Părintele Teofil - icoană a intervalului

 

Orice miracol îl înțelegi după ce se stinge irevocabil. Înrădăcinați în huma melancoliei, nu mai știm să trăim cu intensitate decât amintirea. Pare că judecăm întotdeauna înălțimea dragostei prin comoția despărțirii. E deconcertant modul în care ratăm marile întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist continuu, înecați în retorica crizei și revendicarea disoluției actualității. Sub umbra Tradiției, parcă, nu mai e chip să scrutăm prezentul: printr-o înnăscută aplecare defetistă, glisăm pe certitudini vagi, recuzând cu un aer decrepit-sapiențial existența, hic et nunc, a excepționalului.

Ca români am știut întotdeauna să proslăvim, cu asupra de măsură, posteritatea: în perimetrul nostru, moartea convertește orice existență în valoare. Aici, discursul este mereu encomiastic iar empatia, naiv disimulată. Poarta admirației noastre este deschisă, aproape grotesc, numai spre cimitir. La noi orice demers etic pare a fi restaurativ, orice cuvânt evocator - un gen al necrologului, orice învingător - un adormit întru Domnul.

Conștienți de această rușinată demisiune, e timpul, credem, să ne desfacem inima spre modelele vii. Iar viul trebuie privit nu ca fapt biologic, ci ca prezență personală, fereastră al rostirii și actanță a rostuirii, cum ar fi spus Noica. Această prezență, într-o debordantă efervescență, înaripată arătare și căutată trecere, se regăsește inconfundabil într-un bărbat religios: părintele Teofil.

Bătrânul acesta, cu chipul rumen și pletele dalbe, robust, surâzător, agil și hâtru, ascunde neîndoios o taină. Nefirescul său e dincolo de handicapul congenital (nevederea) sau de condiția sa activă: ieromonah. Numit "duhovnic al ASCOR-ului", ori "avvă coborât din Pateric" (pr. Galeriu), părintele Teofil viețuiește într-o preacunoscută mănăstire de la poalele Făgărașilor. Atunci când vine printre noi aduce cu sine ascuțimea crestelor, fragranța coniferelor și tăria apei de munte, într-un cuvânt, boarea prospețimii. Întemeiat de rugăciune, luând ca scut pravila, monahul de la Sâmbăta arde veșnic în cuvânt. Nu poate fi nici o întâmplare în faptul de-a fi fost botezat cu numele ucenicului cel iubit, Ioan, luând apoi, în chip minunat, numele iubitorului de Dumnezeu: Teofil.

Vedetă a serilor duhovnicești, producător de adevărate spectacole, mereu oportun, părintele a refuzat debușeul publicistic crispat, rămânând aproape necunoscut în spațiul cultural extra-eclesial. În aceasta nu citim, însă, nici o invalidare: lăsându-se mai degrabă "cules", părintele Teofil a ieșit ca un învingător, parcă fără să vrea. Trebuie spus din capul locului că părintele Teofil este, înainte de orice, o stare de spirit. Inalienabilitatea logosului scris, livrescul în general, pare să nu-l pună în valoare; și totuși, noi o știm: parafrazându-l pe Heidegger, am spune că doctrina adevărată îi este "nerostitul" din rostirea sa. Omiletica erudită pe arie bisericească, competența exegetică, experiența monastică, nu acestea îi aduc mai întâi pe credincioși în sălile de conferințe. Senin, spontan, ironic (în sens mai mult socratic decât patristic), părintele Teofil e un "zoon gelastikon" aservit pe deplin aproapelui. Surâsul îi este de copil, nostalgiile - nevinovate, naivitatea - candidă. Omnipotența sa conjuncturală, această dominare pe orizontală, care-l îmbucură trist ("cuvântul meu e sămânță pe pământ pietros") se datorează numai parfumului risipit cu gratuitate neselectivă. Însă dincolo de euforia născută epidermic, puțini o știu, părintele este abandonat cu condescendență: "Cereți de la mine blagoslovenie atât cât sunt aici." Sărbătoarea sa lăuntrică, și, prin ea, jubileul proximității sale, concrește pe un program paideic lipsit de relaxări și comodități. Tot ceea ce primim în predica sa, dar mai ales în conferințele susținute decontractat și afabil, e fructul unei ortopraxii nevăzute: asceză continuă, fără crispare și asperități, dar sinuoasă și tensionată. Părintele este convingere, în primul rând, pentru că este trăire; de aceea și atunci când rostește truisme sau banalități, rămâne spumos și pregnant. Cuvântul este investit cu tărie numai prin articulare ființială. Totul pare întemeiat: sfaturile sunt însoțite de o mimică deferentă, sancțiunile - de o intonație adecvată, glumele - de un zâmbet complice. Ființa sa este mereu într-o necuprinsă îmbrățișare; aceasta aduce cu sine, inefabil și întru preaplin, infinitul dragostei.

Monahul care recită poezii nupțiale este înconjurat ocrotitor, pretutindeni, de tineri. Aflați într-o nealterată osmoză, părintele - și tocmai el - le arată calea spre lumină. Nu este întîmplătoare această apropiere, și nici neutră semnificant. Învățătura-i sădită printre semeni vine spre ilustrarea unei subiacente înrudiri: printre altele, părintele Teofil, unei tradiționale filosofii sepulcrale a Părinților, (pr)opune reflecția asupra vieții. Departe de amenințările tanatologice, străin de spaima paralizantă, părintele Teofil devine el însuși, pentru tineri, un model ontologic. Detașat de clișeele scorțoase și prăfuite ale coreligionarilor săi (și, implicit, ai noștri), reticent la unele reflexe călugărești, părintele Teofil este absolvent al Facultății echilibrului. E neîndoielnic pentru cei care-l cunosc, în sensul tare al cuvântului, că s-a născut pentru a lărgi relieful uman al creștinismului dreptmăritor. Infinitului pneumatic al Ortodoxiei i-a corespuns mereu o plenară diversitate sub raport caracterial: de la Avva Antonie cel Mare până la Cuviosul Siluan Athonitul, sau de la părintele Cleopa la André Scrima străbați, într-un fel, aceeași alvie inepuizabilă: alteritatea e o bucurie, diferența un privilegiu. În această minunată felurime se cuvin citite și cele mai insolite afirmații ale părintelui, care, la o adică, se vădește un desăvârșit mărturisitor și apologet al învățăturii Mântuitorului.

Credem cu tărie că părintele Teofil va rămâne un ipochimen atemporal plasat mereu în interval: între itineranță și sedentarism, între rigoarea patristică și elasticitatea bunului simț țărănesc, între înțelepciunea populară și rodajul intelectual, între ingenuitatea scenică și un diafan histrionism asumat, între discursul perifrazat și sentința ireductibilă, între licență și inovație, între certitudine și neprihănită șovăială, la toate aceste interstiții se întrupează chipul pacificat al unui bătrân care se încăpățâneză să rămână veșnic tânăr.

 

MIHAI NEAMȚU


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Curpins Gânduri bune pentru gânduri bune
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.