Taina Întrupării

 

Cuvioase părinte stareț, stimați studenți, la biserică nu am zis așa pentru că Biserica nu are studenți, societatea are studenți, Biserica are credincioși, și nu e deosebire între intelectuali și neintelectuali, între învățați și neînvățați, toți sunt credincioși; "Toți suntem credincioși" se zice la Liturghia arhierească înainte de a se începe. Când se spală pe mâini arhiereul, diaconul zice: "Câți sunteți credincioși", iar arhiereul zice "Toți suntem credincioși". Toți suntem credincioși, la o biserică există cler și popor, există cler, preoție, și există credincioși, credincioșii de rând. Alte categorii în Biserică nu există. În societate însă, există studenți, deci aici putem să ne adresăm studenților.

Să știți că eu pentru studenți am venit. De aceea tot întreb dacă au venit studenți mulți, pentru că vreau să fie studenți mulți în întâlnirile noastre. De ce? Pentru că studenții reprezintă o categorie specială pentru societate, se pregătesc intelectual, sunt oameni de care depinde într-un fel viitorul societății, viitorul țării, studenții înseamnă ceva. Și pentru că sunt tineri promit prin faptul că sunt modelabili, și pentru că sunt intelectuali promit să înțeleagă ceea ce vrem să le spunem. Să știți că eu de obicei, când mă duc undeva, la o conferință, îmi dau seama că sunt tare mulți participanți care nu sunt studenți. Mă bucur și de oamenii simpli, dar eu totdeauna mă pregătesc nu pentru oamenii pe care îi întâlnesc în biserică, ci pentru oamenii pe care nu-i întâlnesc în biserică, pentru oamenii care ar putea să primească niște sugestii, niște puncte de reper în gândirea lor, oameni care ar putea, după aceea, de acolo, de la o sală de cultură, să ajungă în biserică. Acesta e scopul, de fapt, și aici eu am venit pentru studenți. Dacă nu erau studenți, să știe părintele că nu veneam. Pentru că am și eu rosturile mele la mănăstire. Unii, după ce mă întorc, zic: "Părinte, v-am simțit lipsa!" Și eu zic că îmi pare bine că mi-ați simțit lipsa, asta înseamnă că îmi simțiți și prezența. Așa că e important să fii acolo unde te știu oamenii și unde te caută oamenii, dar iată că mai sunt și împrejurări în care absentezi de unde trebuie să fii și ești prezent unde ești chemat. Am spus că am fost și anul trecut și mi-a plăcut, și am venit să-mi placă și anul acesta.

În seara aceasta voi vorbi despre taina Întrupării. Când zicem așa simplu "taina întrupării" ne gândim la două lucruri: la taină și la întrupare. Ne gândim, însă fără să putem preciza despre ce taină e vorba și despre ce întrupare. Dacă am zice "taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu" - de fapt aceasta va fi - e mai pe înțeles. Se poate vorbi și despre taina întrupării, simplu, fără să ne gândim la taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru că orice întrupare, orice existență umană este o taină. Omul este o taină. Lucrurile din jurul nostru, toate, ascund niște taine. Suntem înconjurați de taine, adică am zice de secrete, pentru că, până la urmă, taina asta înseamnă, secret, un lucru pe care nu-l știi, un lucru pe care nu-l poți descoperi deplin, un lucru care nu ți se comunică deplin, un lucru pe care nu-l poți înțelege deplin, un lucru care rămâne taină. "Taina nu suferă ispitire" se spune într-o alcătuire de la sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos în care vorbim cu Maica Domnului: "De Dumnezeu Născătoare Fecioară, ceea ce ai născut pe Mântuitorul, maică te-ai arătat lui Dumnezeu Cuvântul pe care L-ai purtat în sfintele tale brațe, - și după aceea, ca și când s-ar fi trezit cel care vorbește cu Maica Domnului, zice - taina nu suferă ispitire." E o taină. E o taină că L-ai născut pe Mântuitorul. E o taină că te-ai făcut Maica buneivoințe a Tatălui, e o taină că ai născut și ai purtat în brațe pe Dumnezeu Cuvântul Întrupat. E o taină. Și taina nu suferă ispitire. Dacă încerci să analizezi taina, dacă încerci să descoperi taina, dacă vrei s-o faci înțeleasă, în momentul în care o faci înțeleasă nu mai este taină. Ori, așa ceva nu se poate face. Biserica noastră este o Biserică cu taine, cu taine în înțelesul de lucruri neînțelese, în înțelesul de secrete, mistere.

Dar mai este Biserica noastră și lucrătoare de taine, de cele șapte Taine care sunt lucrări sfinte întemeiate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care se lucrează în Biserică pentru mântuirea credincioșilor și care, deși au o parte văzută, în principal au ceva nevăzut, care este taină, este neînțeles de noi, sunt taine ale credinței noastre.

Deci am avea în considerație două feluri de taine: tainele care se lucrează în Biserică, și anume cele șapte Sfinte Taine, ca lucrări sfinte cuprinzătoare, de neînțeles, lucrări văzute cuprinzătoare de nevăzut, lucrări din afară cuprinzătoare de ceea ce nu putem noi cugeta și spune. Și mai avem tainele credinței noastre, în înțelesul că propovăduim adevăruri la care mintea omenească nu poate ajunge. Și chiar am amintit că se spune "taina nu suferă ispitire". Ce înseamnă asta? Taina nu poate fi elucidată. E taină, rămâne taină, ne plecăm în fața tainei și atâta tot. Venim cu credință în fața tainei, ne smerim în fața necunoscutului și primim ceea ce ni se descoperă și ceea ce rămâne taină. Bine, dar atunci cum se poate vorbi despre taina Întrupării? Și despre taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu? Păi n-am de gând să elucidez o taină. Am de gând să afirm o taină.

Am zis că în jurul nostru sunt o mulțime de taine. Viața însăși este o taină: o trăim și nu o putem defini. O trăim și nu o putem cuprinde cu cuvintele. O trăim și nu putem spune ce este. Deci viața este o taină. Existența fiecăruia dintre noi este o taină. Poetul Nichifor Crainic are o poezie intitulată "Laudă" sau "Metanie", în care are și următoarea afirmație:

"Sunt duh învelit în nălucă de humă,
Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă
Dar sunt nerăspunsă-ntrebare."

Deci ce sunt? Duh. "Duh învelit în nălucă de humă", în humă, în materie. "Sunt om odrăslit dintr-un tată și-o mumă", știu că am părinți, știu că am venit prin părinți, și totuși sunt "nerăspunsă-ntrebare", sunt o întrebare. O întrebare la care nu i se poate da răspuns. Nici eu personal nu-mi pot da răspuns, nici alții nu pot da răspuns, sunt o taină, sunt nerăspunsă întrebare. Și mai departe vine cu o explicație, cu o lămurire, cu un fel de elucidare la cuvântul acesta: "Sunt duh învelit în nălucă de humă", adică într-o materie care astăzi e și mâine nu mai e. După o viață pe care o trăim în această humă, în acest înveliș de humă, în această stare care are la temelie un tată și o mumă, după ce trăiesc ca nerăspunsă întrebare o viață întreagă, năluca de humă se duce, se descompune, nu mai e humă, nu mai e aparență de humă. Adică "nălucă" în sensul că azi ești și mâine nu mai ești. Și atunci rămâne duhul, care-i veșnic, năluca de humă nu mai există, dar se reface nu ca nălucă, și nu ca humă, ci ca o realitate în care trăim în veșnicie și prin care mărturisim în veșnicie că suntem odrăsliți dintr-un tată și o mumă. Mărturisim împreună cu noi pe ai noștri, pe înaintașii noștri. Și apoi vine cu explicația lămuritoare în ceea ce privește existența umană, și zice:

"Nici maica nu știe ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i - vremelnică formă"

Și acum urmează ceva extraordinar de frumos:

"Neant înflorit în minune".

Deci, dacă întreb pe mama, care-i cea mai în măsură să spună cine sunt, cum am venit în această lume, cum am odrăslit dintr-un tată și-o mumă, mama nu știe - "Nici maica nu știe ce tainică normă" - ce lege m-a adus în forma în care exist. Și mama a fost, a asistat la ceea ce s-a lucrat în ea ca să exist, nu a contribuit cu nimic la alcătuire în mod conștient - îl realizez așa și așa - ci mai mult a asistat. S-a făcut suport al existenței. Psalmistul spune, vorbind cu Dumnezeu și gândindu-se la alcătuirea umană, "Slăvescu-Te că sunt minunat întocmit" (Psalm 138, 14), cuvinte pe care le găsim în psalmul 138, unde face și niște aprecieri în legătură cu alcătuirea în sine: "Că ochii Tăi au văzut sâmburele din care am răsărit", că "Ai văzut când s-au alcătuit în pântecele mamei mele mădularele mele". "Slăvescu-Te că sunt minunat întocmit". Iată o taină, taina existenței, taină pe care nu o poate elucida nici mama care

"nu știe ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i - vremelnică formă"

dar așa de mult e lucrarea acelei "tainice norme" încât realizează din neant, din nimic, poate nu din nimic dar din așa de puțin și așa de puțin cunoscut, o minune:

"Neant înflorit în minune".

Ce e omul? O minune. Nu numai omul e o minune, toate existențele câte sunt în jurul omului, făcute de Dumnezeu, deci nefăcute de om, sunt minuni. Orice lucru pe care-l privești, din natura înconjurătoare, este o minune. Numai că noi, trăind între minuni, și fiind noi înșine o minune, așa suntem de obișnuiți cu lucrurile din jurul nostru încât nici nu ne mai minunăm de ele. Ni se par ceva firesc. Ni se pare firesc că după întuneric vine lumina, că după lumina zilei vine întunericul de noapte, ni se par firești schimbările anotimpurilor, știm precizia cu care se întâmplă toate acestea, sunt taine toate acestea pentru noi, dar nu le mai luăm în seamă pentru că trăim în ele, ne-am pomenit în ele și atunci, dacă le știm de când suntem și de când am început să pricepem, ni se par lucruri obișnuite. Ori, în realitate, toate sunt minuni. Și gândiți-vă cât sunt de complicate lucrurile din jurul nostru, orice făptură a lui Dumnezeu, cât ar fi de mică, e în realitate o minune prin faptul că este foarte complicată. Nu ne mai gândim la ceea ce spune fizica, de pildă despre alcătuirea atomului, nu ne gândim la ceea ce spune botanica, de pildă despre alcătuirea polenului, a unui grăunte de polen, nu ne gândim la ceea ce spun științele naturii în general despre transformările care sunt în jurul nostru. De pildă, Sfântul Vasile cel Mare zice că Cel care a făcut chiții cei mari din mare, acela este care a făcut și acul albinei. Cât e de mare chitul și cât e de mică albina, și acul albinei e făcut de Cel ce a alcătuit lumea aceasta. Numai că noi nu știm lucrurile acestea, nu ne gândim la ele, nu le avem în vedere, nici nu suntem orientați spre așa ceva, ca să ne minunăm și noi cu psalmistul și să zicem: "Mărescu-Te că sunt minunat întocmit" sau, privind lucrurile din jurul nostru, să zicem: "Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut" (Psalm 103, 25). Și dacă zicem, de multe ori zicem ca o formulă de ritual, nu ne revărsăm minunarea pe care o avem, adică noi repetăm niște cuvinte care nefiind ale noastre, nici nu exprimă convingerile noastre, ci sunt mai mult spuse ca să ne îndrepteze spre convingeri, spre noi convingeri, să ne întărească în convingerile pe care încă nu le avem, să ne aducă convingerile pe care nu le avem, să ajungem și noi la o intuiție a acestor realități. Deci nu numai la cunoștință exterioară, cunoștință informativă, ci să ajungem la o cunoștință lăuntrică, la o cunoștință structurală.

Dragi studenți, în această perspectivă privind lucrurile, fără îndoială că nu putem să spunem ceva anume despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cândva, la Timișoara, am vorbit despre "Cine este Iisus Hristos?" De ce am ales acest subiect? Pentru că despre Domnul Hristos se spun multe de către mulți, de către oameni competenți și necompetenți. Singura care poate spune ceva în mod competent despre Domnul Hristos este Biserica noastră. Dacă cineva privește de-a lungul istoriei felul cum s-au raportat din punctul de vedere al înțelegerii, din punctul de vedere al afirmării, adevărurile despre Domnul Hristos, constatăm că sunt foarte diferite părerile oamenilor și orientările lor. Mă gândesc acum la o carte, o carte pe care am întâlnit-o încă pe vremea când eram student la Teologie și făcea parte din biblioteca mănăstirii de la Sâmbăta. Fiind trecător pe acolo, am ajuns, ca student sau imediat după ce m-am așezat la mănăstire, am ajuns la o carte, "Iisus Hristos la aprecierea secolelor". E o carte pe care am găsit-o din nou acum, de curând, și pe care am dat-o la un pastor evanghelic să o citească pe casete pentru mine. E o carte de informare. Sigur că am învățat la Istoria Bisericii destule despre afirmațiile care s-au făcut despre Domnul Hristos.

Și atunci se pune o întrebare: dacă atâtea s-au gândit și atâtea s-au afirmat despre Domnul Hristos, din acestea ce trebuie să-mi aleg? Unde-i adevărul? Cine-mi poate garanta că ceea ce cred eu e adevărat? Nu cumva ar putea să fie adevărat ceea ce spun alții? E o întrebare pe care și-o poate pune cineva care încă nu este angajat într-o raportare reală și hotărâtă în ceea ce privește credința în Domnul. Pentru noi Iisus Hristos este o persoană istorică, dar nu numai atât. Este un om, dar nu numai atât.

Biserica noastră, în alcătuirea numită Simbolul credinței - Crezul - în legătură cu mărturisirea credinței despre Iisus Hristos, după ce mărturisește credința în Dumnezeu-Tatăl, mărturisește credința în Iisus Hristos și ne pune pe noi să o mărturisim. Și așa cum zicem "cred într-unul Dumnezeu", fără să mai repetăm cuvântul "cred", trebuie să presupunem că urmează să zicem tot "cred" și "într-unul Domn Iisus Hristos". Cuvântul "cred" de la începutul Crezului se referă la toate câte sunt cuprinse în Crez. Deci "cred într-unul Dumnezeu", cred "și-ntr-unul Domn Iisus Hristos". Și spunem cine este Domnul Iisus Hristos după credința noastră, după credința Bisericii: "Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", deci Fiu al lui Dumnezeu, Unul-Născut, asta înseamnă Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Să știți că cuvântul acesta "Născut din Tatăl" este un cuvânt pe care noi nu-l înțelegem, e o taină, și arată deoființimea lui Dumnezeu-Fiul cu Dumnezeu-Tatăl. Noi credem într-un Dumnezeu Treimic. Unul în ființă și întreit în persoană. E o taină. Și rămâne taină. Nimenea nu poate elucida această taină. Toate comparațiile care s-au făcut, toate asemănările care s-au făcut sunt insuficiente. Și în orice caz nu pot demonstra rațional supraraționalul. Noi trăim într-o logică a rațiunii, iar Dumnezeu ne descoperă ceva mai presus de rațiune. Nimenea nu zice că trebuie să raționezi ca să înțelegi lucrurile credinței, ci zice că trebuie să crezi ca să le înțelegi. Astfel credința noastră este mijlocul de a primi tainele - Sfântul Isaac Sirul spune că "credința este ușa tainelor" - prin credință ajungem la tainele lui Dumnezeu. Iar dacă minimalizăm lucrurile lui Dumnezeu și vrem să le facem raționale, cum au încercat ereticii să facă, deviem de la credință, punem în locul credinței rațiunea, coborâm supralogicul în logic și nu mai avem o credință, ci avem o gândire despre lucrurile în care se crede, care ni s-au descoperit pentru ca să credem în ele.

Deci cred "într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu". Cu precizarea "Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii". E ceva mai presus de înțelegere, taina nu suferă ispitire. Apoi explicația: "Lumină din Lumină, - așa cum o lumină, o lumânare care arde, focul unei lumânări îl poți continua în alte multe, așa și Dumnezeu Cel unul în ființă și întreit în persoane Se exprimă prin Fiul Său care e - Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Unul Născut Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii". Este "Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut", cu precizarea că e născut, nu e creat. Pentru noi ar fi mult mai pe înțeles dacă ni s-ar spune că Fiul lui Dumnezeu este unul dintre fiii lui Dumnezeu și că e creat. Am putea înțelege rațional lucrul acesta și ne-ar fi mai la îndemână. Ori ni se spune clar: "Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii"; ni se spune că e "născut iar nu făcut", că e "de o ființă cu Tatăl" și că prin El "toate s-au făcut". Sunt tainele credinței noastre. Așa ceva nu se spune despre omul de rând, că a existat înainte și s-a întrupat și așa mai departe, ci se spune clar că omul începe când începe. Nu a avut o viață înainte de a se întrupa. Au fost în istoria Bisericii și oameni care au afirmat că sufletele sunt preexistente. Că a creat Dumnezeu toate sufletele la început și că le trimite în lume pe rând. Sunt teorii - nu creștine - că sufletul trăiește mai multe vieți succesive, la perioade mai mici sau mai mari revenind în lume în alt trup, și așa mai departe.

Acestea nu ne privesc pe noi pentru că noi nu credem nici în preexistența sufletului, nici în reîncarnare. Fiul lui Dumnezeu însă, existent din veșnicie, Și-a făcut cale către om întrupându-Se ca om. Știm din învățătura Bisericii, și mai ales din învățătura Bisericii întrupată în slujbele Bisericii, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om din Preasfânta Fecioară Maria. Asta se exprimă în Simbolul credinței. În Simbolul credinței se exprimă faptul că Cel prin Care toate s-au făcut "pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer", a găsit o cale de a Se apropia de om prin pogorâre. Prin fire a rămas ceea ce a fost și a primit ceea ce n-a avut, firea omenească. Fiul lui Dumnezeu, din Preasfânta Fecioară Maria, S-a născut ca Dumnezeu adevărat și om adevărat.

Lucrul acesta se exprimă foarte bine în slujbele de la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de la sărbătoarea Nașterii. Sunt douăsprezece zile în care Biserica e preocupată de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, de nașterea ca om a Fiului lui Dumnezeu, și în aceste douăsprezece zile, din 20 decembrie până în 31 decembrie inclusiv, la slujbele Bisericii noastre se fac mereu aprecieri în legătură cu faptul că Fiul lui Dumnezeu a rămas ceea ce a fost și a luat ceea ce n-a fost, este Dumnezeu adevărat și om adevărat și că această unire între firea dumnezeiască și firea omenească s-a realizat în pântecele Fecioarei Maria care este, după învățătura Bisericii, Născătoare de Dumnezeu. De ce este Sfânta Fecioară Maria Născătoare de Dumnezeu? Poate cineva să-L nască pe Dumnezeu? Ca să-L naști pe Dumnezeu ar trebui să fii înainte de Dumnezeu. Și totuși Biserica nu are nici o ezitare când e vorba să spună că Sfânta Fecioară Maria L-a născut pe Dumnezeu. "Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți sfinții să o pomenim". E o exprimare pe care o auzim de atâtea ori și o spunem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre. Zicem cu toții: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, - deci Născătoare de Dumnezeu - miluiește-ne pe noi!" Ce înțelegem noi prin aceasta, că Maica Domnului e născătoare de Dumnezeu? Ce înțelege Biserica, pentru că noi am preluat în credința noastră exprimările Bisericii, învățătura Bisericii, propovăduirea Bisericii. Ce înțelege Biserica prin aceea că Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria, e Născătoare de Dumnezeu?

Să știți că cuvântul "născătoare" - theotokos, Născătoare de Dumnezeu - e întrebuințat aici în Răsărit, în Ortodoxie în special, iar în Apus nici nu există un cuvânt corespunzător cu "Născătoare de Dumnezeu", nu se accentuează faptul că Maica Domnului e Născătoare, dintr-un fel de evitare a cuvântului. În limba franceză de pildă, se spune "M?re de Dieu", Mama lui Dumnezeu. Dar se evită cuvântul "naștere", cuvântul "născătoare". Ori Biserica are această exprimare, această învățătură, și aici în Răsăritul nostru și în limba română și în limba greacă, în limbile slave, se întrebuințează cuvântul "Născătoare de Dumnezeu". "Bogorodnițe" în limba slavă. "Theotokos" în limba greacă. În Apus însă nu se întrebuințează. Nu că nu cred același lucru, dar evitând lucrul acesta la naștere, poate pentru ca să nu se materializeze în conștiința credincioșilor lucruri în legătură cu nașterea. Important este să știm că Biserica învață că firile, firea omenească și firea dumnezeiască, s-au unit de la Buna Vestire, de când a zis Preasfânta Fecioară Maria "Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38). Din acea clipă Duhul Sfânt S-a pogorât peste Maica Domnului, Puterea Celui Preaînalt a umbrit-o și Cel Care S-a născut din ea a început să Se întâmple tainic ca normă, mai presus de obișnuit, pentru că Maica Domnului L-a născut pe Domnul Hristos fără contribuție bărbătească. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut obișnuit atunci n-ar fi fost în lucrare firea dumnezeiască. Ori firea dumnezeiască a fost în lucrare în acest înțeles în Maica Domnului, că ea a rămas ceea ce s-a știut a fi de vreme ce "nu știu de bărbat". N-a știut de bărbat, și totuși a născut pe Mântuitorul lumii, care e Dumnezeu adevărat și om adevărat. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și om adevărat născut din Preasfânta Fecioară.

Așa se ajunge la gândul că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu, nu că a născut pe Fiul lui Dumnezeu Cel născut din Tatăl, ca Fiu al lui Dumnezeu, ci L-a născut ca Fiu al lui Dumnezeu unit cu omul, a născut pe omul unit cu Dumnezeu și atunci nu a fost numai născătoare de om cu care s-a unit cândva, după concepția ereticilor, firea dumnezeiască, de exemplu, la Botez. Unii dintre eretici spuneau că la Botez firea omenească s-a unit cu firea dumnezeiască în înțelesul că atunci când S-a pogorât Duhul Sfânt, când a fost văzut Duhul Sfânt deasupra Domnului Hristos, atunci s-a unit firea dumnezeiască cu firea omenească, și la pătimirea Domnului Hristos, când a fost răstignit, când a zis Domnul Hristos "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27, 46), atunci s-a depărtat firea dumnezeiască de firea omenească. Sunt gânduri ale ereticilor. Biserica nu învață așa. Biserica învață că din clipa în care Fiul lui Dumnezeu S-a unit cu firea omenească, S-a unit neîmpărțit și nedespărțit, neamestecat și neschimbat, pentru veșnicie. Nu există posibilitatea ca firea dumnezeiască să părăsească firea omenească sau firea omenească a Domnului Hristos să părăsească firea dumnezeiască. S-au unit pentru veșnicie. Deci Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a botezat, Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a răstignit, Fiul lui Dumnezeu întrupat în om a înviat din morți, Fiul lui Dumnezeu întrupat în om S-a înălțat la ceruri. Toate lucrurile acestea noi le afirmăm pentru că nu există posibilitatea, după concepția Bisericii, după învățătura și propovăduirea Bisericii, ca firile acestea în persoana Mântuitorului să se mai despartă vreodată. Și așa se întâmplă că lucrurile au valoare mântuitoare. E adevărat că firea dumnezeiască nu pătimește, căci nu poate pătimi, pe cruce, dar faptul că omul cu care s-a unit firea dumnezeiască este om adevărat și Dumnezeu adevărat, nedespărțit de Dumnezeu, în firea omenească s-a întâmplat pătimirea și faptul că a pătimit Domnul Hristos, ca om adevărat unit cu Dumnezeu, aduce mântuirea.

Sunt niște lucruri, să zicem, într-un fel poate de subtilitate, dar așa învață Biserica și așa trebuie să credem noi. Și noi de aceea suntem ortodocși, pentru că credem așa. Așa ne învață slujbele de la sărbătoarea Nașterii Domnului Hristos.

Prin urmare, taina Întrupării nu suferă ispitire. Noi afirmăm că așa e. Cunoașteți poate alcătuirea aceea: "Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu celor de pe pământ s-a arătat; Dumnezeu într-o unire neamestecată întrupându-Se și Crucea de bunăvoie pentru noi luând; prin care înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre". Foarte frumos. Vorbim cu Maica Domnului. Îi spunem Maicii Domnului ceva, ceva care îi dă ei întâietate, o pune în atenția noastră. Ce-i spunem? "Taina cea din veac ascunsă - taina pe care nu a știut-o nimeni, decât Dumnezeu - și de îngeri neștiută - nici îngerii nu au știut că Fiul lui Dumnezeu Se va întrupa - prin tine, Născătoare de Dumnezeu - vorbim cu Maica Domnului și zicem Născătoare de Dumnezeu, nu-i zicem numai Mama lui Dumnezeu, ci zicem Născătoare de Dumnezeu - celor de pe pământ s-a arătat." Oamenii au ajuns să înțeleagă această taină neștiută de îngeri, aflată și de îngeri prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Taina aceasta s-a arătat celor de pe pământ, oamenilor, prin nașterea Fiului lui Dumnezeu, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioară Maria. "Dumnezeu într-o unire neamestecată întrupându-Se - ce înseamnă aceasta? Că a rămas Dumnezeu Dumnezeu și omul om într-o unire care Îl menține pe Dumnezeu Dumnezeu și pe om îl menține ca om și aceasta s-a întâmplat prin Maica Domnului - și Crucea de bunăvoie pentru noi luând; - a luat Crucea de bunăvoie Cel ce este Dumnezeu adevărat și om adevărat, pătimirea a primit-o, n-a fost silit să pătimească - prin care înviind pe cel întâi zidit, - adică pe Adam și pe toți cei din Adam care cred în El - a mântuit din moarte sufletele noastre".

Iată o alcătuire scurtă care vorbește despre taina care-i și arătată și nearătată. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune undeva că ceea ce înțelegem din taină e puțin față de ceea ce e taina. Deci taina este și arătată și nearătată. În principal este nearătată. În secundar este arătată. Știți că Sfântul Apostol Pavel are o afirmație în Epistola I către Timotei: "Mare este taina creștinătății" (I Timotei 3, 16). Însuși creștinismul are o taină, e o taină. "Mare este taina creștinătății. Dumnezeu S-a arătat în trup". E o afirmație de la începuturile creștinismului, nu e un adaos din secolul X, XV. De la începuturile creștinismului se spunea cuvântul acesta: "Mare este taina creștinătății". Cum, de ce e mare? "Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de oameni, S-a văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume și S-a înălțat întru slavă". Da. Taină care rămâne taină, și cunoscută și necunoscută, și știută și neștiută, prea puțin știută și prea mult necunoscută. Poate nici în veșnicie - și eu cred că nici în veșnicie, când vom cunoaște mult mai mult - nu vom cunoaște nepătrunsul. "Bucură-te că auzul l-ai pătruns cu nepătrunsul". Totdeauna vom avea o neînțelegere a lucrurilor mai presus de noi. Știți ce înseamnă să elucidezi o taină? Înseamnă să fii mai mare decât taina. Tot ce face omul - și face multe -, tot ce studiați voi în facultățile pe care le faceți, mai ales în facultățile tehnice, tot ce studiați la școală este mai prejos de om. Pentru că tot ce face omul e mai prejos de el, omul fiind creatorul. Dar omul când are în față o taină pe care nu o poate înțelege, atunci e mai mic decât taina și taina e mai mare decât el.

Sunt niște sugestii, sunt niște lucruri pe care aș vrea să le aveți în vedere, mai ales acum, la sfârșitul secolului XX, când se pun atâtea probleme în legătură cu Domnul Hristos. De altfel noi dacă suntem încredințați de lucrurile acestea, nu numai pentru că le-am primit de la cineva care e competent în chestiune, de la cineva care nu diminuează pe Domnul Hristos, ci Îl înalță, rămânem statornici în credința noastră. "Înalță-Te mai presus de ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul fie slava Ta", aceasta e atitudinea Bisericii. "Înalță-Te mai presus de ceruri, - Te știm mai presus de ceruri - Dumnezeule, și peste tot pământul fie slava Ta" sunt niște cuvinte pe care le spune preotul după ce a binecuvântat pe credincioși cu Sfântul Potir în mână și a zis: "Mântuiește Dumnezeule poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta!". Așezând pe Sfânta Masă Sfintele Daruri și tămâind Sfintele Daruri în semn de cinstire, zice: "Înalță-Te mai presus de ceruri Dumnezeule și peste tot pământul fie slava Ta". Numai când e așa, pentru conștiința noastră, pentru gândirea noastră, numai când Îl avem pe Domnul Hristos mai presus de ceruri, Îl avem unde este El de fapt. Dacă cineva vrea să-L coboare la nivelul omului și tăgăduiește unirea firii dumnezeiești cu firea omenească, nu poate avea decât cel mult un geniu. Și față de geniu nu ai o raportare religioasă. Biserica Îl ține pe Mântuitorul acolo unde este El și dacă noi suntem convinși de lucrul acesta, în cazul acesta suntem luminați de Duhul Sfânt, Duhul Sfânt având ca rost și aceasta, să-L preamărească pe Mântuitorul.

Cei care citiți Noul Testament desigur v-ați întâlnit, citind Sfânta Evanghelie de la Ioan, la capitolul 16, cu cuvântul spus de Domnul Hristos despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări" (Ioan 16, 14). Iar Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către Galateni și în Epistola către Romani că Duhul este acela care ne descoperă că suntem fii ai lui Dumnezeu și ne face să zicem "Avva Părinte!" (Galateni 4, 6). Adică să ne raportăm la Dumnezeu ca la Părintele nostru. Asta n-o face rațiunea. Asta n-o face puterea omenească. "Fericit ești Simone, fiul lui Ion?, că nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta" (Matei 16, 17). Când Sfântul Apostol Petru a spus "Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu", Domnul Hristos a întâmpinat această mărturisire: "Fericit ești Simone, fiul lui Ion?, că nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri". Fără intervenția lui Dumnezeu, fără intervenția Duhului Sfânt, care este a treia persoană a Sfintei Treimi, care e tot Dumnezeu, fără intervenție de sus nu se poate ajunge la primirea acestui lucru mai presus de lume, la primirea tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Așa că pentru noi, care suntem îndrumați de Sfânta noastră Biserică, pentru noi care am depășit toate părerile și toate afirmațiile necredincioșilor, eterodocșilor, toate afirmațiile necreștinilor, toate afirmațiile ereticilor, pentru noi e sigur lucrul acesta că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om întru unire neamestecată, că Fiul lui Dumnezeu e mai presus de ceruri, că Domnul nostru Iisus Hristos e mai presus de ceea ce poate omul cugeta și spune. În fața tainei ne plecăm cu mintea.

În alcătuirea pe care am amintit-o, de la sărbătoarea Nașterii Domnului, unde se spune "taina nu suferă ispitire", se spune mai departe "numai cu credință toți o primim strigând cu tine și zicând: - cu Maica Domnului, căci vorbim cu Maica Domnului - Negrăite Doamne, slavă Ție!". Negrăite Doamne, slavă Ție! Adică e mai presus de ceea ce putem noi spune cu cuvântul, și de aceea aducem slavă, pentru că taina nu suferă ispitire, nici nu încercăm să răscolim în adâncuri de taină, ci o primim și strigăm către Domnul Hristos împreună cu Maica Domnului: "Negrăite Doamne, slavă Ție!" Și dealtfel, toate lucrurile acestea aduc măreția lui Dumnezeu în fața conștiinței noastre, și aduc totodată și măreția Maicii Domnului ca Născătoare de Dumnezeu.

Și noi spunem despre Maica Domnului în alcătuirile de la slujbe - eu vă atrag atenția asupra faptului că slujbele noastre au un conținut adânc, toată teologia Bisericii noastre se cuprinde în slujbele noastre și slujbele noastre sunt angajante pentru noi în cunoștință și trăire religioasă. Spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate bazată pe sfintele slujbe ale Bisericii. De aceea vă atrag atenția să urmăriți cele afirmate la slujbe și să le meditați. De pildă, în contextul acesta, ne putem gândi la Maica Domnului care este afirmată la sfintele slujbe mai presus de minte și de cuvânt. - "Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte și de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioșii cu un gând te mărim". Cum e Maica Domnului? "Mai presus de minte și de cuvânt". Ce înseamnă aceasta? Că mintea nu înțelege pe Maica Domnului în măreția ei și cuvântul nu o poate exprima. Alcătuirea aceasta este Irmosul de la Înălțarea Domnului Hristos. Iar la Rusalii zicem așa, vorbind deasemenea cu Maica Domnului: "Se întunecă toată mintea a cunoaște nașterea ta". Stă uluită mintea, nu poate să înțeleagă, își dă seama că neînțelesul e mai presus de înțeles. Apoi vorbim cu Maica Domnului și spunem: "Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie; și se întunecă și mintea cea mai presus de lume a-ți cânta ție, una, de Dumnezeu Născătoare; însă fiind bună primește credința, că știi dragostea noastră cea dumnezeiască, credincioșii cu un gând te mărim".

Nu poți vorbi despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu fără să te referi la Maica Domnului. Ori dacă la Maica Domnului referindu-ne, o știm mai presus de minte și de cuvânt, știm că mintea nu poate cunoaște mărețiile ei, nașterea ei cea mai presus de fire, toate acestea sunt mai presus de minte. Dacă așa e cu Maica Domnului și Maica Domnului totuși e om, atunci cu Dumnezeu cum e? Dacă i se pare cuiva că Îl cunoaște pe Dumnezeu și nu se uimește de Dumnezeu - Sfântul Isaac Sirul, și tare mult îmi place mie cuvântul acesta, zice: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Numai cu uimire poți sta în fața lui Dumnezeu. Dacă stai fără uimire, dacă nu te minunezi de Dumnezeu - înseamnă că încă nu ai cunoscut pe Dumnezeu, nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu. În fața lui Dumnezeu trebuie să rămâi copleșit, uluit de măreția lui Dumnezeu.

Zicem vorbind cu Maica Domnului: "Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate și ai născut fiu pe Cel fără de ani, Cel ce dăruiește pace tuturor celor ce te laudă pe tine". Spăimântatu-s-au în sens de s-au uimit. Așa de mare a fost uimirea, încât a stat ca într-un fel de spăimântare cine a cunoscut mărirea Maicii Domnului. "Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta". O mărire, dar nu o mărire obișnuită. Și un om obișnuit are o mărire a lui. Noi suntem mari prin faptul că purtăm în noi chipul lui Dumnezeu. E o mărire a noastră, o mărire pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dar Maica Domnului are o mărire mai presus de mărirea obișnuită, o mărire de care s-au spăimântat toate: "de dumnezeiască mărirea Ta". Și mărirea aceasta a Maicii Domnului, dacă e așa de mare și spăimântătoare, atunci cum va fi mărirea lui Dumnezeu în fața conștiinței noastre, dacă l-am întâlni pe Dumnezeu, dacă ne minunăm de Dumnezeu? Iar dacă nu ne minunăm de Dumnezeu, încă nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu, încă nu L-am cunoscut pe Dumnezeu.

Dragi studenți, acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le pun în atenție. Ar mai fi încă ceva, și hai să nu pierdem ocazia și în privința aceasta, și anume Întruparea Fiului lui Dumnezeu după Întruparea cea din istorie. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să-l aibă pe om în maximă apropiere. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune undeva că nu faptul că omul a fost păcătos L-a adus pe Dumnezeu să Se facă om, ca să-l mântuiască pe om, ci el zice că Fiul lui Dumnezeu S-ar fi întrupat și în condiția că omul n-ar fi păcătuit. Pentru că ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să Se facă om este iubirea lui Dumnezeu față de om. Iubirea L-a făcut pe Dumnezeu să Se unească cu omul ca să-l ridice pe om până acolo unde e firea omenească ridicată în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a ales calea aceasta de a Se apropia de om ca să-i dea posibilitate omului să se apropie de Dumnezeu. "Dumnezeu pe pământ S-a pogorât și omul la cer s-a suit" se afirmă în slujbele de la Nașterea Mântuitorului. "Dumnezeu pe pământ S-a pogorât - prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu - și omul la cer s-a suit" prin Înălțarea Fiului lui Dumnezeu. Și aceasta nu numai pentru Domnul Hristos e real, ci pentru toți credincioșii care în procesul de mântuire trebuie să se unească cu Domnul Hristos și să aibă calea aceea pe care a mers Domul Hristos, Domnul Hristos făcându-și cale cu fiecare dintre noi către cer.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus și o altă întrupare, întruparea Lui din Sfânta Liturghie. Fiecare Sfântă Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare, cuprinde în ea Întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin faptul că Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte se prefac în Trupul și Sângele Mântuitorului cu care se împărtășesc credincioșii, ca Domnul Hristos să-Și continue Întruparea și în mădularele Sale. Biserica noastră învață, potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, că credincioșii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Fiind mădulare ale Trupului lui Hristos și noi trebuie să fim purtători de Hristos, hristofori. Cine se unește cu Domnul Hristos, e purtător de Hristos, e hristofor. Cine se unește cu Dumnezeu-Tatăl e teofor. Cine se unește cu Duhul Sfânt e pnevmatofor. De fapt, cine se unește cu una din persoanele Sfintei Treimi, se unește cu toate persoanele Sfintei Treimi. Fiul lui Dumnezeu, când S-a Întrupat, a adus în Preasfânta Fecioară Maria și pe Dumnezeu-Tatăl Care a umbrit-o, și pe Dumnezeu-Duhul Sfânt Care S-a pogorât peste ea, așa încât Maica Domnului a devenit locaș al Preasfintei Treimi.

O alcătuire de la Maslu, în care vorbim cu Maica Domnului, ne aduce în suflet conștiința că Maica Domnului este locaș al Preasfintei Treimi și că ne poate ajuta să fim și noi locașuri ale Preasfintei Treimi. "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce ești mult lăudată, te rog curățește mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate și o fă locaș curat al dumnezeieștii Treimi ca să laud și să măresc puterea ta și mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu netrebnicul robul tău".

Întruparea se realizează în Maica Domnului pentru noi, se realizează în Sfânta Liturghie pentru a fi și noi purtători de Dumnezeu, se realizează în Sfânta Liturghie pentru a Se întrupa în continuare Domnul Hristos în noi. Și aceasta este o taină. Să nu-și închipuie cineva că poate elucida taina aceasta. Ori crezi în taină, ori nu ai taină. Ori te bucuri de cât poți să știi, și celelalte le lași în seama lui Dumnezeu, ori n-ai cum să înțelegi lucrurile lui Dumnezeu, pentru că sunt mai presus de noi.

Vă mulțumesc frumos pentru că mi-ați dat posibilitatea să spun aceste gânduri, care doresc să rămână gânduri de sfârșit de secol pentru cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor trece în secolul următor. Să ducem mai departe învățătura Bisericii, să căutăm să ne împropriem gândurile acestea din sfintele slujbe. Eu v-am făcut o sinteză din ceea ce învață Biserica prin sfintele slujbe, din ceea ce învățăm noi despre Domnul nostru Iisus Hristos Care este mai presus de minte și de cuvânt, mai presus de ceea ce poate omul cugeta și spune, și care trebuie să fie și pentru noi ceea ce este în mod obiectiv: Dumnezeu adevărat și om adevărat, Dumnezeu făcut om pentru iubirea de oameni, ca să ajungem și noi la îndumnezeire prin lucrarea Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut om. Dumnezeu să ne ajute!

 

22 iulie 1996


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Curpins Gânduri bune pentru gânduri bune
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.