Prima pagina -> Simone Weil

IUBIREA
(La pesanteur et la grâce, Plon 1988)


Simone Weil



 

Iubirea este un semn al nimicniciei noastre. Dumnezeu nu poate sã iubeascã decât pe sine. Noi nu putem sã iubim decât altceva.
 

Nu trebuie sã-L iubim pe Dumnezeu numai pentru cã El ne iubeste. Ci tocmai pentru cã Dumnezeu ne iubeste si noi trebuie sã ne iubim. Cum sã te iubesti pe tine însuti fãrã acest temei?

Iubirea de sine este imposibilã omului în afara aceastei logici.
 

Dacã as fi legatã la ochi si mi s-ar pune în mânã un baston, ei bine, acest baston m-ar separa de lucruri, dar în acelasi timp prin el le explorez. Nu simt decât bastonul, nu percep decât zidul. La fel stau lucrurile si cu creaturile în ceea ce priveste facultatea de a iubi. Iubirea supranaturalã nu atinge decât creaturile si nu duce decât la Dumnezeu. El nu iubeste decât creaturile (ce altceva am avea noi a iubi?), însã ca intermediare. În aceastã calitate, El iubeste în mod egal toate creaturile, inclusiv pe sine însusi. Sã iubesti un strãin ca pe tine însuti implicã în contrapartidã sã te iubesti pe tine însuti ca pe un strãin.
 

Iubirea de Dumnezeu este purã când bucuria si suferinta inspirã o egalã recunostintã.
 

Pentru cel care e fericit, iubirea este a vrea sã fii pãrtas la suferinta celui iubit si nefericit.

Pentru la cel care e nefericit, iubirea este a fi coplesit de simpla încunostintã cã cel iubit se bucurã, fãrã a lua parte la aceastã bucurie, si fãrã chiar a dori sã ia parte.
 

În viziunea lui Platon, iubirea trupeascã este o imagine degradatã a adevãratei iubiri. Iubirea omeneascã castã (fidelitatea conjugalã) îi este o imagine mai putin degradatã. Ideea de sublimare nu putea sã aparã decât în stupiditatea contemporanã.
 

Iubirea Fedrei. Nici nu exercitã, nici nu suferã forta. În aceasta constã adevãrata ei puritate. Contactul cu sabia comportã o aceeasi întinare fie cã se face de partea mânerului, fie a tãisului. Celui care iubeste, rãceala metalului nu-i va stirbi iubirea, însã îi va da sentimentul cã este pãrãsit de Dumnezeu. Iubirea supranaturalã nu are nici un contact cu forta, însã nici nu protejeazã sufletul de rãceala fortei, de rãceala fierului. Doar un atasament pãmântesc, dacã contine suficientã energie, poate proteja împotriva rãcelii fierului. Armura este fãcutã din metal ca si sabia. Fie el agresor, fie victimã, celui care nu iubeste decât cu o iubire purã, omorul îi îngheatã sufletul, ca si tot ceea ce, fãrã a merge pânã la moartea însãsi, este violentã. Dacã dorim o dragoste care protejeazã sufletul împotriva rãnilor, atunci trebuie sã iubim altceva decât pe Dumnezeu.
 

Iubirea tinde sã meargã întotdeauna mai departe. Dar are o limitã. Când limita este depãsitã, iubirea se transformã în urã. Pentru a evita aceastã modificare, trebuie ca iubirea sã fie mereu alta.
 

Între fiintele umane, nu recunoastem pe deplin existenta decât a celor pe care îi iubim.
 

Credinta în existenta altor fiinte umane ca atare este iubire.
 

Mintea (esprit) nu este fortatã sã creadã în existenta a ceva (subiectivism, idealism absolut, solipsism, scepticism: a se vedea Upanisadele, Taoistii si Platon, care, toti, se foloseau de aceastã atitudine filosoficã cu titlu de purificare). Pentru aceasta singurul organ de contact cu existenta este acceptarea, iubirea. Pentru aceasta frumusete si realitate sunt identice. Pentru aceasta bucuria si sentimentul realitãtii sunt identice.
 

Aceastã nevoie de a fi creatorul a ceea ce iubesc este o nevoie de imitare a lui Dumnezeu. Însã este o tendintã cãtre falsa divinitate. Fãrã numai dacã nu este un recurs la modelul vãzut de cealaltã parte a cerului...
 

Iubirea purã a creaturilor: nu iubire în Dumnezeu, ci iubire trecutã prin Dumnezeu ca prin foc. Iubire care se detaseazã complet de creaturi pentru a urca la Dumnezeu si coboarã apoi participândã la iubirea creatoare a lui Dumnezeu.

Astfel se unesc cele douã contrarii care sfâsie iubirea omeneascã: iubirea fiintei iubite asa cum este ea si dorinta de a o recrea.
 

Iubire imaginarã pentru creaturi. Suntem legati printr-o funie de toate obiectele de atasament, dar o funie poate fi tãiatã oricând. Suntem de asemenea atasati printr-o funie de Dumnezeul imaginar, de Dumnezeul pentru care iubirea înseamnã tot atasament. Dar de Dumnezeul adevãrat nu suntem atasati, si de aceea nici nu existã vreo funie care sã poatã fi tãiatã. El intrã în noi. El este singurul care poate intra în noi. Toate celelalte lucruri rãmân în afarã, si nu cunoastem despre ele decât tensiunile - de grad si de directie variabile - imprimate funiei atunci când existã o deplasare a lor sau a noastrã.
 

Iubirea are nevoie de realitate. Sã iubesti prin intermediul unei aparente corporale o fiintã imaginarã - ce altceva mai înspãimântãtor în ziua în care îti dai seama de aceasta? Mult mai înspãimântãtor decât moartea, cãci moartea nu împiedicã fiinta iubitã sã fi existat.

Aceasta este pedeapsa crimei de a fi hrãnit iubirea cu imaginatie.
 

Este o lasitate sã cãutãm pe lângã oamenii pe care îi iubim (sau sã dorim a le da) un alt reconfort decât cel pe care ni-l dau operele de artã, care ne ajutã prin simplul fapt cã existã. Sã iubim, sã fim iubiti, nu înseamnã altceva decât a ne face unii altora aceastã existentã mai concretã, mai constant prezentã mintii (esprit). Însã ea trebuie sã fie prezentã ca izvor al gândurilor si nu ca obiect al lor. Dacã existã loc pentru a dori sã fim întelesi, aceasta nu este pentru sine, ci pentru celãlalt, spre a exista pentru el.
 

Tot ceea ce este abject sau mediocru în noi se revoltã împotriva puritãtii si are nevoie, pentru a-si salva viata, sã întineze aceastã puritate.

Sã întinezi înseamnã sã modifici, sã atingi. Frumosul este ceea ce nu poti sã vrei a schimba. A poseda înseamnã a întina.

Sã iubesti în mod pur înseamnã sã consimti distantei, sã adori distanta dintre sine si ceea ce iubesti.
 

Imaginatia este întotdeauna legatã de o dorintã, adicã de o valoare. Doar dorinta fãrã obiect este golitã de imaginatie. Existã o prezentã realã a lui Dumnezeu în orice lucru pe care imaginatia nu-l învãluie. Frumosul capteazã dorinta din noi si o goleste de obiect dându-i un obiect prezent si interzicându-i astfel sã se avânte cãtre viitor.

Acesta este pretul iubirii caste. Orice dorintã de plãcere (jouissance) se situeazã în viitor, în iluzoriu. Dacã în loc doar sã-ti doresti ca cineva sã existe, el existã cu adevãrat: ce sã-ti doresti mai mult decât atât? Fiinta iubitã apare atunci nudã si realã, nu învãluitã de viitorul imaginar. Avarul nu-si priveste niciodatã comoara fãrã sã si-o imagineze de n ori mai mare. Trebuie sã fii mort ca sã vezi lucrurile nude.

Astfel, în iubire, existã castitate sau lipsã de castitate în mãsura în care dorinta este îndreptatã sau nu cãtre viitor.

În acest sens, si cu conditia sã nu fie îndreptatã cãtre o pseudo-nemurire conceputã pe modelul viitorului, iubirea pe care o închinãm (voue) mortilor este cu desãvârsire purã. Cãci singurã dorinta a unei vieti finite nu mai poate da nimic nou. Ne dorim ca moartul sã fi existat, si el a existat.
 

Acolo unde spiritul (esprit) înceteazã sã mai fie principiu, el înceteazã si sã mai fie scop (fin). De unde conexiunea riguroasã între «gândirea» colectivã sub toate formele ei si pierderea simtului, a respectului pentru suflete. Sufletul este fiinta umanã consideratã ca având o valoare în sine. Sã iubesti sufletul unei femei nu înseamnã sã te gândesti la acea femeie în functie de propria plãcere etc.. Iubirea nu mai stie sã contemple, ea vrea sã posede (disparitia iubirii platonice). [Aceastã iubire "platonicã" nu are nici o legãturã cu ceea ce numim astãzi cu aceastã denumire. Ea nu provine din imaginatie, ci din suflet. Ea este contemplare pur spiritualã. Cf. mai jos capitolul despre Frumusete. (Nota Editorului francez)]
 

Este o gresealã sã doresti a fi înteles înainte de a te fi elucidat pe tine însuti în proprii ochi. Înseamnã sã cauti plãceri în prietenie, si încã nemeritate. Acesta este un lucru si mai corupãtor decât iubirea. Ti-ai vinde sufletul pentru prietenie.

Învetã sã respingi (repousser) prietenia, sau mai degrabã visul prieteniei. Sã doresti prietenia este o mare gresealã. Prietenia trebuie sã fie o bucurie gratuitã precum cele pe care le dã arta sau viata. Trebuie sã o refuzi pentru a fi vrednic sã o primesti: ea este de ordinul harului ("Doamne, depãrteazã-te de la mine..."). Ea este unul din acele lucruri care ne sunt date pe deasupra. Orice vis de prietenie meritã sã fie zdrobit. Nu întâmplãtor cã n-ai fost niciodatã iubit... Sã-ti doresti sã scapi de singurãtate este o lasitate. Prietenia nu se cautã, nu se viseazã, nu se doreste; ea se practicã (este o virtute). Sã abolesti si aceastã rãmãsitã de sentiment, impurã si tulbure. Sluss!

Sau mai degrabã (cãci nu trebuie sã fii prea exigent cu tine însuti), tot ceea ce, în prietenie, nu se transformã în schimburi efective trebuie sã se transforme în gânduri trecute prin filtrul ratiunii (pensées réfléchies). Este complet inutil sã te lipsesti de virtutea inspiratoare a prieteniei. Ceea ce trebuie sever interzis este sã visezi la plãcerile (jouissances) sentimentului. Aceasta este pervertire. Si este la fel de prosteste precum a visa la muzicã sau la picturã. Prietenia nu poate fi detasatã de realitate - nu mai putin decât frumosul. Ea constituie o minune, ca si frumosul. Si minunea constã în simplul fapt cã ea existã. La douãzeci si cinci de ani a sosit pe deplin vremea sã o termini definitiv cu adolescenta...
 

Nu te lãsa prins de nici o afectiune. Pãstreazã-ti singurãtatea. În ziua, dacã va veni vreodatã, în care ti se va acorda o afectiune adevãratã, nu va exista contradictie între solitudinea interioarã si prietenie, din contrã. Tocmai acesta este semnul infailibil prin care o vei recunoaste. Celelalte afectiuni trebuie sã fie sever disciplinate.
 

Aceleasi cuvinte (ex. un bãrbat îi spune sotiei tale: te iubesc) pot fi vulgare sau extraordinare în functie de maniera în care sunt rostite. Si aceastã manierã depinde de profunzimea regiunii fiintei din care provin, fãrã ca vointa sã aibã vreuo putere. Si, printr-un minunat acord, ele vor atinge, în cel care le ascultã, aceeasi regiune. Astfel, cel ce ascultã poate sã discearnã, dacã are discernãmânt, ce valoare au aceste cuvinte.
 

Binefacerea este permisã tocmai pentru cã ea constituie o umilire mai mare chiar si decât durerea, o încercare mai intimã si mai incontestabilã de dependentã. Iar recunostinta este recomandatã tocmai pentru cã aceasta este uzanta atunci când primesti o binefacere. Însã se cuvine ca aceastã dependentã sã fie cu privire la soartã iar nu la vreo fiintã umanã determinatã. Tocmai pentru aceasta binefãcãtorul are obligatia de a fi cu totul absent din binefacere. Si se cuvine ca recunostinta sã nu constituie, în nici cea mai micã mãsurã, un atasament, cãci aceasta este recunostinta câinilor.
 

Recunostinta este mai întâi de toate fapta celui care ajutã, dacã ajutorul este pur. Ea nu este datoratã de cãtre cel ajutat doar cu titlu de reciprocitate.

Pentru a da ddovadã de o gratitudine purã (cazul prieteniei fiind pus deoparte), e nevoie sã gândesc cã sunt tratat bine nu din milã, sau din simpatie, sau din capriciu, cu titlu de favoare sau de privilegiu, nici printr-un efect natural al temperamentului, ci din dorinta de a face ceea ce dreptatea cere. Deci cel care mã trateazã asa doreste ca toti cei aflati în situatia mea sã fie tratati asa pe cãtre toti cei aflati în situatia lui.
 

Traducere de Iulian Nistea si Aura Maria Vodã

Prima pagina -> Simone Weil


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | My Links

Copyright © 2000-2006, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.