Parintelui Iustin Pãrvu --- click pe aceasta imagine pentru a o mari

HOME -> Mari duhovnici romani -> Parintele Iustin Parvu de la Manastirea Petru-Voda


varianta fara diacritice românesti a acestei pagini

Părintele Iustin Pârvu

- isvor al demnității românești -

Camelia Corban

 

“Dar dacă adevărul nu ni se descoperă prin iubire el este mincinos” (Ilarion Felea - Religia și cultura)

Cuvintele alese în motto nu sunt întâmplătoare, deoarece tema noastră încearcă să se construiască pe temelia adevărului și cu toată iubirea pe care un român o poate avea pentru neamul său, pentru eroii din trecut și de astăzi, pentru toți românii, mai buni sau mai puțin buni, mai curajoși sau mai lași, mai demni sau mai puțin demni, mai cinstiți sau mai puțin drepți în judecata lor "Căci ale noastre-s toate și umbrele și hoții/ Și-n soarele dreptății/ Să ne iubim cu toții", așa cum spune poetul basarabean Dumitru Matcovschi.

În peregrinările prin Munții Neamțului am avut prilejul să cunosc un român - Starețul mânăstirii Petru Vodă, Părintele Iustin Pârvu. A-l întâlni pe acest om înseamnă a ne reconsidera destinul. Se nasc noi întrebări despre existența noastră în spațiul carpatic. Avem nevoie de o cunoaștere corectă, în duhul adevărului, a ceea ce am fost și a ceea ce suntem noi, românii.

Nu putem să începem a creiona un portret atât de curat fără, mai întâi, a face curat în sufletul nostru. Acum la ceasul de taină al coborârii printre noi a darului divin când totul se îmbracă în sărbătoare și noi, prin grație și iubire, să încercăm să fim mai buni pentru a ne învrednici a primi darul luminii.

Lumina sufletului său este o oglindă magică în care ar trebui să ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta priveliștile desfigurate ale interiorului nostru cu bunătate și înțelegere izvorâte dintr-o mare dragoste de oameni limpede și simplă ca adevărul însuși. Părintele Iustin Pârvu este o Eminență a Neamului Românesc și a credinței în Dumnezeu. Lumina sa străjuiește ocrotitor peste oameni și locuri. Mărturia harică se revarsă peste noi dincolo de cuvânt. Lumina lui materializează gândurile, curăță inimile și corectează aspirațiile. Adevărul curge lin, se separă în noi de părelniciile cu care ne înșelăm noi înșine. În fața Părintelui nu ne mai putem minți. Toată murdăria noastră iese la suprafață și, mai mult, Sfinția Sa o curăță cu marea-i bunătate și cu puterea harului ce sălășluiește în el.

Nu scriu aceste rânduri pentru a lăuda acest mare trăitor în Duhul lui Dumnezeu, deși este un adevăr care ne onorează să-l spunem, ci cum exemplul acestui mare Patriarh al neamului insuflă în noi esența a ceea ce este dragoste de Neam și de Dumnezeu, demnitatea, noblețea și nemărginita dăruire pentru oameni.

Părintele Iustin înlătură vălul de prefăcătorie și emfatică "vitejie" în fața propriei noastre conștiințe. În această lumină nu ne putem uita unii la alții. Apare în noi o smerenie binefăcătoare și nu mai putem continua să hrănim conștiința noastră cu minciunile prefabricate de ignoranța decretată ca "titlu de onoare" de un sistem de valori bolnav (care nu a fost niciodată al nostru ci al celor care au vrut să ne fure bogăția, lumina și demnitatea).

 

De ce existența Părintelui Iustin Pârvu ne pune în fața unui proces de conștiință?

Parintele Iustin --- clik pe imagine pentru a o mariPentru că destinul său se identifică cu cel al neamului nostru. Prigoana, năpasta, loviturile, foamea, frigul, arșița, obida i-au transfigurat în ființă Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oameni, înțelegerea, iertarea și nu au dat loc răzbunării, blestemului sau urii.

Pentru Părintele Iustin viața înseamnă sacrificiul părții față de întreg, a singularului față de social și ne duce cu gândul la rugăciunea: "Îți mulțumesc Doamne, că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu" așa cum spunea Petre Țuțea (cu care a stat în închisorile politice). "Viața este un mijloc, un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi absolutizat, în clipa în care viața ar deveni totul, ea ar sărăci până la desființarea spirituală a subiectului trupesc și moral pe care-l veșnicește" (Max Scheller). Părintele Iustin revarsă peste noi înveșnicirea. "Sunt înfrângeri și sunt sacrificii care trezesc un neam la viață după cum sunt biruințe dintre acelea care-l adorm" (Nicolae Iorga).

Generațiile actuale au crescut cu spectrul fricii - nu am avut MODELE. S-au cultivat în noi toate acele trăsături care compromit sentimentul de demnitate. Cinstea e do-vadă de slăbiciune. Adevărul este semn "al slabei minți". Holocaustul asupra românilor a ucis mai mult decât oameni - a ucis dorința de a trăi frumos, a ucis lumina adevărului. Conștiința românească a suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematică a logicii evolutive a valorii interioare omenești - a spune adevărul înseamnă o vină pentru care poți plăti cu o pedeapsă aspră. Amenințarea există și persistă. Sintagma: "Ce folosești dacă spui adevărul?" își are și acum o aplicabilitate dureroasă. Pentru că nu se poate conștientiza că ascunderea adevărului duce la involuție, amplifică răul. Ne-am obturat încrederea în utilitatea angajării într-un concurs al valorilor.

Și totuși mai există în România oameni. Îi găsim în locuri modeste, nesemnificative, sătui să meargă împotriva curentului, cumințiți în entuziasmul lor de nenumăratele lovituri ale prostiei și platitudinii mediocrității, sau ieșind din subsolurile închisorilor ca niște spectre ale dreptății și sfințeniei.

Care este modelul de român pe care am vrea să-l venerăm, să fim mândri că există, acel om la care să ne întoarcem mereu pentru a găsi izvoarele binelui și adevărului sublim, pentru a ne curăți, lumina și desăvârși? Există. Trebuie doar să-i căutăm, să-i descoperim și să primim marea bogăție de spirit și lumină pe care ei o revarsă spre noi - IATĂ OMUL!

 

Cine este Părintele Iustin PÂRVU?

Parintele Iustin binecuvantand --- click pe imagine pentru a o mari"Sunt un om liber și fac ce vreau. Nu mă tem de oameni." Această sintagmă rostită de Părintele Iustin în fața anchetatorilor comuniști l-a costat 5 ani de pușcărie grea pe lângă cei 12 pe care îi făcuse deja. În acest context libertatea își contura definiția ca "starea de libertate de păcat" cum spunea un alt mare stâlp al spiritualității și demnității românești - Părintele Arsenie Boca și singura teamă era cea de Dumnezeu pentru că este singura născută din iubire care nu pervertește sufletul, cealaltă frică, (de oameni) este expresia deformării interioare a conștiinței cu urmări distrugătoare.

Părintele Iustin, Starețul Mânăstirii Petru Vodă, s-a născut în satul Petru Vodă la 10 februarie 1919 într-o familie de țărani munteni și a crescut împreună cu cinci frați și două surori. La 17 ani a intrat în viața monahală la Schitul Durău mânat de o chemare sublimă spre cele sfinte. Plaiurile nemțene, încărcate de rugăciune și fapte de vitejie ale strămoșilor noștri, au sculptat în sufletul său matricea valorilor fundamentale ale neamului neîngăduind, peste timp, a face vreo concesie sau a cădea din această formă pecetluită de Dumnezeu în sufletul său curat.

Un chip de o seninătate siderală te întâmpină cu o privire caldă și în același timp pătrunzătoare. Trăsăturile fine, delicate, ținuta sprintenă și elegantă, fac din Părintele Iustin o prezență care încântă și bucură de la prima vedere. Dar ce ne farmecă este imensa lumină cu care ne învăluie prezența sa. Este greu de tradus în cuvânt această trăire de bucurie și teamă, de fericire și rigoare severă, de putere autoritară și duioșie tandră, de sobrietate pioasă și zâmbet șugubăț, împăciuitor, de simplitate și imensă generozitate. Toate te cuprind și rămâi cu o comoară în suflet pe care vei încerca mereu să o meriți pentru că ți-a fost dăruită fără vreo condiție, fără preț, nemărginită.

Viața Părintelui se prefigurează între realitate și transcendent, între momente limpezi a căror asprime te cutremură neîndrăznind să te compari a fi într-o situație asemănătoare datorită grozăviei suferințelor trăite, și momente de sublim înălțător când însuși Dumnezeu a pus mâna Sa Atotputernică peste cel aflat în grea cumpănă, ocrotindu-l împreună cu frații săi întru suferință și martiriu. Oamenii din Munții Neamțului știu multe despre Părintele Iustin. Este atât de iubit și respectat încât la rostirea numelui său ești imediat ajutat și îndrumat. Se po-vestește că în anul cumplit al foametei - 1946, Părintele, care era diacon atunci, împreună cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct, au pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pământurile arse de seceta prelungită. Slujbele lor întâmpinau disperarea și jalea și lăsau în urma lor ploaia și bucuria. S-au strâns, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat într-o pioasă și curată recunoștință. Acel convoi al speranței și credinței a supărat autoritățile comuniste care l-au luat în vizor suspectându-l și chiar acuzându-l pe Părintele Iustin de "agitație mistică".

Dar calvarul abia de acum începea. În târgul Romanu-lui unde urma cursurile seminarului, Părintele a fost arestat în anul 1948 pentru vina de a fi făcut parte din Mișcarea Legionară.

Înainte de toate trebuie clarificat, "sine ira et studio" (fără ură și părtinire), ceea ce a însemnat, pentru tineretul de atunci, gruparea politică care nu a fost un partid, dar care a avut o doctrină și a cucerit sufletele români-lor dornici de a-și păstra țara lor neîntinată de cancerul comunist. A defini această mișcare este o îndrăzneală. De ce? Pentru că ea a adus sublimul ceresc în inimile românești umplându-le de speranță și încredere în "Forma cea mai înaltă a geniului românesc." "Profunzimea ei este atât de mare încât ni-meni nu o poate pătrunde, rațional nu o încape" (Sunt cuvinte rostite cu evlavie și har, cu lacrima sufletului ofrandă adevărului de Părintele Iustin Pârvu în 15 August 2000 la Mânăstirea Petru Vodă.). Este nevoie și de suflet pentru a întregi cunoașterea - și acest suflet era sufletul românesc umilit, lovit, scuipat, schingiuit și răstignit pentru adevăr. Câți dintre noi pu-tem duce această cruce așa cum au dus-o cei ce au crezut cu adevărat în acest ideal? Iată de ce este o îndrăzneală să rostești măcar așa un crez! Mai întâi este necesar a o scoate din bălăcăreala în care a fost târâtă de o dușmănie diabolică străină ființei românești. Noi românii nu avem voie să ne trădăm trecutul ci, pentru a continua să existăm, trebuie să ni-l asumăm. "Dar nu trebuie să deznădăjduim, dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Răul este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptățești pe Dumnezeu și-L socotești neputincios din neștiință?" (Filocalia, vol. V - Petru Damaschin, Învățături Duhovnicești, pag. 132.)

Părintele Iustin a început Golgota lui la închisoarea din Roman unde a fost anchetat împreună cu alți 68 de oameni, timp de o lună, în podul securității cu "dulăii la gâtul nostru, întinși cu fața în jos". Iată ce spune părintele despre acele momente terifiante: "Prima parte a temniței a fost cu mult zăduf, nu-ți dădeai seama de ce ești acolo; dar să-ți dai seama că nu mai ești nimic și să te gândești ce vei face - ce ai de apărat!…" Părintele avea de apărat chiar ființa neamului nostru asemeni miilor de români care nu au cedat supliciului care desființează substanța primă a ființei - sufletul. Ei nu ne-au vândut sufletul, ci ni l-au ocrotit cu prețul vieții. Știm noi, oare, să ne păstrăm sufletul? Ajută-ne, Doamne, să nu ne vindem sufletul, asemeni lui Iuda, pe o pungă de galbeni!

A urmat momentul procesului la Suceava. Acesta s-a ținut în interiorul închisorii numai în timpul nopții. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovății care erau de fapt cea mai legitimă și firească atitudine de om și de român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Poate era "rușinea" judecătorilor, care în zelul lor, au dat condamnări atât de mari încât s-a sesizat și Gheorghiu Dej. Erau aceiași care-i condamnaseră pe comuniști în anii 1941-1945 și sperau, în van, că aceștia vor uita comportamentul lor. În final, părintele a primit 12 ani și a plecat într-un trist convoi care avea în ultimul vagon, ca deținuți, tocmai pe zeloșii judecători. Se îndreptau spre închisoarea Aiud. Undeva, spre Ilva Mică, se zărea un apus de soare pe care cei 80 de deținuți înghesuiți în fie-care vagon, l-au privit pe rând. Peisajul acesta era, poate, o urmă de consolare în atmosfera înăbușitoare din acele vagoane ale calvarului.

Privirea Părintelui Iustin se îndreaptă cu o ușoară nostalgie spre acele vremuri. O pace gravă se lasă peste chili-a modestă în care pădurea de brazi trimite o boare răcoroasă și soarele care apune lasă să cadă peste noi o lacrimă de sânge care ne înfioară. Parcă am vrea ca părintele să nu își mai amintească din suferințele trăite. Inimile noastre sunt cutremurate de imaginile grotești ale închisorilor, ale celulelor înghețate, ale schingiuirilor de neînchipuit care măcinau ca niște mori ale iadului tinerețea, elanurile, iubirile, viețile unei generații de români vinovați de a fi fost fii ai acestor pământuri ale Grădinii Maicii Domnului.

Ce noroc că începe slujba de seară. Rugăciunea călugărilor se revarsă peste poiana în care se ridica mândră Mânăstirea Sfinților Arhangheli și o mângâiere nevăzută ne aduce din nou liniștea în suflete.

A doua zi pășim cu sfială, după o îndelungată aștepta-re, în chilia Starețului. Părintele este "îngropat în popor", după spusele unui prieten apropiat, adică din zori și până seara dar și o bună bucată din noapte, Părintele ascultă necazurile oamenilor. Le alină durerile, le dăruiește har și sprijin; sfatul înțelept le arată calea dreaptă. Păsurile lor sunt înfățișate în fața lui Dumnezeu prin pomenire zilnică cu multă credință, în biserică, la Sfintele Slujbe. Dar nu numai atât, ci ei primesc și un pat pentru a se odihni și mâncare pe gratis. Niciodată părintele nu ostenește să asculte păsul omului, vin cu miile la el, nu mai are timp nici pentru a gusta ceva din bucatele pregătite. Mai întâi de toate sunt oamenii și necazurile lor. Și mângâierea lui nu e puțin lucru.

Ne-am strecurat în chilia mică, îngenunchem cu smerenie în fața Părintelui și îl rugăm să ne mai povestească din odiseea infernului pe care a trăit-o. Ne pomenim la închisoarea Aiud împreună cu un fost ministru al transporturilor și un general, fost atașat militar la Paris. Portretele lor sunt jalnice, stăteau de 2 ani acolo și deja urmele dezumanizării prin tratamentul aplicat acestor oameni își arătau spectrul: pielea căzută, fețele trase, foamea atroce făcea ca un cartof furat să fie o mare victorie. Toate acestea erau argumente grăitoare pentru regimul ce avea să-l înfrunte și părintele timp de doi ani și jumătate aici și mulți alți ani în alte locuri la fel de terifiante.

Mare noroc a fost pentru Părintele că, la terminarea acestei perioade la Aiud, a scăpat de o iminentă trimitere la Pitești, căruia i se dusese vestea și în străinătate. Cercurile democratice ale lumii s-au sesizat făcând presiuni asupra autorităților comuniste să oprească nelegiuirile asupra deținuților politici. Și așa a ajuns Părintele Iustin la minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficial care prevedea trimiterea acestor deținuți la munci (acele munci care să asigure totuși același scop ca la Pitești, exterminarea, desființarea acelor români care, prin modul lor de a fi, prin credința în Dumnezeu și în valorile fundamentale ale vieții, prin exemplul lor deranjau procesul de dezumanizare și mancurtizare a neamului românesc, adică anihilarea noastră ca popor).

A învățat repede meseria de miner. Fostul ministru al minelor era și el deținut și s-a putut organiza o muncă eficientă în ciuda tuturor încercărilor de a se face imposibilă supraviețuirea în acel loc. La început, civilii care lucrau la abataje îi priveau ca pe niște criminali odioși, instruiți fiind să nu vorbească niciodată cu ei și milițienii aveau aceeași atitudine. Informatorii, dintre civili dar și dintre deținuți (unul fusese "jandarm vechi al lui Antonescu"), creau o atmosferă de neîncredere și mai mare.

Cu timpul au început să-și mai schimbe atitudinea. Într-o dimineață deținuții au găsit un milițian căzut între abataje lovit fiind de o roabă în fața puțului. Era aproape mort. Deținuții i-au dat un prim ajutor salutar (ar fi putut să-l lase acolo și ar fi murit imediat). Au anunțat paza și a fost transportat la spital. În urmă au fost imediat acuzați că ei ar fi încercat să-l suprime. Mare a fost mirarea tuturor când, milițianul revenindu-și, a povestit că dacă nu ar fi fost scos de unde căzuse singur lovit de un bolovan, la prima mișcare a abatajului ar fi murit. De atunci atitudinea față de deținuți s-a schimbat simțitor.

După această întâmplare civilii au început să aducă, pe ascuns, cărți și ziare, vin și câte o bucățică de pâine (acestea au fost strânse cu mare grijă de preoți (dintre deținuți) pentru sfânta împărtășanie). Un informator a pârât și civilii milostivi au dispărut - au fost și ei condamnați.

La începutul șutului, noaptea, se făceau rugăciuni. Din cei 5-6 deținuți unul rămânea la intrare și se ruga, fiecare lăsa câte o rugă pentru cei dragi de acasă, pentru copii, pentru părinți, pentru soții și pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste, paraclise, psalmi. Părintele ne spune: "Rugăciunile în adâncuri erau cele mai puternice și…trăitoare rugăciuni".

Într-un an, de Sfintele Sărbători ale Paștilor s-a organizat de către deținuți Slujba de Înviere. Era o mare îndrăzneală. Nimic nu supăra mai tare pe aceste personaje apocaliptice care întruchipau gardienii și oficialii închisorii decât pomenirea lui Dumnezeu și rugăciunile.

Părintele ne povestește cum au improvizat din 30 de sfredele - 30 de clopote și, la semnal, s-au adunat vreo 30-40 de deținuți. S-a început Sfânta Slujbă de Înviere. În noaptea adâncurilor (la 40 de metri sub pământ) s-a înălțat mai sus ca oricând ruga de mare taină…"În zeghe, în șanțuri cu apă acidă, cu târnăcoapele în mâini au trăit cea mai frumoasă Înviere bine primită la Dumnezeu", și… Lumina a venit. Ca o minune, până la terminarea Slujbei, nimeni nu a sunat pe securiștii de sus și nimic nu a tulburat acel moment de grație de la Dumnezeu. "Hristos a înviat!" a răsunat de la unii la alții, pentru câteva clipe deținuți și gardieni erau toți unul, fără deosebire s-au salutat creștinește. Uitând parcă de groteasca misiune de călăi, gardienii nu au putut opri harul să vină peste ei toți - frați învrăjbiți de forțele întunecate ale răului. Pentru o clipă acesta fusese îngenunchiat și lumina iubirii le-a încălzit inimile tuturor… Afară au fost întâmpinați cu mitraliere și paradoxal, au fost ținuți doar două zile "sub cheie".

În fața dușmăniei și urii românii au răspuns cu iubire. S-au rugat și se roagă și acum pentru călăii lor. Bine că neamul nostru mai are oameni. Ei sunt. Mai sunt izvoare prin care sfințenia aduce mântuire pentru noi. Ei sunt de veghe și ne ajută aici sau în ceruri. Harul lor ne dă putere și demnitatea de a înfrunta răul din noi și cel din afara noastră. Pe acești oameni îi putem numi: Ilie Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloaie, Constantin Galeriu, Teofil Părăian, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu și mulți alții pe care îi putem întâlni la Petru Vodă, la Pângărați, la Sâmbăta de Sus, la Techirghiol sau oriunde în "Țara de tămâie și cer". "Dar noi nu suntem visători ci lucrători ai lui Dumnezeu. Țara trebuie simțită și sfințită - prin noi oamenii care să fim mai buni, mai smeriți, mai credincioși, mai harnici și să făurim Țara visurilor noastre" (Părintele Teofil Părăian - fragment dintr-un discurs ținut la TVR alături de o serie de politicieni, 22 August 2000).

Sunt fapte care ne obligă - atât cele din 1989, cât și cele care se adună mergând mai înapoi în timp… Riscăm să ne risipim în neant. Merităm să fim aruncați la groapa de gu-noi a omenirii dacă vom continua să scuipăm în icoanele care ne veghează. Este important să învățăm din lecția istoriei - atât cea anterioară dictaturii comuniste, cât mai ales din "istoria noastră recentă."

În fiecare din noi există și bine și rău depinde pe ce poziție te așezi - iată pilda fiului risipitor - părintele s-a bucurat că s-a reîntors și nu a mai luat seama la ceea ce făcuse bine sau rău (dar pe care nu-l mai avea). Este de ajuns să ne recunoaștem în noi răul și el nu mai există - așa ne învață marii înțelepți. Dar nu putem fi mai buni dacă nu ne și silim de a ne face mai buni - "bunătatea nu vine așteptând-o ci vine realizând-o", spunea un mare duhovnic al nostru.

Există în fiecare român un dor de lumină, de libertate, de adevăr. Când omul este liber devine creativ. El transformă lumea prin idei noi care revoluționează gândirea și viața dând consistență timpului.

"Veniți copii să vă binecuvântez!"

Ne despărțim de Părintele Iustin cu o mare tristețe care este în același timp o mare fericire, fericirea de a fi stat în preajma sa, de a fi primit lumina sa dumnezeiască. Să ne trăiți Părinte Iustin mulți ani înainte! Să ne ajutați să ne regăsim pe noi înșine români și creștini deopotrivă uniți și demni.

 

[apărut în lunarul Permanețe, anul IV, nr.3, martie 2001]



Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!


Copyright © 2004 Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.