1. Voia lui Dumnezeu si planul lui Dumnezeu cu noi

9 octombrie 2006

S.: Parinte Iulian, în urma cu ceva timp, înainte de Sânziene, am ajuns din întâmplare la biserica de pe strada X. Am ascultat un fragment, în care Isus era îintrebat cum putem fi împacati cu noi însine si traim în pace sufleteasca. Raspunsul era : trebuie sa întelegem ca Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi si orice am face planul este dus la capat. Si atunci, cumva, noi trebuie sa întelegem care este planul Lui si sa nu ne împotrivim, sa lucram împreuna, în voia Lui. (Cred ca era Duminica Tuturor Sfintilor, nu e Coelho)

Atunci primul meu gând a fost: atunci cum ramâne cu progresul? (dar nu asta vreau sa va întreb..)

Întrebarea mea este: anumite lucruri nu se întâmpla asa cum vrem noi... Si atunci  cum stiu care este granita între :

1. vointa lui Dumnezeu ca acel lucru nu trebuie sa se întâmple pentru ca exista un motiv mult mai bun pentru care acel lucru nu se întâmple;
2. vointa lui Dumnezeu de a ne testa pe noi pentru a ne dovedi perseverenta si daruirea fata de acea dorinta?

Scuze pentru mesajul inopinat si destul de greoi în exprimare.

Orice raspuns/hint e binevenit :) Multumesc.

P.S. Un fel de :

1. laisse tomber - acel lucru nu se va întâmpla în veci pentru ca acesta e voia lui Dumnezeu sau
2.  soit sage - ramân acolo, perseverez, dovedesc daruirea ; dar fortez vointa lui Dumnezeu .. sau poate nu o fortez..

Nu stiu, ce sa mai ... Mai prost e ca punctul 1. si punctul 2. ajung în directii total diferite ...

9 octombrie 2006

Pr. Iulian Nistea 

Ah, S., grea întrebare. Nu o sa pot raspunde direct, dar o sa spun cam cum vad eu lucrurile.

La drept vorbind, nu stie nimeni voia lui Dumnezeu ! Dar uneori termenii se folosesc fara a fi nuantati si de aci vin unele probleme. Eu primesc toate care vin în viata mea cu ospitalitate a credintei (v. Pickwick), "ca din mâna lui Dumnezeu". Aceasta nu înseamna ca e voia lui Dumnezeu ca sa mi se întâmple cutare lucru (ca nu am cum sa stiu!), dar stiu sigur ca e îngaduinta lui Dumnezeu: nici un fir de par din capul nostru nu se misca fara voia (=îngaduinta) lui Dumnezeu.

Daca vrem sa vorbim de "voia lui Dumnezeu cu noi" sau de "planul lui Dumnezeu cu noi", atunci fundamentul acestuia, pentru fiecare din noi este unul si acelasi: poruncile lui Dumnezeu, si mai ales aceea pe care a lasat-o Mantuitorul în seara Cinei celei de taina: "Sa va iubiti unii pe altii, precum Eu v-am iubit pe voi". Punerea în practica, în viata noastra, în chip personal, a poruncilor lui Dumnezeu face ca "planul lui Dumnezeu" sa ia chip în noi, in mod unic, pentru ca suntem unici.

Cu adevarat lucrurile devin dificile atunci cand vrem sa facem un lucru, sa începem o lucrare, si avem dificultati, desi am început-o cu rugaciune, dupa cuvantul sfantului Marcu Ascetul care zice: "Dumnezeu este începutul, mijlocul si sfârsitul oricarui bine". Si atunci când dificultatile apar si persista, ne întrebam ceea ce spui tu: este aceasta o încercare a lucrului (caci orice bine devine "întarit" prin încercari!) sau este un semn de la Dumnezeu cum ca nu e o cale buna, cum ca e un drum închis sau nerecomandat acolo.

La aceasta întrebare însa, nu se poate raspunde teoretic, ci se raspunde cel mai adesea prin sfatuirea cu duhovnicul, care te va învata mai înainte cum sa faci fatza acestor încercari, care va vedea care este folosul sau daunele sufletesti ale lucrarii tale etc., si împreuna cu harul lui Dumnezeu care vine în taina spovedaniei lucrurile se vor lamuri.

Iarta-ma daca am fost prea departe de întrebarile tale.

11 octombrie 2006

Feedback'ul lui S. 

Draga Parinte Iulian,

Înainte de toate as vrea sa ma iertati pentru raspunsul mai putin erudit pe care o sa vi-l trimit. Acesta reflecta în ultima instanta limitele în care propria mea gândire se încadreaza :(  Nu e o scuza, e doar o obisnuinta de la jobul meu : 'you need to set the expectations with the client from the beginning'.

Asadar:

1. Transferul notiunii de „Voia lui Dumnezeu” catre „Îngaduita lui Dumnezeu”

Cred ca acesta abordare îinseamna de fapt un transfer al responsabilitatii lui Dumnezeu inapoi la noi. Îngaduinta este diminuarea vointei. Desi nu-mi place aceasta nuantare trebuie sa admit ca voi capata din nou responabiliatea faptelor mele. În ultima instanta, Dumnezeu nu va îngadui (eventual) ca un lucru grav sa se întâmple  însa pâna atunci tu si liberul tau arbitru vor purta povara fiecarei actiuni :(.

2. Ospitalitatea circumstantelor si Trasul în piept de viata

Acum vreo 2 ani, cred ca tot prin intermediul nistea.com :) am gasit o rugaciune (iata un exemplu în care internet nu este infernet):

„Doamne, daruieste-mi sa primesc cu liniste sufleteasca tot ce-mi va aduce ziua de astazi .. Oricare vor fi vestile pe care le voi primi în timplul zilei, învata-ma sa le primesc cu sufletul linistit si întarit în credinta ca peste toate este sfânta voia Ta... În toate întâmplarire neasteptate, nu ma lasa sa uit ca totul vine de la tine... Doamne, da-mi putere sa port osteneala zilei de astazi si toate întâmplarile din vremea ei. Calauzeste-mi voia si învata-ma sa ma rog, sa nadajduoiesc, sa cred, sa iubesc, sa rabd si sa iert.”

Ce am învatat de atunci ? Ca rabdarea e geniala si ca trebuie sa faci toate lucrurile marunte ca si cum ar fi marete. Ce trebuie sa faci tot ce poti, cu ce ai la îndemana, acolo unde te afli.

Ce înca mai sper?  Ca o sa sa primesc ceva în schimb. Bineînteles, o recompensa..

3. Spovedania

Dimineata de joi, ma întreba o maicuta:

„Cum stati cu spovedania?”
„Hmm, nu m-am spovedit niciodata..” 
si urmatoare întrebare fulger:
„Si nu va e frica sa traiti??”

Ups, aici nu stiu cum sa abordez... Sa fie duhovnicul persoana care te spovedeste? Am deja cartea de spovedanie de vre-un an, însa încrederea îmi lipseste aici .. Înca ratacesc la sectiunea aceasta. Please advise.

Cam asta ar fi. Multumesc lui Dumnezeu ca a îngaduit ca eu sa va pot cere ajutorul. Daca aveti vreo idee la sectiunea „Spovedanie” ar fi super. Multumesc mult.

Numai bine, S.

2. Despre superstitii

10 noiembrie 2005

Ma.: Parinte cu tot respectul, ingadui sa va intreb ce ne facem cu superstitiile. de ce nu este bine sa faci curatenie si sa speli in ziua in care ti-a plecat cineva din casa? mi s-a raspuns "pt ca asa se face dupa scoaterea mortului din casa". Dar, scuzati-ma ce legatura are? Acela este un obicei, pastrat numai in anumite zone ale tarii, dupa cate stiu eu. De ce aprindem atunci lumanari in casa - cand ramanem fara electricitate, cand ele de fapt se aprind si la mort?

Nu stiu sunt lucruri pe care poate nu vreau sa le inteleg, imi place sa cred in cununita de salcie, in lumina invierii, dar sa nu faci anumite lucruri doar pt ca ele se fac la o inmormantare mi se pare exagerat. Vreau sa-mi spuneti daca este intr-adevar aducator de ghinion acest gest, sau daca are o alta conotatie. Exista acesta superstie? Ce se poate intampla daca eu matur si spal dupa ce mi-a plecat sotul de acasa?

10 noiembrie 2005

Pr. Iulian Nistea

Desigur, superstitiile le dispretuim si le combatem. Pentru ca ele nu au nimic de-a face cu credinta, care e legata de iubirea lui Dumnezeu (care e „bun si iubitor de oameni”) si a semenilor („Sa va iubiti unii pe altii precum Eu v-am iubit pe voi”). Din contra, superstitiile sunt legate de frica si de frici, si de imaginarul individual si popular pe care aceste frici il genereaza, foarte diferit de la un loc la altul.

De exemplu: la români „pisica neagra” e un fel de imagine populara a „celui rau” - in Egipt ea este admirata. Bestiarul (adica viziunea personificata asupra animalelor) variaza mult de la o regiune la alta, si aceasta dovedeste ca ne aflam in plin imaginar colectiv, si care trebuie tratat ca atare, oricat de puternic ar fi el intr-o anumita societate la un anumit moment.

La fel, cele mai multe din superstitiile legate de morti sunt reziduuri ale vechilor credinta pagâne de altadata, care au supravietuit pâna azi sub aceasta forma (ca si in vrajitorie).

Inca o data: aceste lucruri nu au, de cele mai multe ori, nimic de-a face cu credinta crestina! Deci aceste superstitii sunt intotdeauna de dispretuit. Ceea ce nu este de dispretuit niciodata, este omul! Pentru diferit motive (slaba credinta, nestiinta etc.) multi oameni „cred” unor superstitii. Iar noi nu trebuie sa-i dispretuim, ci sa-i ajutam, cu tact, sa inteleaga ca acele superstitii nu le folosesc la nimic. Uneori argumentele noastre nu sunt vorbele, ci faptele, actiunile sau atitudinile noastre detasate fata de aceste lucruri…

Iata, in final, un mic text/ eseu: Despre superstitii.

3. Cum citim preceptele Vechiului Testament.

3 decembrie 2005

Liliana: Sărut mana Părinte. Am o nedumerire in ceea ce priveşte consumul de carne de porc. In Sf.Scriptura - V.T. la Deuteronom cap. 14 v. 4-6 scrie ca dobitoacele cu copita despicata, rumegătoare avem voie sa mâncam. Întrebarea este: avem voie sa mâncam carne de porc având in vedere ca este cu copita despicata dar nerumegator?

6 decembrie 2005

Pr. Iulian Nistea 

Parintii nostri ne-au invatat sa citim Legea cea veche prin cea Noua, dupa cuvântul Apostolului Ioan, care zice: „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” (Ioan 1, 17).
Domnul Iisus Hristos este implinirea legii (Apostolul Pavel spune in epistola catre Romani 13, 10: „iubirea este împlinirea legii”). Si vedem aceasta adeseori in cuvintele Sale din Evanghelii. In predica de pe munte, unde gasim un soi de concentrat al invataturii Sale, Domnul spune:

38 Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte".
39 Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.
40 Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa.
41 Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.
42 Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine, nu întoarce faţa ta.
43 Aţi auzit că s-a zis: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău".
44 Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,
45 Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
46 Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?
47 Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
48 Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.
(Matei, cap. 5)

Acel „insa” din „Eu insa va spun vouă” este un adversativ. Iisus aduce corectii legii vechi, ceea ce arata ca El este Cel care împlineşte si desavarseste legea cea veche. De aceea, preceptele legii Vechiului Testament nu le citim decât prin învatatura lui Iisus, pe care Biserica creştina a transmis-o mai departe pâna azi.

Deci Biserica crestina a privit altfel mâncarurile decat lumea evreriasca. Deja Apostolul Petru are o viziune in care i se spune „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate.” (Faptele Apostolilor 10). Iar Apostolul Pavel explica in Epistola catre Romani ca „nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu”, ci iubirea si atentia la aproapele (Romani 8). Daca deci Biserica a rânduit niste reguli de postire, aceasta nu este pentru ca ceva din creatia lui Dumnezeu este spurcat sau necurat, ci pentru ca experienta de viata in Hristos arata ca este bine sa ne înfrânam, iar infranarea aceasta nu este un efort individual, ci o lucrare a Bisericii.

4. Criteriile judecatii: judecata si intentia

08 martie 2004

Anonim: Ma bucur sa descopar un forum interesant si un preot dispus sa crediteze seriozitatea cautarilor spirituale pe Internet.

Doua intrebari am, de e cu putinta a se raspunde la ele:

1. Ar putea fi buna-credinta (in sensul de buna-intentie, dar eronata credinta...) o circumstanta atenuanta la Judecata? (subsecvent: Daca intr-adevar 'drumul spre Iad e pavat cu bune intentii', cu ce e pavat drumul spre Rai?...)
2. Cum sunt judecati Sfintii?

7 august 2005

Pr. Iulian Nistea

1. As incepe cu Judecata, pentru ca vad aci un punct nevralgic, in viziunea noastra crestina in general, care apoi se reflecta asupra multor altor probleme. Mi se pare ca prea mult ne cantonam intr-o viziune "medievala" a judecatii, in care omul sta perplex in fata unui judecator perfect contabil.

Dar din Evanghelii si din Noul Testament transpare o alta viziune, cred eu:

• Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune ca Tatal nu judeca, ci toata judecata a dat-o Fiului (Ioan 5, 22).
• In alt loc (iertare, ca nu am gasit referinta), zice ca nu El ne judeca, ci constiinta noastra.

Cheia acestei dileme mi se pare a fi in cuvintele "Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele." (Ioan 3, 19).

Judecata este deci întâlnirea constiintei noastre cu Lumina, care pune toate in evidenta: toate omul si le va vedea clar, deslusit, dar mai ales, fiind de fatza la toate ale sale, va lua o atitudine si aici este de fapt judecata ! - unii se vor opune ("Nu, nu am facut asa!") sau isi vor cauta scuze ("Bine, dar cutare persoana sau cutare lucru m-a impins sa fac asta"), altii se vor smeri si se vor umili si vor zice: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului". Si acesti din urma sunt ceea ce numim "sfintii", la diferite masuri...

2. Ca sa vin la "buna-intentie" si la "buna-credinta" trebuie ca mai inainte sa reamintesc cuvantul: "daca omul are o singura patima, aceea umple locul la toate celelalte". Asta vrea sa spuna ca lucrurile merg impreuna, ca lupta, desi mai accentuata undeva, se da pe toate planurile.

Astfel, buna-intentie si buna-credinta nu sunt scuze daca omul se lasa obrit de bunavoie, daca omul nu e smerit sa asculte un sfat, daca omul sta in ignoranta cu placere...

"Drumul spre iad e pavat cu intentii bune" devine astfel doar o butada, utila uneori, in contextul in care in spatele bunelor intentii se ascund lucruri ca cele enumerate mai sus.

Asadar lucrurile trebuie discernute in profunzimea lor. In acest sens, Sfantul Marcu Ascetul zice:

33. Sunt fapte ce sunt implinite sub pretextul aparent ca sunt bune, dar scopul urmarit de cel ce le implineste nu este bun; sunt alte fapte care ne apar ca rele, dar scopul urmarit de cel ce le implineste este bun.
34. Dar la unii nu numai lucrarile/faptele, ci si cuvintele/discursurile pe care le spun sunt de felul de mai sus. Unii, asadar, astfel isi incarca faptele din nestiinta si din neiscusinta, altii cu un scop viclean, iar altii dintr-o intentie evlavioasa.
35. Cela ce sub masca/vesmântul laudei ascunde clevetirea/calomnia, nu este usor de descoperit celor mai simpli. Asemenea acestuia e si cel ce sub masca/vesmântul smereniei ascunde slava desarta.
36. Cei care prin multe vorbe transforma minciuna in adevar, mai târziu, dupa plecarea lor, vor fi dati pe fatza de faptele lor.
37. Se intampla uneori ca facem ceva ce pare bun la aratare, dar care raneste pe aproapele, dupa cum se intampla si ca, nefacand acel lucru bun la aratare, ne folosim sufleteste, pentru intentia/gandul buna."
(Sfantul Marcu Ascetul, Despre legea Duhovniceasca - in Filocalia româneasca, vol. 1 - dar traducerea de aci e adaptata de mine, ca nu am avut textul parintelui Staniloae la-ndemana)

Iata deci un exemplu de analiza a "bunei-intentii".

5. Plata lucratorilor si fiul risipitor: intoarcerea omului si iubirea

8 octombrie 2004

Alex: Părinte Nistea, cum sint de fapt de văzut acei oameni care consideră ca de cautat calea catre Dumnezeu o sa o faca la batranetse, ca atare, la tineretse fac ce cred ei de cuvintsa far a se gandi la mântuirea lor?

Biblia ne invata cu pilde ca orice om, neavand importantsa varsta, daca vrea sa-l gaseasca pe Dumnezeu are shansa sa-l gaseasca. Dar nu e oarecum un joc incorect aici? Lasa-ma sa-mi fac de cap cum vreau eu si candva o sa ma pocaiesc si o sa devin din oaia cea negra o oaie alba ca celelate. Aparent, shansa aceasta nu e luata nimanui, ba chiar ni se spune ca oricand oaia ratacita se poate intoarce la turma. Si atunci? Care este diferenta intre o persoana care toata viata a tinut numai cuvantul Domnului si nu a incalcat nici o porunca si una care undeva, pe la 70 de ani, se apuca si in ultimii 10 ani de viata sa caute drumul catre Dumnezeu?

Undeva e o problema aici , o problema cu a da raspunsul. Dar inainte de a continua rationamentul meu, as aprecia foarte mult si v-as multumi daca m-ati lasa sa intrevad cum vedeti Dv. aceasta problema a celui care toata viata traieste intr-un Dumnezeu si a celui care dupa ce si-a trait traiul, incepe sa traiasca intr-un Dumnezeu. Fara a fi preot, ci numai ca om al logicii, spun de pe acum ca raspunsul meu ar fi dificil de dat pentru ca e greu sa impaci si capra si varza si e greu sa trasezi linii categorice, linii care sa ia sau sa dea sperantsa. Dar probabil ca un preot vede lucrurile altfel decat un om care pune prea mare pret pe logica, de aceea , raspunsul Dv. cred ca trebuie sa fie foarte interesant....

7 august 2005

Pr. Iulian Nistea 

La aceasta intrebare a raspuns Mântuitorul in pilda platii lucratorilor:

Un om avea nevoie de lucratori si a venit de dimineata si a angajat pe cine a gasit. Dar nu a fost de'ajuns, si a revenit la amiaza si iarasi a angajat pe cei pe care i-a gasit. Si tot asa, catre seara. Iar la sfârsitul zilei, i-a platit pe toti la fel. Dar cel care a lucrat de dimineata a avut de comentat: "Cum, si acela care a venit in al 11-lea ceas e platit ca mine?" Raspunsul a venit prompt: "Ai luat tu ceea ce ai meritat? - Atunci ce te priveste cum platesc eu pe ceilalti?"

Invatatura acestei parabole e tocmai ca Domnul rasplateste cu iubirea, nu cu rasplata dupa fapte! Fiul risipitor si el a fost primit cu ospat (iar fratele lui a avut de comentat). De asemeni, pastorul cel bun pleaca in cautarea singurei oi ratacite dintr-o suta.

Toate arata ca Domnul vrea intoarcerea omului, vrea ca inima omului sa fie pregatita sa-L primeasca.

Intrebarea cruciala e: Va mai fi in stare cel care si-a trait constient viata in desfrânare sa se intoarca in ultima clipa? - Caci ceea ce faci, te si face! Nu e asa simplu: devenim ceea ce facem. Desigur, pâna la urma nu stim. Domnul stie. Nu este al nostru de a cerceta lucrurile acestea.

Dar simplul fapt de a pune aceasta problema contine in sine o urma de frustrare, de regret. Adica: cine pune problema asa, inseamna ca si el ar dori, undeva, in strafundurile lui, sa faca la fel, dar nu indrazneste (si bine face!), sau "legea" din el nu il lasa, sau "constiinta". Iar aceasta frustrare este dovada ca omul nu a gustat inca "pacea, bucuria si binecuvântarea" ce vin din implinirea cu bucurie si multumire a poruncilor lui Hristos.

Caci spune sfântul Marcu Ascetul (Filocalia 1):

"Domnul e ascuns in poruncile Sale. Si cei ce-L cauta pe El il gasesc pe masura implinirii lor. Nu zice: Am implinit poruncile si n-am aflat pe Domnul. Caci ai aflat adeseori cunostiinta impreunata cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L cauta pe El cum se cuvine, vor afla pacea" (Despre legea duhovniceasca 190-191).

Asadar cine implineste cu adevarat poruncile, afla intr-un anumit fel de Domnul, si nu mai are aceasta privire frustrata si plina de regret fata de cei care nu fac poruncile, ci are mila (adica "com-pasiune", impreuna-patimeste) de ei si se roaga pentru ei.

In rest, iarasi, vorba parintelui Nicolae Steinhardt: Din fericire, Domnul nu este contabil, ci boier darnic. Dracul este cel care contabilizeaza.

6. Harul, împlinirea poruncilor si iubirea

22 iulie 2004

Oana: Draga parinte Iulian va rog frumos, ne puteti scrie cateva cuvinte despre har. Cum putem primi acest dar al Duhului Sfant? Ce am putea face ca acest har sa ne cerceteze si pe noi cei care traim in lume?Va multumesc.

Doamne ajuta!

7 august 2005

Pr. Iulian Nistea

Ioan 14 :

15. De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.
16. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,
17. Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
18. Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi.
19. Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea, pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii.
20. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.
21. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.
22. I-a zis Iuda, nu Iscarioteanul: Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii?
23. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.

Acestea sunt cuvintele Domnului catre ucenicii Sai, scrise de Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, care mai apoi adauga in intaia sa Epistola, capitolul 3 :

24. Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat.

Intr-adevar, Domnul ne-a dat "arvuna Duhului" (2 Corinteni) in inima noastra, ne-a dat ca sa gustam deja Imparatia lui Dumnezeu in viata de aici. Ea incet-incet intra si "invadeaza" viata noastra, pe masura implinirii poruncilor. Spune Sfantul Marcu Ascetul (Despre legea duhovniceasca, in Filocalia, vol.1):

190. Domnul e ascuns in poruncile Sale. Si cei ce-L cauta pe El, il gasesc pe masura implinirii lor.
191. Nu zice: Am implinit poruncile si n-am aflat pe Domnul. Caci ai aflat adeseori cunostinta impreuna cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L cauta cum se cuvine, vor afla pace.
192. Pacea este izbavirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflata fara lucrarea Duhului Sfant.
193. Altceva e implinirea poruncii si altceva virtutea, chiar daca acestea se prilejuiesc una pe alta.
194. Implinirea poruncii sta in a implini ceea ce s-a poruncit, iar virtutea, in a placea adevarului ceea ce s-a facut.

Despre aceste "trepte" in implinirea poruncilor vorbeste si Sfantul Maxim Marturisitorul (Mistagogia XXIV), foarte clarificator:

Iar credinciosi (I), virtuosi (II) si contemplativi (III) a numit pe începători (I), înaintati (II) si desăvârsiti (III), care pot fi numiti si robi (I), lucrători cu plata (II) si fii (III), ca cele trei cete ale celor ce se mântuiesc.

(I.) Robi sau credinciosi sunt cei care împlinesc poruncile de frica amenintărilor stăpânului si lucrează cu bunăvointa cele încredintate.

(II.) Lucrători cu plata sunt cei ce poartă, de dorul bunătătilor făgăduite, greutatea si arsita zilei, adică necazul legat de viata aceasta din osânda protopărintelui si ispitele care, din cauza ei, trebuie suportate pentru virtute. Acestia schimbă întelepteste, prin hotărâre de bună voie, viată cu viată, cea prezentă pentru cea viitoare.

(III.) Iar fii sunt cei care nici de teama amenintărilor, nici de dorul celor făgăduite, ci în temeiul unui mai statornic si al unei deprinderi în înclinarea si dispozitia voluntară a sufletului spre bine, nu se despart niciodată de Dumnezeu, ca acel fiu, către care s-a zis: « Fiule, tu totdeauna esti cu mine si ale mele cu ale tale sunt » (Lc. 15, 31).

Acestia sunt prin afirmare voluntară si prin îndumnezeire în har, atâta cât le este îngăduit oamenilor, aceea ce este si e crezut Dumnezeu după fire si cauză.

Iar poruncile, le stie fiecare: "Sa va iubiti unii pe altii, precum Eu v-am iubit pe voi", adica atentia la aproapele si cele ce-i sunt legate, cum spuneam mai demult intr-un mesaj :

• eu unul cred ca noi oamenii il pierdem pe dumnezeu pentru ca nu stim sau când uitam ca: "de la aproapele este viata si moartea. că de vom dobândi pe fratele, pe Hristos dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim".
• grija si atentia la omul de lânga noi esenta învataturii domnului: "porunca noua dau voua: sa va iubiti unii pe altii; precum v'am iubit eu pe voi, asa si voi...", care porunca nu vorbeste de o iubire sentimentalista, ci de una care se vede din faptele iubirii (anuntate de mântuitorul in "predica de pe mente" - un fel de chintesenta a învataturii lui):
  • celui ce'ti cere haina, da-i si camasa
  • celui ce'ti cere sa mergi cu el pâna la colt, mergi si pâna la statia de autobus (ietrati adaptarea)
  • in cel ce da in tine cu pietre, tu sa dai cu pâine
  • pe cel ce te blatama, tu sa-l binecuvintezi
  • plus toate celelalte care tie de atentia la slabiciunea si neputinta (ascunsa, de cele mai multe ori) fiecaruia dintre noi.

7. Locasul de rugaciune, biserica

29 decembrie 2014

V. D.: Am o inrebare pentru Parintele Iulian. Eu cred in Dumnezeu, dar nu sunt de acord cu biserica. Sa va spun si de ce, si ... va rog sa ma corectati in caz ca gresesc cu ceva:

O biserica costa o avere, foarte multi bani. Se tot construiesc, si se vor construi. Pana la urma, iese o afacere! Si acum: Cati copii orfani, sau familii neajutorate, sau oameni handicapati(sau multe altele pe care nu le enumar), s-ar putea ajuta cu banii cu care se construieste o biserica? Decat sa ma duc la biserica, mai bine imi tzin banii care ar trebui sa-i dau biserici si cand ma intalnesc cu un cersetor ii dau un corn sau ceva...sa manance.

• "Iubeste-ti aproapele" Asa ne iubim noi aproapele? Construim ditamai bisericile care costa, pe cand cu banii cheltuiti putem hrani foarte multi nevoiasi.
• "Dumnezeu e pretutindeni" Pai, atunci la ce mai avem nevoie de o cladire in care sa ne rugam,cand ne putem ruga acasa. Sau acasa nu ne este primita asa cu drag rugaciunea ? Nu cred.

De ce sa nu fie o biserica, lunga si lata, de cc 5 ha, unde sa mearga toti oamenii din oras? Si biserica sa nu fie inalta pan` la cer, cu picturi si cu tablouri care si alea costa foarte multi bani. Unii oameni care merg la biserica, merg din obligatie! Am prieteni care spun asa "Ma duc sa ma culc, ca maine trebe sa ma duc la biserica" Subliniez cuvantul "trebe". Sunt oameni care merg la biserica sa vada pe altii cum se imbraca.

TOT RESPECTUL pentru calugari! Este o manastire in Jud. Satu Mare, "Portarita." Este o manastire destul de mare unde poti sa mergi cad vrei tu, esti bine primit, daca esti infometat, iti dau de mancare, daca ti-e somn iti dau o camera sa dormi, stiti cu cati bani? Cu 0 lei. Toata manastirea a fost construita(si inca se extinde) din donatii, si din cartile vandute de catre manastire. La noi in Satu Mare, vine preotul la usa ... clar, trebe sa dai bani, pentru ca daca nu, nu esti in ochi buni.

Va rog sa-mi da-ti un raspuns la toate astea, daca se poate. Multumesc anticipat.

7 august 2005

Pr. Iulian Nistea 

"Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care este în ascuns, îţi va răsplăti ţie." (Mt. 6, 6) - desigur, asta e rugaciunea si relatia directa, verticala, cu Dumnezeu.

Totusi, pe lânga aceasta, mai este rugaciunea comuna. Inainte de Patima Sa, Mântuitorul i-a adunat pe ucenicii Sai intr-o casa ("un foisor mare", Mc.14, 15; Lc.22, 12) si acolo a facut Pastile cu ei, si le-a poruncit: "Aceasta sa faceti intru pomenirea mea" (Lc.22, 19). Si vedem ca ucenicii Sai au facut acest ritual. Peste zeci de ani, Apostolul Pavel scria despre acest ritual al Cinei Domnului - 1 Cor. 11:

23. Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine,
24. Şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.
25. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea.
26. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni."

Acest ritual, din care incet-incet s-au dezvoltat apoi toate slujbele Bisericii, nu se putea face oriunde, oricând, de cine vrea si cum vrea. Pentru Cina cea de Taina Iisus a ales "un foisor mare". La Pogorârea Duhului Sfânt, ucenicii erau în "încăperea de sus, unde se adunau de obicei" (FA 1, 13) si unde obisnuiau sa staruiasca in rugaciune, toti intr-un cuget. Pentru aceste rugaciuni, slujbe, ritualuri pe care crestinii le faceau impreuna desigur ca aveau nevoie de un loc. La inceput a fost mai simplu, caci comunitatile erau mici, si se puteau aduna in casa mai mare a unuia dintre ei. Când insa crestinii s-au inmultit, ei au trebuit sa-si faca lacasuri de cult mai mari si mai incapatoare. Au transformat case in biserici; au transformat temple pagâne in biserici; au construit biserici, asa cum au putut. Când crestinismul a devenit o religie oficiala, imparatii si dregatorii bogati au construit pentru comunitatile crestine biserici frumoase: cu fresce, cu icoane etc.

Sigur ca noi astazi suntem, si in arta bisericeasca, mostenitorii unei lungi epoci imperiale. Noi nu mai putem construi azi ceea ce a facut imparatii bizantini, dar ne chinuim sa imitam si se investesc o gramada de bani: bani de la oameni, de la intreprinderi, de la stat.

Nu stiu ce sa zic... Cei care au credinta, ar trebui sa pretuiasca aceste locasuri de cult, unde crestinii se intalnesc toti (Trupul lui Hristos) si se roaga impreuna dupa porunca Mântuitorului. Se poate ca atunci când face biserica preotul sa-si faca si casa cu materialele de constructii din santierul bisericii... Se poate ca unii bani si fie folositi altfel... Se poate, nu zic ba. Si chiar se intampla uneori asa. Dar acestea sunt devieri. Daca vad pe strada un nebun nu o sa-mi zic ca toti oamenii sunt nebuni, nu-i asa? Daca vad ca un preot face nebunii nu o sa zic ca toti sunt la fel si ca crestinismul e rau, nu-i asa?

Acum, daca ne uitam la bisericutele de lemn din satele românesti din Ardeal, vedem un frumos simplu si nu foarte costisitor. Lemn din padure, mesteri de-ai locului, iconografie populara dar frumoasa. Se poate deci si fara a cheltui sume colosale... Totusi, crestinii au nevoie de biserici ca sa se roage impreuna, dupa porunca lui Hristos. Iar aceste biserici nu se contruiesc oricum, caci si arhitectura si pictura si toate ale bisericii sunt purtatoare de un mesaj, care trebuie sa fie conform cu invatatura de credinta a Bisericii.

In fine, nu ma mai lungesc. Doar mai adaug ca nu trebuie puse in conflict ajutorarea saracilor cu investitia in construirea unei biserici. Daca e nevoie, construiesti o biserica in unul sau doi ani, apoi poti face milostenie dupa ea zeci sau chiar sute de ani. Caci rânduiala veche a Parintilor era ca din cele ce vin la altar o treime sa fie petru clerici, o treime pentru intretinerea bisericii si o treime pentru saraci.

8. Relatia cu Dumnezeu si iubirea

14 august 2004

Mya: Buna ziua parinte. Puteti sa ne vorbiti putin despre relatia dumnavoastra cu Dumnezeu? Stiu...se pierde ceva atunci cand vorbesti despre Dumnezeu, dar atat cat puteti sa ne dezvaluiti...puteti sa ne vorbiti de exemplu despre IUBIRE (a lui pentru oameni si a dumneavoastra pentru EL)? Va multumesc cu anticipatie. Numai bine!

7 august 2005

Pr. Iulian Nistea 

La ce incercare ti-ai propus sa ma pui !

1. Relatia fiecaruia cu Dumnezeu e una mai tainica, mai personala si mai intima decat relatia de iubire dintre doi soti... Asa cum nu ne punem prietenii sa ne povesteasca despre relatiile lor intime (fara numai daca biruie perversitatea in noi), tot asa nu cerem oamenilor sa ne vorbeasca despre relatia lor cu Dumnezeu. Sfintii Parinti mergeau chiar mai departe si considerau impudic chiar si a privi pe cineva cum se roaga...
2. Acum, despre iubire suntem obligati sa vorbim, ca doar e fundamentul predicii Mântuitorului: "Porunca noua va dau voua : sa va iubiti unii pe altii, precum Eu v-am iubit pe voi". Dar si aici trebuie sa fim discreti. Cuvântul IUBIRE e atât de mare pentru noi - "Dumnezeu este Iubire", spune Sf. apostol Ioan Evanghelistul - încat ni se cuvine o oarecare prudenta in folosirea lui, mai ales ca e astazi mult intrebuitat abuziv in relatiile dintre un baiat si o fata, dintre o femeie si un barbat si in alte situatii. In plus, "iubire" si "dragoste" au atâtea conotatii astazi incat nici nu e sigur ca intelegem acelasi lucru prin acest cuvânt intr-o discutie cu cineva...

Pentru aceste motive, eu personal incerc sa folosesc alte cuvinte mai omenesti si mai accesibile (chiar daca Iubirea-Dumnezeu ramâne modelul): prietenie, relatie, relatie de prietenie, relatie personala. Iar pentru "iubirea aproapelui": atentia la aproapele, trezvia, atentia la nevoile celui de lânga noi etc.

Iarta-ma, mya, sper ca nu te-am bruscat cu aceste rânduri. Sunt insa niste clarificari importante cred pentru discursul nostru in genere, când folosim cuvinte mari ca: iubire, adevar, libertate etc.

9.Între si între: relatia

25 aprilie 2004

Mihaela Simona: A merge la teatru, a trai prin teatru a devenit pentru mine un mod de a fi. Partea proasta este ca prietenii au ajuns sa-mi reproseze pe buna dreptate ca nu mai am timp pentru ei. De curand, prograsem o intalnire cu o prietena foarte draga intre un film, pe care voiam demult sa-l vad -Frida- si o piesa de teatru. Dupa filmul pe care-l vizionasem impreuna, ma indreptam cu sufletul la gura spre teatru. Deodata, am auzit vocea prietenei mele: „Opreste-te! Cu mine cand mai vorbesti? Teatru. Teatru. Teatru. Nu mai aud altceva de la tine!" M-am oprit... M-am dus intr-o cafenea cu ea si am stat de vorba. Nici asa nu a fost bine: „Stai cu mine si gandul iti este la nenorocita aia de piesa...” mi-a spus la un moment dat. Era adevarat (ma apasa ca nu eram la piesa pe care voisem sa o vad...)

Intamplarea pe care v-am povestit-o m-a pus serios pe ganduri...

Cum sa ma impart intre oamenii la care tin (si care poate au nevoie de mine!) si o pasiune, care a ajuns sa insemne totul pentru mine? Este egoist daca simt ca trebuie sa ma daruiesc intrutotul teatrului? Cu prietenii, cu mama mea pe care nu m-am dus sa o vad de Craciun, pentru ca scriam o carte de teatru, cum ramane? ma doare ca nu stiu cum sa aleg....

7 august 2005

Pr. Iulian Nistea 

Mie mi s-a împlântat in minte o zicere din slujba înmormântarii, care, desi e din slujba înmormântarii, e pusa acolo pentru noi cei ce traim, nu pentru cei ce s-au dus dintre noi. Suna asa:

"Toate sunt desertaciune câte nu ramân dupa moarte".

Zicerea aceasta este o adaptare (sau infuzare) crestina si patristica a celebrului vers al Intelesptului din Vechiul Testament: "Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciune".

Asadar, "toate sunt desertaciune câte nu ramân dupa moarte" vrea sa ne atraga atentia sa nu punem inaintea celor vesnice cele vremelnice. E un principiu duhovnicesc valoros si util in discernerea unor situatii.

Experienta mea personala imi spune ca cele mai frumoase, mai importante si cu adevarat vesnice pe lumea aceasta sunt relatiile.

Cu adevarat, orice relatie e de fapt vesnica: vom trai in vesnicie cu toti, si mai ales cu toti acei cu care ne-am intersectat in viata, mai mult sau mai putin.

N-as vrea sa exagerez, dar eu asta imi spun adeseori: cum voi trai eu vesnic impreuna cu cineva cu care sunt certat sau cu cineva pe care n-am iertat? Cum voi da eu ochii cu cei carora le-am gresit, cand stiu (Mântuitorul zice) ca toate vor fi descoperite pe lumea cealalta? Si rog mila lui Dumnezeu ca sa puna in inima fiecaruia iubire, ca atunci sa-mi treaca fiecare cu vederea cele ce am gresit fiecaruia...

Asa deci, eu unul fac, pe cat pot, sa-mi aprofundez prieteniile si sa ma impac de fiecare data cu aproapele, sa-i cer iertare, si stiu ca o fac pentru vesnicie si asta ma unge pe suflet, si pot deja de acum sa ma uit senin in ochii aproapelui meu.

Fiecare avem pasiunile noastre (unul teatrul, altul timbrele, altul pescuitul). Eu n-as pune nimic mai presus decat pacea si buna intelegere cu aproapele si cu prietenul meu.

"Sa iertam toate pentru inviere".

10. Sfintire, consacrare, binecuvântare

9 ianuarie 2004

Otilia: Oare traditia ortodoxa prin sfintirea anumitor lucruri si a apei este conform voii lui Dumnezeu? Sau aceste obiceiuri (taine) ajuta ca niste trepte vazute spre sfintire?

Ma numesc Otilia Gheorghita, crestina ortodoxa, absolventa a Facultatii de Inginerie Resita.

7 august 2005

Pr. Iulian Nistea 

Cuvintele au fost inventate ca sa ne intelegem cu ele, dar uneori ne si baga in ceață...

Cred ca intrebarea ta e leagata de fapt de o confuzie terminologica, provenita dintr'o imprecizie obligatorie a termenilor si sintagmelor legate de viata spirituala.

Cand vorbim de "sfintirea anumitor lucruri", termenul "sfintire" e prea puternic (sau rezoneaza prea tare in mintea noastra) fatza de realitatea pe care o acopera. In general, sinonimul pentru "sfintire" ar fi "consacrare", care e mai inteligibil pentru omul de azi; exemplu: "acest caiet mi-l consacru pentru a-mi scrie jurnalul".

Tot asa, Biserica (nu doar preotul, in mod magic), prin preot (investit cu un "ceva" primit de la episcopi ce au primit de la inaintasii lor episcopi etc., care au primit de apostoli, care au primit de la Domnul), deci prin preot si toata comunitatea impreuna cu el, consacra anumite obiecte cultului. Astfel, fiind ele consacrate unei lucrari de sfintire, spunem ca sunt "sfintite".

Acum, mai sunt si alte feluri de "sfintiri", care au alte nuantze.

Cand vorbim, bunaoara, de "sfintirea darurilor de pâine si vin" (aduse la Sfânta Liturghie), termenii folositi sunt: "sfintire", "consacrare", "binecuvântare", "prefacere" (prefacerea pâinii si a vinului în Trupul si Sângele Domnului prin invocarea Duhului Sfânt la Sfânta Liturghie). Vezi, e greu de spus care din termeni ar fi cel mai just (îi folosim pe toti, în fapt!), dar percepem o realitate duhovniceasca reala acolo.

Ori, cand vorbim de "sfintirea apei" (ma gândesc ca de-aici a venit întrebarea, ca a fost Boboteaza acum câteva zile), iarasi sunt niste nuante particulare. In slujba de "sfintirea mare a apei" care se face la praznicul Botezului Domnului se vorbeste de "sfintirea apelor". E vorba de un fel de binecuvântare a zilei celei mari (cum e binecuvântata ziua Pastilor, si noi simtim asta, ca produce ceva in sufletul nostru). Dupa vechile traditii, in ziua de Boboteaza, preotul si comunitatea ieseau la un izvor si acolo faceau slujba. Dar în acea zi apele toate erau binecuvântate ("sfintite") cu binecuvântarea zilei aceleia mari (considerata cea mai importanta praznuire dupa cea a Pastilor), cu ceva foarte real, la un alt nivel de realitate, cel spiritual.

Ar mai fi si alte nuantze, desigur, dar important e sa vedem ce e "in spatele" (sau, mai exact, "in interiorul") ritualurilor.

Toate cele bune.

P.S. Despre o astfel (si altfel) de imprecizie terminologica vorbeam cândva intr-un mic eseu "Un aspect al mijlocirii", ce sa gaseste la mine pe site, la capitolul Eseuri.