Porunca iubirii

 

Cinstiți părinți, iubiți frați și iubiți credincioși, în seara aceasta vom stărui cu gândul puțin asupra celei mai mari dintre poruncile lui Dumnezeu date omului și anume asupra poruncii iubirii. Cuvântul îmi va fi despre porunca iubirii.

Știm din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din lege. După mărturia Sfântului Evangelist Marcu, la această întrebare Domnul Hristos a răspus că cea dintâi poruncă este "Ascultă Israele, Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei afară de Mine". Și: "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare și a doua asemenea acesteia este: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Marcu 12, 29-31). În Sfânta Evangelie de la Matei e cuvântul acesta al Mântuitorului cu adaosul: "În aceste două porunci toată Legea și proorocii atârnă" (Matei 22, 40). În Sfânta Evanghelie de la Marcu se spune mai departe că fariseul care L-a întrebat pe Domnul Hristos despre această poruncă, aflând răspunsul Mântuitorului, a zis: "Bine ai grăit Învățătorule. Că unul este Dumnezeu și afară de El nu este altul. Și a-L iubi pe El mai mult decât orice și a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți este mai mult decât toate arderile de tot și decât toate jertfele". Și Domnul Hristos a zis către el: "Nu ești departe de împărăția lui Dumnezeu" (Marcu 12, 32-34). În expunerea pe care o face Sfântul Evanghelist Marcu în această privință se accentuează importanța pe care o are porunca iubirii.

Mai este în Sfânta Evanghelie de la Luca un text din care înțelegem că Domnul Hristos a fost întrebat de un învățător de lege despre ceea ce trebuie să facă omul. De fapt întrebarea a fost așa: "Ce să fac eu ca să am viața de veci?". La aceasta Domnul Hristos a răspuns tot printr-o întrebare, și anume a zis: "În Lege ce este scris, cum citești?" și învățătorul de lege a zis că în Lege e scris - de fapt a făcut un rezumat al Legii - "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți". Și Domnul Hristos a zis: "Bine ai grăit, fă aceasta și vei fi viu" (Luca 10, 25-28).

Cu toate acestea, cu toate că a rămas în conștiința credincioșilor prin Sfânta Evanghelie adevărul că cea mai mare poruncă este porunca iubirii, trebuie să recunoaștem că această poruncă este puțin îndeplinită și mai ales la măsurile la care se cere împlinirea acestei porunci.

În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul Mântuitorului care zice: "Dacă Mă iubește cineva, va păzi poruncile Mele și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21) și mai departe: "Dacă cineva păzește cuvântul Meu, Tatăl Meu îl va iubi și Vom veni la el și ne vom face locaș" (Ioan 14, 23).

Mai avem cuvinte tot în legătură cu porunca iubirii, tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, anume cuvântul spus de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: "Poruncă nouă vă dau vouă să vă iubiți unii pe alții precum și Eu v-am iubit pe voi și mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul său să și-l pună pentru prietenii săi" (Ioan 15, 12-13), și știm că a zis Domnul Hristos și cuvântul: "După aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea iubire unii către alții" (Ioan 13, 35).

Așadar sunt legate cele două porunci care de fapt sunt două înfățișări ale aceleiași porunci, iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. În ce privește iubirea față de Dumnezeu, este o iubire la măsurile la care poate ajunge cineva. Nu este o măsură a iubirii, ci din toată puterea omului, iar în ceea ce privește iubirea de aproapele, este măsura iubirii față de tine însuți, față de noi înșine: "Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți".

Mai are Domnul Hristos și precizarea că aproapele nostru, chiar dacă este dușmanul nostru, tot trebuie cuprins în iubirea noastră: "Iubiți pe vrășmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și vă rugați pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, care răsare soarele peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți" (Matei 5, 44-45). E un cuvânt pe care-l găsim în cuprinsul predicii de pe munte și e consemnat în cuprinsul Evangheliei de la Matei.

Așadar Domnul Hristos vrea să se înmulțească iubirea, să se înmulțească iubirea pentru că înmulțindu-se iubirea se înmulțește și fericirea. Cel care iubește este fericit. Niciodată nu e omul mai fericit decât atunci când iubește și când se știe iubit, ori Domnul Hristos vrea să reglementeze capacitatea iubitoare pe care o are fiecare om. Fiecare om are în sufletul său sădită putere de iubire, numai că această putere este întrebuințată nu totdeauna în măsurile la care cere Dumnezeu să fie împlinită și să fie lucrătoare această iubire, această putere iubitoare, ci e foarte diferită așezarea oamenilor în ceea ce privește capacitatea de iubire, adică felul cum își manifestă iubirea. Sfântul Apostol Pavel în epistola I către Corinteni în capitolul 13 are niște cuvinte în legătură cu dragostea, care e același lucru cu iubirea. A iubi sau a îndrăgi este același lucru. A iubi pe cineva înseamnă a-ți fi drag de el și cuvântul iubire se poate exprima foarte bine și prin cuvântul dragoste. Sfântul Apostol Pavel are o prezentare a iubirii cu titlul de dragoste. Bineînțeles că el când a zis dragoste nu s-a gândit la ce ne gândim noi uneori când e vorba de cuvântul dragoste, ci s-a gândit la iubirea așa cum trebuie ea să fie în sufletul unui creștin. Într-un capitol, capitolul 13, în întreg capitolul, Sfântul Apostol Pavel are aprecieri asupra iubirii și prezintă iubirea ca cea mai înaltă dintre virtuți. De fapt iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci, și ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuți. Și vorbind despre iubire ca despre o harismă, o prezintă ca fiind o cale mai presus de orice altă cale, ca un lucru care trebuie urmărit mai presus de orice altceva.

Când e vorba de a împlini poruncile lui Dumnezeu, noi suntem datori cu împlinirea tuturor poruncilor, cu împlinirea celor zece porunci, cu împlinirea altora dintre poruncile câte sunt în Sfânta Scriptură, suntem datori cu împlinirea tuturor poruncilor. Dar atenția noastră ar trebui să fie mai ales la porunca cea mai cuprinzătoare, și porunca aceasta cuprinzătoare Sfântul Apostol Pavel o prezintă ca realizare, ca virtute, a fi cea mai înaltă dintre virtuți, virtutea care rămâne în veșnicie. Mai întâi, spune Sfântul Apostol Pavel, ea este mai presus de vorbirea în limbi, care era o harismă a vremii Sfântului Apostol Pavel. Chiar zice așa: "De-aș vorbi în limbile omenești și îngerești, dacă nu am dragoste m-am făcut aramă sunătoare și chimval răsunător" (I Corinteni 13, 1). E ceva exterior să vorbești în limbi insuflate de Dumnezeu, indiferent cum a fost lucrul acesta, pentru că noi astăzi nu mai știm cum a fost deoarece nu s-a continuat darul acesta. În secolul al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că vorbirea în limbi a încetat. Pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur nu mai era harisma vorbirii în limbi, așa că noi n-avem de unde să știm cum a fost. Ceea ce știm sigur este că la Pogorârea Duhului Sfânt, cei care au primit pe Duhul Sfânt, Sfinții Apostoli, au vorbit în limbi necunoscute de ei până atunci, dar înțelese de cei care îi auzeau vorbind și că "spuneau măririle lui Dumnezeu".

Deci Sfântul Apostol Pavel spune că în cazul când ar avea darul vorbirii în limbi, dar nu ar avea darul iubirii, în cazul acesta e o chestiune foarte exterioară, o chestiune care nu ține de adâncurile ființei omenești și de ceea ce vrea Dumnezeu de fapt să se împlinească în noi. "De-aș avea credință atâta de multă încât să mut și munții, dacă nu am dragoste, nimic nu sunt. Dacă toată averea mea aș face-o milostenie și trupul meu l-aș da să fie ars - bineînțeles pentru Dumnezeu - dacă nu am dragoste, nimic nu-mi folosește" (I Corinteni 13, 2-3). Și după ce spune aceste cuvinte, prezintă cincisprezece însușiri ale iubirii sau cincisprezece moduri de manifestare ale dragostei și zice: "Dragostea rabdă îndelung, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu știe de pizmă, dragostea nu se laudă și nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă" (I Corinteni 13, 4-7). Dacă ne gândim că lista aceasta prezentată de Sfântul Apostol Pavel are începutul cu îndelungă-răbdarea și se sfârșește tot cu răbdarea, am putea zice că, de fapt, până la urmă nu sunt cincisprezece, ci sunt paisprezece însușiri ale iubirii sau paisprezece moduri de manifestare ale iubirii.

Este important să le cunoaștem acestea pentru că dacă nu avem iubirea în lucrarea acestor moduri de manifestare, de la acestea pornind, putem să ne întărim iubirea. Deci, având îndelungă-răbdare față de cei care ne duc la nemulțumiri, ne provoacă nemulțumiri, ne facem cale către iubire. Având bunătate, pentru că "dragostea este plină de bunătate", suntem mai aproape de iubire decât dacă am avea răutate. Dacă cineva se laudă și se trufește, se distanțează de ceilalți oameni, nu se apropie și atunci, știind că "dragostea nu se laudă și nu se trufește", noi trebuie să surpăm în noi lauda și trufia ca să ne facem cale către ceilalți oameni și iubindu-i pe ei să ne manifestăm și iubirea noastră față de Dumnezeu. "Dragostea nu se poartă cu necuviință" zice Sfântul Apostol Pavel, cu alte cuvinte dragostea este politicoasă. Politețea este o lucrare care ține de firea obișnuită a omului, și cineva care iubește nu poate să fie necuviincios pentru că dacă nu e cuviincios, într-un fel oarecare, nu are iubire. "Dragostea nu pune la socoteală răul", nu are în vedere răul, trece peste toate, pentru că vrea să manifeste iubirea, nu altceva. Și în sfârșit toate acestea sunt calități ale iubirii sau sunt lucruri care duc spre iubire, spre dragoste.

Iubești pe acela pe care îl ai la suflet. Dacă iubim pe Dumnezeu știind că Dumnezeu este iubire, noi trebuie să avem în vedere faptul că și omul trebuie să fie iubire. Numai omul care-și însușește virtutea aceasta și devine și el iubire se potrivește cu Dumnezeu care este iubire. Iubirea față de Dumnezeu Îl aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru, în viața noastră, așa cum iubirea lui Dumnezeu față de oameni îl duce pe om în ființa lui Dumnezeu. E o modalitate de a intra, prin iubire, omul în ființa lui Dumnezeu și Dumnezeu în ființa omului. Astăzi a zis cineva să spun poezia "Te port în mine". E o realitate. Când iubești pe cineva nu-l lași în afară de tine, ci îl cuprinzi în tine, îl aduci în tine. Numai atunci îl iubești, când îl ai în suflet. Dacă nu-l ai în suflet, nu-l iubești.

Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie, volumul II, are o scriere intitulată "Cele patru sute de capete despre dragoste". În scrierea aceasta el vorbește despre mai multe feluri de dragoste în felul în care se manifestă dragostea omului. Vorbește despre dragoste după porunca lui Dumnezeu, adică o dragoste care ține seama de porunca lui Dumnezeu de a iubi, vorbește despre o dragoste firească, cum au iubire părinții față de copii și copiii față de părinți, care e o dragoste pe care o binecuvintează Dumnezeu așa cum binecuvintează dragostea cea după poruncă, și este și o dragoste împotriva firii, cum au dragoste cei pătimași față de cei care îi ajută să-și împlinească patimile. Sfântul Maxim Mărturisitorul însă precizează că dragostea după poruncă este născută de nepătimire. Nu poate ajunge cineva să-și manifeste iubirea față de toți oamenii, așa cum trimite Dumnezeu soarele și ploaia peste cei vrednici și peste cei nevrednici, decât atunci când a ajuns la nepătimire, când nu mai face deosebire între oameni ci se gândește întâi la Dumnezeu care poruncește iubirea.

Este foarte important să știm lucrul acesta, că există o poruncă a iubirii, adică nu e indiferent faptul că iubești sau nu iubești, ci important este să iubești pentru că așa poruncește Dumnezeu. Asta înseamnă că de câte ori ai o ezitare, de atâtea ori trebuie să te gândești la faptul că n-ai voie să ai ezitare, ci trebuie să te silești să-ți reverși iubirea față de cel față de care ai ezitare.

Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem, în general nu suntem nici iubitori nici urâtori. Stăm cumva la cota zero, adică între iubire și ură. Poate înclinați mai mult spre iubire, dar în orice caz nu la măsurile la care ni se cere să avem iubirea față de oameni.

În general oamenii se manifestă spontan, adică cum le vine, după o expresie din părțile de unde sunt eu, din satul meu: "cum le țâpă dinlăuntru". Așa cum îi vine, așa se manifestă, ori în privința împlinirii poruncilor noi trebuie să avem în vedere o rânduială, și dacă avem în vedere rânduiala, atunci ne putem și disciplina prin poruncă. Porunca are rost să ne disciplineze, să ne ducă către Dumnezeu, să ne ducă în fața lui Dumnezeu, să ne apropie de Dumnezeu, și în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu ne și asemănăm cu Dumnezeu.

În Pateric este prezentat Sfântul Macarie cel Mare ca un om care s-a făcut "dumnezeu pământesc". E o expresie care spune foarte mult și-i așa de îndrăzneață acestă expresie, parcă nici nu-ți vine să te gândești la ea când auzi așa ceva, anume că Sfântul Macarie s-a făcut dumnezeu pământesc. Asta înseamnă că așa cum există un Dumnezeu în cer, tot așa a fost un dumnezeu pe pământ, Sfântul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru că așa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot așa și Sfântul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca și când nu le-ar fi văzut, și pe cele despre care auzea ca și când n-ar fi auzit de ele (Pateric, Avva Macarie). De aceea s-a făcut "dumnezeu pământesc", pentru că acoperea păcatele.

Este și în Sfânta Scriptură, în Epistola I Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, cuvântul că "dragostea acoperă mulțime de păcate" (I Petru 4, 8). Când iubești pe cineva completezi lipsurile lui, când iubești pe cineva îl dorești ca om de cinste și atunci neaparat dacă are păcate i le acoperi. Când răscolești păcatele, când le pui în evidență, când scoți la iveală, când vrei să se știe păcatele cuiva, înseamnă că pe acela nu-l iubești. Când vin la mine oameni la spovedit și îmi spun că judecă pe alții zic: știi de ce-i judeci? Pentru că nu-i iubești. Dacă iubești pe cineva, îl primești cu defecte cu tot, și dacă nu-l iubești nici calitățile lui nu contează pentru tine, ori Dumnezeu vrea ca noi să avem manifestări de oameni care iubesc, care fac să fie ridicați aceia care vin în legătură cu noi. Am zis că noi stăm într-un fel de neutralitate în ceea ce privește iubirea, în înțelesul că de multe ori nu suntem doritori de rău pentru cineva, nu suntem urâtori de oameni, dar nu suntem nici iubitori de oameni. Nu mă gândesc la niște performanțe de iubire, cum ar fi de exemplu ceea ce spune Sfântul Isaac Sirul că cel care e iubitor de oameni, dacă de zeci de ori pe zi ar fi dat focului pentru iubirea de oameni, tot nu s-ar sătura de iubirea de oameni. Nu mă gândesc nici la măsurile acelea pe care le are în vedere după fire în "Mântuirea păcătoșilor", unde se spune că față de aproapele să ai inimă de mamă pentru că și în fire mama este mamă numai pentru copiii ei, nu-i mamă pentru toți copiii, pentru toată lumea. Totuși e o măsură aceasta care trebuie chiar depășită unde se poate depăși și de cine se poate depăși.

Când iubești pe cineva, adaugi ceea ce-i lipsește și înlături ceea ce e rău adăugat la ființa lui. În general părinții sunt iubitori față de copii așa cum sunt copiii și caută să apară copiii în lumina cea mai bună posibilă, chiar și atunci când au pete, chiar și atunci când au răutăți. Asta o face iubirea, așa-i rostul iubirii.

Cine înaintează în iubire, în iubirea cea după poruncă, înaintează numai în măsura în care a ajuns la nepătimire. Asta nu înseamnă că nu pot exista niște nuanțe în iubire, și există chiar nuanțe în iubire. Și Domnul Hristos a iubit pe unul dintre ucenici mai mult decât pe ceilalți pentru că altfel nu se poate vorbi despre "ucenicul pe care-l iubea Iisus". Avem și noi voie să iubim pe cineva mai mult decât pe altcineva, deși nepătimirea ar aduce și în privința aceasta o egalitate sau o egalizare. Noi însă trebuie să avem în vedere capacitatea iubitoare pe care ne-a dat-o Dumnezeu și să o manifestăm cât putem și acolo unde nu putem să cerem ajutor de la Dumnezeu. Când Domnul Hristos a rânduit să avem iubire și față de cei care ne urăsc pe noi, - să-i iubim pentru că vrea Dumnezeu să-i iubim, în chip firesc și dacă nu putem, să ne impunem o atitudine iubitoare, - când a rânduit Domnul Hristos aceasta, a rânduit pentru că a vrut să înmulțească iubirea și înmulțind iubirea să înmulțească fericirea. Cu cât îi iubim pe mai mulți și mai mult, cu atât iubirea devine fericirea noastră și atunci se înmulțește o dată cu iubirea și fericirea, și cu cât suntem mai limitați în iubire cu atât suntem mai limitați și în fericire.

Sfântul Evanghelist Ioan de două ori afirmă în întâia Epistolă Sobornicească că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8;16). Asta nu înseamnă că cine zice iubire zice Dumnezeu, ci înseamnă că în raportarea lui Dumnezeu față de noi mai ales iubirea o putem vedea, cât e de bun Dumenezeu, cât e de iubitor Dumnezeu. Și aceasta o vedem din faptul că a găsit Dumnezeu calea să-l mântuiască pe om, să se apropie de om în maximă apropiere, rânduind ca Fiul Său Cel Unul-Născut să Se facă și Fiu al Omului, să fie Dumnezeu adevărat și om adevărat.

Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ne dă încredințarea că Dumnezeu este iubire și pentru noi. Și dacă știm că Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului, știm și că Dumnezeu este iubitor față de toți aceia care vor să intre în legătură cu El, că nu Dumnezeu împiedică legătura noastră cu El, ci noi putem împiedica legătura noastră cu Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el și în scris, și anume că "iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu". Asta vrea să spună că nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, chiar cel mai mare dintre sfinți, atât de mult cât iubește Dumnezeu pe cel mai mare păcătos.

S-ar pune atunci o întrebare: cum totuși de sunt oameni care se pierd, care rătăcesc de la bine? Se poate întâmpla una ca aceasta numai în măsura în care omul nu vrea să fie cu Dumnezeu - și Dumnezeu i-a dat libertate omului ca să poată să se depărteze de El și să poată chiar să-L nege pe Dumnezeu - dar Dumnezeu e totdeauna gata să-l primească pe om și Dumnezeu vrea ca și noi să fim asemenea Lui, buni și iubitori de oameni.

Dumnezeu e milostiv și iubitor de oameni. Și noi trebuie să fim milostivi și iubitori de oameni și mai ales să ne cercetăm mai ales în această latură existențială, să ne cercetăm pe noi înșine unde suntem în ceea ce privește iubirea. Sunt unii care, când se spovedesc, încep: că nu iubesc pe Dumnezeu, că nu iubesc pe aproapele și așa mai departe. Sunt lucruri care de fapt nu sunt păcate în sine, în sensul că nu faci un lucru pentru că nu-l poți face, n-ai ajuns la măsurile acelea să iubești pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele tău ca pe tine însuți, și numai Dumnezeu știe când și cine poate ajunge la asta, dar calea e deschisă pentru așa ceva și fiind deschisă calea pentru iubire, e deschisă și calea pentru fericire. Ce putem noi să facem ca să se înmulțească iubirea în sufletul nostru? Nu putem să facem nimic altceva decât să ne curățim, să ne silim să ni se curățească sufletul, să ni se înlăture de pe suflet toate piedicile care le avem și să prețuim iubirea mai mult decât orice altceva, pentru că desăvârșirea creștină în esență constă în două lucruri: în iubire și smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că "desăvârșirea este o prăpastie de smerenie", o smerenie nesfârșită, iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice "înveșmântați-vă cu iubire care este legătura desăvârșirii" (Coloseni 3, 14).

Lucrurile acestea nu vin de la sine. Noi trebuie să ne cercetăm pe noi înșine și mai ales să înmulțim, în vederea iubirii, să înmulțim rugăciunea pentru oamenii pe care îi iubim, și pentru oamenii pe care nu-i iubim, și pentru oamenii față de care avem o repulsie, față de care avem indiferență, față de care avem rezerve, rețineri. Dacă îi avem în rugăciune, îi putem avea și în iubire. Dacă vrem să facem ceva pentru ei și pentru noi în același timp, este de trebuință să înmulțim rugăciunea, rugăciunea pentru înmulțirea iubirii, și dacă se înmulțește iubirea se împlinește porunca lui Dumnezeu, și porunca lui Dumnezeu aduce mântuirea. Sfântul Marcu Ascetul spune că "Hristos este ascuns în poruncile Sale și se descoperă pe măsura împlinirii poruncilor". Temeiul pentru cuvântul acesta este ceea ce a spus Domnul Hristos: "cel ce Mă iubește păzește poruncile Mele și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21). E o chestiune practică pe care e bine să o avem în vedere începând dinspre om spre Dumnezeu, avându-L în vedere pe Dumnezeu ca Cel ce este iubire și Cel ce ne iubește, și avându-L pe Dumnezeu în vedere în dorința de a-L iubi mai presus de orice.

Dar să nu uităm niciodată de om, de omul de lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulțim iubirea. Spune în Pateric - Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta - că "De la aproapele vine și viața și moartea. Că dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim și dacă greșim fratelui, lui Hristos greșim" iar Cuviosul Ioan Colov spunea că "Nimeni nu clădește o casă de la acoperiș în jos ci de la temelie în sus" și întrebat fiind ce înseamnă acest cuvânt a zis: "Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi să-l folosesc pentru că de el atârnă toate poruncile lui Hristos". Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră, depășirea de noi înșine este în măsura în care relațiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiați ai noștri, sunt bune.

Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus odată cu ocazia unei spovedanii un cuvânt scurt, și anume un cuvânt de ordine: "să te depășești și să te dăruiești". Nu mi-a dat nici o explicație și m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depășirea prin credință și dăruirea prin iubire. Adevărata depășire o realizează omul atunci când, crezând în Dumnezeu, se silește să facă lucrurile lui Dumnezeu. Iar iubirea este dăruire, adică iubirea pe de o parte este primire în suflet, pe de altă parte este dăruire din suflet, și atunci, dacă facem așa, răspundem la două întrebări, la una care ne-o pune Domnul Hristos tuturor oamenilor: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" și cealaltă pe care o pune tuturor credincioșilor: "Mă iubești tu pe Mine?", iar iubirea, porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele poate să fie pentru noi și un prilej de emulație în înțelesul acesta că a zis Domnul Hristos "Mă iubești tu pe Mine", către Sfântul Apostol Petru a zis, "Mă iubești tu pe Mine mai mult decât aceștia?" Adică putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu și pe oameni cât putem noi mai mult și atunci suntem pe calea cea bună, suntem în cuprinsul fericirii, știm să ne coborâm la cel la care trebuie să ne coborâm și știm să-l ridicăm pe cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o știe numai cel ce iubește. Dumnezeu să ne ajute.

 

23 august 1995


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Curpins Gânduri bune pentru gânduri bune
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.