Taina Jertfei

 

Preacuvioase părinte stareț, dragi studenți, pentru seara aceasta am anunțat că voi vorbi despre taina Jertfei Mântuitorului.

În Simbolul credinței, îndată după mărturisirea credinței în Mântuitorul Iisus Hristos, în Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, în Mântuitorul care S-a născut ca om, urmează mărturisirea de credință despre jertfa Mântuitorului, despre răstignirea Lui: "S-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat". În aceste cuvinte se cuprinde mărturisirea despre jertfa Mântuitorului, despre răstignirea Lui, despre pătimirea Lui și despre moartea Lui pe Cruce, despre înmormântarea Lui. A fost înmormântat pentru că a murit pe cruce: "S-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponțiu Pilat și a pătimit", deci suferința a fost o realitate. Se înțelege, a murit și a fost înmormântat.

Sunt trei elemente pe care le avem în vedere: răstignirea ca fapt, pătimirea ca realitate și moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, toate întâmplându-se pentru noi.

Domnul Hristos Însuși a spus de mai multe ori despre pătimirile Sale din Ierusalim. În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16). În planul de mântuire era cuprinsă și jertfa, și răstignirea, și pătimirea Domnului Hristos. Cândva Domnul Hristos, ca om, ca om unit cu Dumnezeu dar în firea omenească, Și-a manifestat într-un fel ezitarea în fața morții, în fața răstignirii. Și a zis că oare s-ar putea să treacă, să nu ajungă la pătimire, și după aceea tot El a zis că "doar pentru ceasul acesta am venit". Iar în grădina Ghetsimani L-a rugat pe Tatăl, dacă este cu putință, să treacă de la El paharul acesta, dar "nu voia Mea - zicea - ci voia Ta să se împlinească". Toate acestea arată că Domnul Hristos a suferit, a arătat în firea omenească stări asemănătoare cu stările pe care le au oamenii în fața suferinței. Dar pentru că era nevoie de suferința Mântuitorului pentru mântuirea noastră - a suferit El ca să nu suferim noi, ca să ierte păcatele noastre - Mântuitorul a primit jertfa. A intrat întru mărirea Sa ca om prin pătimire. Fiind prevăzută în planul de mântuire și răstignirea Mântuitorului, și suferințele Mântuitorului sunt luate în considerație, lucrurile s-au petrecut potrivit cu proorociile. În Sfânta Evanghelie de la Matei e scris că Domnul Hristos, în fața unei situații în care ucenicii voiau să-L apere de pătimiri, de suferințe, a zis că ar putea să-L roage pe Tatăl și să-I trimită mai mult decât douăsprezece legiuni de îngeri să-L apere, dar atunci cum se vor împlini Scripturile? (cf. Matei 26, 53-54) În Vechiul Testament proorocii au vorbit despre Mesia, despre omul durerilor, despre omul care cu rana sa va vindeca pe toți. Și Domnul Hristos a împlinit proorociile. Întru El s-au împlinit proorociile Vechiului Testament.

În general oamenii n-au înțeles suferința Domnului Hristos. Nici chiar ucenicii Săi. Sfântul Apostol Petru, de pildă, când a aflat că Domnul Hristos urmează să pătimească în Ierusalim, L-a luat deoparte și a spus "Doamne, să nu Ți se întâmple Ție unele ca acestea" (Matei 16, 22). Și atunci Domnul Hristos l-a mustrat și a spus "Nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor. Sminteală Îmi ești." Câtă vreme Dumnezeu vrea ca Eu să pătimesc, trebuie să ne unim cu voia lui Dumnezeu și să lepădăm cugetele împotrivitoare față de planurile lui Dumnezeu. Deci,â tu cugeți cele ce sunt ale oamenilor când zici să nu pătimesc, iar Eu cuget cele ce sunt ale lui Dumnezeu când zic că trebuie să pătimesc. Bineînțeles că pe atunci ucenicii n-au putut avea lumină despre importanța pătimirii. N-au avut o lumină să înțeleagă jertfa, să înțeleagă necesitatea jertfei pentru mântuire. Ei au văzut lucrurile cumva din exterior și într-un fel dintr-o perspectivă omenească, nu dintr-o perspectivă mai presus de om. Nu i s-a descoperit Sfântului Apostol Petru și cele în legătură cu pătimirea, ci numai cele în legătură cu persoana Mântuitorului. "Voi cine ziceți că sunt?". "Tu ești Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui Viu". Și atunci Domnul Hristos a zis: "Fericit ești Simone că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 15-17). A înțeles ceva în legătură cu persoana Mântuitorului, dar nu a înțeles încă nimic în legătură cu taina Jertfei, cu jertfa în sine, cu pătimirea ca jertfă, ca jertfă de bună voie. Cît a înțeles nu era destul. Și gândirea în perspectiva umanului, în care nu era de față și gândul la rânduiala lui Dumnezeu, l-a făcut să spună lucruri care țin de cugetarea omenească. "Nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor."

De fapt nu numai Sfântul Apostol Petru a avut această perspectivă de gândire, ci mulți din vremea aceea, de pildă cei care au zis că "dacă ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce" (Matei 27, 40), sau "dacă ești Fiul lui Dumnezeu mântuiește-Te pe Tine și pe noi" (Luca 23, 39). Aceia nu au înțeles nimic din taina jertfei, din jertfa în sine ci au înțeles ceva numai din răstignire ca pedeapsă.

Știți că în Sfânta Evanghelie se spune că Domul Hristos a fost răstignit între doi tâlhari. De ce L-au răstignit între doi tâlhari? Pentru că și pe El L-au numărat cu tâlharii. Ei au avut conștiința că răstignesc trei tâlhari, nu doi tâlhari și un drept. Căci dacă considerau că Domnul Hristos a fost drept, atunci nu L-ar fi răstignit. Nu aveau de ce să răstignească drepții. Aveau să răstignească doar păcătoșii, pe tâlhari. Și nu au așezat doi tâlhari, unul de-a dreapta și altul de-a stânga, ca să fie încadrat un drept între doi tâlhari, ci au avut la îndemână trei tâlhari pe care i-au răstignit. Dintre care unul era drept, cum a zis sutașul care era la Crucea Mântuitorului când a văzut fenomenele care s-au întâmplat la răstignirea Mântuitorului și a zis: "Cu adevărat Omul Acesta drept a fost" (Luca 23, 47). Sau "Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta" (Matei 27, 54). Și-a dat seama de ceva mai presus de perspectiva gândirii omenești, și-a dat seama că e vorba de cineva care e ales al lui Dumnezeu. Bineînțeles că nu s-a gândit sutașul că e vorba de Fiul lui Dumnezeu deoființă cu Tatăl, de unul din Sfânta Treime, ci s-a gândit că e vorba de un om deosebit, de un om pe care Dumnezeu l-a ales și l-a primit. În orice caz, a dat mărturie de faptul că nu a fost tâlhar, ci a fost drept. Că a fost Fiul lui Dumnezeu, nu a fost un om oarecare.

Unul dintre cei doi tâlhari care L-au văzut răstignit pe Domnul Hristos a zis: "Pomenește-mă Doamne întru împărăția Ta", după ce l-a mustrat pe celălalt, care Îl defăima, chiar și în suferință fiind el, și zicea că "dacă ești Fiul lui Dumnezeu, mântuiește-Te pe Tine și pe noi" (Luca 23, 39;42). Și atunci tîlharul cel drept, tâlharul care începea să nu mai fie tâlhar, a zis "Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi cele vrednice de păcatele noastre luăm, pe cînd acesta nici un rău nu a făcut". A înțeles tîlharul ceva din taina jertfei. Noi pătimim, pătimim pentru că am făcut rele și plata păcatului o primim, plata răutăților noastre o primim, pe când acesta nu a făcut nici un rău. Acesta e drept, noi suntem tâlhari și el e drept. A fost ceea ce a gândit creștinătatea în toată vremea: că un drept, Domnul Hristos, a fost răstignit între doi tâlhari, între doi nedrepți, pentru că cei care L-au răstignit nu L-au socotit drept, ci L-au socotit tâlhar. Ori în realitate Domnul Hristos era drept și a pătimit pentru păcatele noastre. A primit în Sine plata păcatelor noastre. Ca să nu mai pătimească fiecare, pentru că la măsurile omului nu există posibilitate de ispășire.

Sfântul Marcu Ascetul, de pildă, în Filocalie are un cuvânt care spune că noi nu avem ce să-I aducem lui Dumnezeu. Dacă am făcut ceva rău, nu putem să compensăm cumva răul de odinioară cu faptele bune din prezent. De ce? Spune el de ce. Pentru că noi nu avem nimic de adus lui Dumnezeu. Cum nu avem nimic de adus lui Dumnezeu? Nu putem să facem nimic bun? Nu, putem să facem lucruri bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre față de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă cinstire făcându-ne pe noi, cum zice Sfântul Petru Damaschin, colaboratori ai Lui. De aceea sfinții, cu cât făceau mai mult bine cu atât se smereau mai tare. Nu se smereau ca unii care au făcut păcate, nu cu gândul la păcate se smereau, ci se smereau cu gândul la faptul că e o cinstire pentru ei binele pe care-l pot face, că sunt colaboratori ai lui Dumnezeu, că-i cinstește Dumnezeu făcându-i colaboratori ai Săi și că nu numai din puterea lor se face binele. Așa încât sfinții aveau totdeauna motive să se smerească. Bineînțeles că nu aveau o smerenie ostentativă, așa cum fac unii dintre noi și mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoși, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conștiința lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu.

Așadar, Sfântul Marcu Ascetul atrage atenția că, dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dat puterile de a face bine, orice bine pe care îl facem suntem datori cu el, nu avem niciodată un plus. Cum e concepția catolică ce zice că pentru a te putea mântui ai nevoie de o anumită cantitate de fapte bune, care bineînțeles te schimbă spre bine, dar ai și niște surplusuri dacă faci mai multe fapte bune, care, după aceea, se pot da altora care nu au făcut atâtea fapte bune câte le sunt suficiente. E o concepție, oamenii pot gândi ce vor. Dar ortodox gândind, noi nu avem niciodată un plus pe care îl dăm, pe care îl putem transfera la alții. Ci tot ce facem noi spre bine se adaugă la ceea ce suntem noi, se scrie în Cartea Vieții noastre și ne este necesar pentru că niciodată nu ne putem opri din calea binelui. Noi suntem limitați și ne oprim cumva din calea binelui prin limitele pe care le avem, prin mărginirile noastre, dar ceea ce facem noi e totdeauna ceva cu care suntem datori. Așa încât nu avem posibilitate să intervenim spre bine prin puterile noastre pentru insuficiențele, pentru nedesăvârșirile, pentru greșelile, pentru păcatele din trecut. Ne referim la ele și stăm în fața lui Dumnezeu cu dorința de a scăpa de tot ce e rău - "Și ne mântuiește de cel rău" - de tot ce stă împotriva voii lui Dumnezeu, de tot ceea ce a fost o deviere în viața noastră, o deviere de la bine, și cerem de la Dumnezeu iertarea păcatelor și Dumnezeu nu ne cere nimic în schimbul greșelilor sau păcatelor de odinioară, El ne dă iertarea. Rămânând în noi, de multe ori, doar urmele nedesăvârșirilor, urmele devierilor, urmele păcatelor noastre, dar jertfa Mântuitorului este ca să putem primi iertarea aceasta, ca să nu ni se mai ceară nouă suferința de pe urma păcatelor.

Bineînțeles că sunt și suferințe pe care le au oamenii, și păcătoșii și cei mai puțin păcătoși, pentru că, de exemplu, nu se poate spune că Sfântul Apostol Pavel a suferit pentru că a fost păcătos. Când l-a iertat Domnul Hristos, când l-a primit Domnul Hristos, i-a iertat și urmările păcatelor, dar Sfântul Apostol Pavel a suferit ca să fie o pildă de suferitor cu gândul la Dumnezeu. Ori nu are ce aduce ca jertfă nici pentru el, nici pentru altul, ci ceea ce facem noi de fapt în asceza noastră este o continuare, cumva, a jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru viața noastră, pentru disciplinarea noastră. Nu că ne ducem cu realizările noastre bune în fața lui Dumnezeu și zicem: Doamne, dar Tu știi că am făcut cutare și cutare lucru bun? Acestea toate se înscriu în noi, se însumează în existența noastră. Și, mai presus de toate, este jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne deschide calea către Sfânta Sfintelor.

Domnul Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească, zice autorul Epistolei către Evrei. A intrat într-o Sfântă a Sfintelor, dar nu în Sfânta Sfintelor cea din Templu, ci a intrat într-o altă Sfântă a Sfintelor, să zicem așa, într-o regiune mai presus de lume, într-un loc mai presus de obișnuit, a intrat acolo și ne duce și pe noi, ne-a deschis și nouă calea către Sfânta Sfintelor prin jertfa Lui. Pentru că Răstignirea Mântuitorului are caracter de jertfă și este de fapt jertfă. De ce? Pentru că a făcut-o de bună voie. "Putere am să Îmi pun viața și putere am să nu Îmi pun viața pentru oile Mele" (Ioan 10, 18). Ori fiind un lucru pe care l-a făcut de bună voie, e meritorie jertfa, și nu e necesară pentru Mântuitorul, pentru că Mântuitorul de fapt nu avea nevoie de nici un fel de suferință pentru El, pentru că nu avea păcate. Și fiind om unit cu Dumnezeu, suferințele din umanitatea Lui au fost de fapt suferințe mai presus de om. Nu că s-au comunicat lui Dumnezeu, dar omul care a pătimit nu era numai om și de aceea au putere ispășitoare, putere iertătoare. În aceasta constă taina, taina Crucii.

Am pomenit ieri o alcătuire de la sfintele slujbe: "Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat; Dumnezeu întru unire neamestecată Întrupându-Se și Crucea de bunăvoie pentru noi luând". Deci există o taină a Întrupării și există o taină a Jertfei, o taină a Crucii, crucea fiind simbolul jertfei, simbolul suferinței, simbolul tainei suferinței Mântuitorului. Și nu numai al suferinței, ci și al Învierii. Dacă Domnul Hristos nu ar fi înviat, Răstignirea Lui ar fi fost un fapt obișnuit, poate un fapt divers chiar. Dar pentru că a înviat, avem confirmarea faptului că suferința Lui a fost o jertfă, o jertfă pe care a răsplătit-o Dumnezeu prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În legătură cu Învierea se spune în Scriptură și că Dumnezeu L-a înviat și că El Însuși a înviat. Și de fapt realitatea este că fiind și Dumnezeu, prin firea dumnezeiască a înviat. Oricum Dumnezeu L-a înviat, în sensul că nu din putere omenească a înviat, ci a înviat din putere dumnezeiască. Prin Înviere se confirmă realitatea și calitatea jertfei.

În legătură cu Jertfa și Învierea noi spunem la sfintele slujbe de Dumineca, imediat după citirea Evangheliei cu Învierea: "Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfîntă Învierea Ta o lăudăm și o mărim". Deci avem în vedere și Crucea și Învierea, legate una de alta. Crucea e adevărat că în concepția noastră, în gândirea noastră obișnuită ne înfățișează mai mult Jertfa decît Învierea, dar de fapt ea cuprinde egal și Jertfa și Învierea, și Răstignirea și Învierea, și suferința și preamărirea. "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat". Și apoi îndată facem legătura între Cruce și Înviere: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase și Sfîntă Învierea Ta o lăudăm și o mărim; că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim. Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea". Încă o dată Crucea, încă o dată Învierea. "Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui - de ce? - că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat". Crucea cuprinde deci și Jertfa, și cuprinde și Învierea. Nu reprezintă numai jertfa, ci și biruința prin jertfă. În acest înțeles suntem noi cinstitori ai Crucii Mântuitorului și ai Mântuitorului răstignit pe Cruce, crucea fiind simbol al suferinței, simbol al Jertfei, și fiind în același timp și simbol al Învierii.

Domnul Hristos a primit de bună voie pătimirea în folosul nostru. Învierea Mântuitorului este și a Lui și a noastră. Răstignirea Mântuitorului este numai pentru noi, numai a noastră. El a suferit pentru noi. Cei care nu au înțeles lucrurile acestea nici nu s-au referit la ele în acest înțeles, ci le-au văzut ca pe niște lucruri care privesc ființa omenească, care privesc firea omenească a Domnului Hristos. În orice caz răstignitorii nu L-au cunoscut pe Domnul slavei, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni. El scrie acolo că dacă ar fi cunoscut înțelepciunea lui Dumnezeu, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (I Corinteni 2, 8). Ei nu au cunoscut decât firea omenească a Mântuitorului și de aceea au și zis către Pilat: "Noi lege avem și după legea noastră El trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu" (Ioan 19, 7). Deci S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. A zis despre Sine că e Fiul lui Dumnezeu. Aceasta e o hulă, e un păcat mare. Deci după legea noastră El trebuie să moară.

Cei doi care mergeau spre Emaus și erau triști au fost întrebați de Domnul Hristos "Ce vorbeați pe cale?" (Luca 24, 17) Și de ce sunteți triști? Și ei au spus că Învățătorul lor a fost răstignit și că a suferit și sunt dezamăgiți, pentru că ei așteptau altceva. Așteptau să-i mântuiască, așteptau să le ajute și iată că a murit. E drept că spun unii că a înviat, au fost niște femei la mormânt și spun că a înviat, dar ei nu credeau, ei credeau numai în suferință, credeau numai în răstignire, dar nici în răstignire nu credeau ca mijloc de schimbare a omului spre bine, ca ajutor, ci credeau în faptul răstignirii. Știau de faptul răstignirii, de fapt nu că credeau, știau că Învățătorul lor a fost răstignit. Și atunci Domnul Hristos a zis: "O, nepricepuților și zăbavnici cu inima a crede toate câte le-au scris proorocii. Oare nu trebuia ca Fiul Omului să pătimească și să intre întru mărirea Sa?" (Luca 24, 25-26). Se înțelege, să intre întru mărirea Sa, după firea omenească, pentru că a avut totdeauna mărire, ca Dumnezeu. După firea omenească a intrat întru mărire prin pătimire, prin jertfă, prin răstignire, prin toate suferințele care au fost, legate de săptămâna patimilor. Prin toate acestea Domnul Hristos a intrat, după firea omenească, întru mărirea Sa. Și Domnul Hristos le pune în față faptul acesta în perspectiva proorocilor, în perspectiva Scripturilor. Cât au înțeles, nu știm, dar știm că "inimile lor ardeau când le vorbea pe cale" (Luca 24, 32), e o mărturisire făcută de ei înșiși în Emaus. Și sigur că numai în perspectiva Învierii au înțeles ceva, cât au înțeles, Dumnezeu știe cât, despre răstignirea Mântuitorului, despre faptul că aceasta a fost prevăzută de prooroci, că a fost în planul lui Dumnezeu, că aceasta nu a fost ceva întâmplător, nu a fost ceva la care a dus răutatea omenească, ci a fost un plan dumnezeiesc în care Dumnezeu S-a folosit de răutatea omenească pe care nu a creat-o. Răutatea omenească a fost o realitate, a fost ceva de care nu s-a putut face abstracție și s-a putut folosi răutatea omenească pentru un plan dumnezeiesc.

S-ar putea pune întrebarea: bine, dar în cazul acesta, dacă trebuia să fie răstignit Domnul Hristos, trebuia să fie și o răutate și răutatea înseamnă că a fost dirijată cumva, au fost dirijați oamenii să ajungă răi și să facă lucruri de felul acesta. Nu e așa. Răutatea s-a înmulțit în lume, oamenii au devenit răi, și fiind răi au putut face lucruri rele. Nu au fost angajați oameni buni să facă lucruri rele, ci au fost folosiți oameni răi să facă lucruri rele, însă care se îndreaptă spre bine, care sunt folositoare spre bine. Deci Dumnezeu nu a creat un Iuda, ca să fie Iuda și să-L vândă pe Domnul Hristos, nu a creat niște ostași ca să-L răstignească, ci ei au ajuns să fie capabili de lucrul acesta. Noi, de exemplu, care suntem aici, nici unul dintre noi nu am fi în stare să batem măcar un cui într-o mână a cuiva. Nu avem această răutate, răutatea la măsurile acelea. Chiar dacă mai facem noi rele și mai zicem cuvinte jignitoare, și mai facem niște lucruri care nu se potrivesc cu binele și cu omul așa cum îl vrea Dumnezeu, dar nu am putea face lucruri de felul acesta. Bine, dar sunt oameni care ar putea să facă. Acum când au fost mulți oameni închiși, înainte, în regimul trecut și au pătimit pentru crezul lor, pentru că nu au mers pe linia hotărâtă de partidul comunist, i-au dus la închisoare și i-au bătut. Cine i-au bătut? Oameni care pot bate. Și oamenii aceia care au făcut răul acesta nu au fost creați ca să facă răul acesta, ci au fost răi și au putut fi utilizați la așa ceva.

Domnul Hristos a primit pătimirea din iubire. În cruce ca simbol al jertfei Mântuitorului - acum nu vorbim numai de pătimirea în sine, ci de calitatea pătimirii - în pătimirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se revarsă iubirea Lui. A fost necesară pătimirea, Domnul Hristos a primit să pătimească. De ce? Pentru că i-a iubit pe oameni. În Sfânta Evanghelie de la Ioan e scris că "Iisus i-a iubit pe ai Săi și i-a iubit până la urmă" (Ioan 13, 1). Chiar Domnul Hristos are cuvânt în Sfânta Evanghelie de la Ioan că "Mai mare dragoste decât aceasta nimenea nu are, ca sufletul său să și-l pună pentru prietenii săi. Voi prietenii mei sunteți, dacă faceți ceea ce vă poruncesc" (Ioan 15, 13-14).

În cruce, ca simbol al jertfei și al pătimirii, al pătimirii cu calitatea de jertfă, se cuprinde iubirea lui Dumnezeu. Pe la noi, la mănăstire au trecut niște călugări francezi catolici care au devenit ortodocși, și când au trecut pe la noi, catolici fiind ei, un părinte, Placide - poate ați citit cartea "Nostalgia Ortodoxiei" -, a vorbit, era Dumineca a treia din Postul Paștilor, Dumineca Sfintei Cruci, și îmi aduc aminte clar că a spus: "Crucea este fața lui Dumnezeu îndreptată către oameni". Mi-a plăcut tare mult. Fața lui Dumnezeu îndreptată către oameni. Eu am tradus cuvântarea lui pentru credincioșii care erau în biserică și chiar le-am subliniat lucrul acesta, din partea mea, că e foarte important să privim Crucea în felul acesta, ca "fața lui Dumnezeu îndreptată către oameni". De ce e fața lui Dumnezeu îndreptată către oameni? Pentru că Dumnezeu e iubire. În Sfânta Scriptură a Noului Testament, în Epistola I Sobornicească a Sfântului Evanghelist Ioan, epistolă cu care el a însoțit Evanghelia - deci când a scris Evanghelia a scris și Epistola I Sobornicească și a însoțit Evanghelia cu ea trimițând-o celor către care a fost luare aminte când a scris Evanghelia - se afirmă de două ori că Dumnezeu este iubire.

Să știți că Evangheliile sunt cărți ocazionale. Nu sunt cărți scrise ca să rămână posterității. Sunt un fel de scrisori, un fel de revărsări de suflet pentru anumite trebuințe ale oamenilor care doreau să știe ceva despre Domnul Hristos și atunci Sfinții Evangheliști au scris cărțile ca niște cărți ocazionale. Singura carte a Noului Testament care e scrisă ca un fel de studiu e Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Celelalte sunt toate cărți ocazionale. De fapt și Epistola către Romani într-un fel e ocazională pentru că Sfântul Apostol Pavel voia să îi informeze și teologic pe creștinii din Roma și a scris o epistolă, dar a scris-o cu răgaz și a scris-o punându-și în epistolă gândurile lui în legătură cu mântuirea venită prin Hristos. Celelalte sunt cărți ocazionale, cărți care au rămas în patrimoniul Bisericii, cărți pe care Biserica le-a păstrat și le-a apărat, le-a tâlcuit, pentru că înainte de a fi Scriptura a fost Tradiția. Scriptura este Tradiția de la început și Tradiția de propovăduire, crezul Bisericii de la început. Evanghelia și Scriptura în general, Scriptura Noului Testament, este o mărturie despre ceea ce credeau cei care nu au scris și cei care au scris.

Sectarii nu au dreptate să spună că ajunge Scriptura, pentru că Scriptura este numai o parte din ceea ce s-a propovăduit. Sfântul Apostol Pavel spune, scrie în Epistolele sale, că "Celelalte lucruri le voi rândui când voi veni" (I Corinteni 11, 34). Sau "țineți la predaniile pe care le aveți" (II Tesaloniceni 2, 15). Nu numai ceea ce e scris. Și apoi scrierile Noului Testament nu le-au avut toți, cum avem noi acum Noul Testament, știm și ce a scris Matei și ce a scris Ioan și ce a scris Luca și așa mai departe, ci cărțile lor au fost cărți din care unii au avut una dintre ele, ceilalți au avut alta și cu vremea, abia după tipărire, s-a ajuns să poți avea Scriptura, și să spui uite ce scrie aici și uite ce scrie dincolo. Biserica a existat, să zicem așa, fără Scriptura scrisă. A existat prin Scriptura vorbită, prin Scriptura propovăduită.

Sigur, e mare lucru că s-au fixat niște adevăruri și au ajuns până la noi. Au ajuns printr-o lucrare a lui Dumnezeu. Dar nu ai putea zice că cineva, dacă citește din Scriptură, află ceea ce trebuie să știe, uite Scriptura, citește aici și știi. Noi privim lucrurile în perspectiva Scripturii și în perspectiva Tradiției și în perspectiva tradiției vii a Bisericii. Dacă ar dispărea Scriptura, Biserica totuși ar exista în continuare, pentru că trăiește prin ceea ce se crede, prin ceea ce se învață prin propovăduirea vie. Noi ne referim acum la Scriptură, și foarte bine că o avem și ne putem referi la ea.

Deci în Scriptură, în Epistola scrisă de Sfântul Ioan Evanghelistul se afirmă de două ori că Dumnezeu este iubire (I Ioan 4, 8; 16). În Evanghelie este cuvântul că "Dumnezeu a iubit lumea aceasta atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său Cel Unul Născut ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică" (Ioan 3, 16), incluzând bineînțeles în această iubire, când zicem "L-a dat", L-a dat și să Se răstignească. Era nevoie de Răstignire, era nevoie de Jertfă, iată Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit, S-a jertfit, Răstignirea Lui are calitate de jertfă, nu numai de pătimire, și este în folosul tuturor credincioșilor.

Noi cam facem abstracție de faptul că avem Jertfa Mântuitorului ca ajutor și pe Mântuitorul Cel ce S-a jertfit Îl avem ca ajutor. De multe ori au impresia mulți, și dintre duhovnici, că trebuie să faci nu știu ce lucruri extraordinare ca să-ți ispășești păcatele. Păi să știți că mulți își ispășesc păcatele nu pentru că le dă cineva să facă niște lucruri ca să-și ispășească păcatele, de multe ori îți dă Dumnezeu niște canoane, îți dă niște suferințe, niște necazuri. Atunci de ce să-l mai îngreuiezi pe om? Mai vine cineva la mine și zice "Părinte, ce canon îmi dați?" Și îi zic: dar nu ți-a dat Dumnezeu canoane destule? Fă-le acelea pe care ți le-a dat Dumnezeu, primește-le pe acelea, ce să-ți mai dau? Adică jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este totdeauna pentru noi ajutătoare și asta nu trebuie să uităm niciodată.

Pentru că dacă uităm, uităm un lucru foarte important: deci Dumnezeu este iubire, din iubire L-a trimis pe Fiul Său, din iubire față de lume, față de lume considerată creația lui Dumnezeu, față de oameni. Știți că Sfântul Apostol Pavel, de pildă, în Epistola către Romani - să știți că eu am avut o predilecție pentru lucrul acesta, pentru pozitivul acesta, pentru optimismul acesta al Scripturii, pentru partea aceasta. Nu știu, parcă pe mine m-a stingherit totdeauna când am auzit că Dumnezeu Se și mânie. Parcă aș vrea să fie un Dumnezeu care nu Se mânie. Că Dumnezeu pedepsește, că Dumnezeu trăznește. Totdeauna când am auzit așa ceva, parcă Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderență la lucrurile acestea pozitive - are un cuvânt care așa de mult îmi place. Zice că "dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El?" (Romani 8, 32) E extraordinar. Din Evanghelie știm că Domnul Hristos Îl prezintă pe Dumnezeu ca Tatăl Lui. Și spune că "dacă voi, răi fiind - noi ca oameni fiind răi în raport cu bunătatea lui Dumnezu - știți să dați fiilor voștrii cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri" - se înțelege, nu mai zice Domnul Hristos, "Care e bun". Deci Dumnezeu Cel bun e mai bun decât răutatea noastră, decât noi care suntem răi. Și fiind bun și răsare soarele peste cei buni și peste cei răi, și trimite ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți (cf. Matei 5, 45), aceasta înseamnă că Dumnezeu e Tatăl tuturor, și al celor buni și al celor răi. Și dacă El face așa, înseamnă că și noi trebuie să facem și să avem încredere în ce face Dumnezeu. De aceea e atât de multă zdrobire sufletească la oameni, pentru că nu se gândesc la ce face Dumnezeu pentru om.

Dumnezeu face foarte mult pentru om. Jertfa aceasta, taina jertfei este pentru noi o dovadă despre bunătatea lui Dumnezeu pe care noi de multe ori o ocolim și nu o băgăm în seamă. Nu că o disprețuim, dar nu o băgăm în seamă. Ca și când nu S-a răstignit niciodată Domnul Hristos și pentru noi. Ori în Crez spunem "Și S-a răstignit pentru noi în vremea lui Pilat din Pont. Și a pătimit?" Pentru noi și pentru a noastră mântuire a venit Fiul lui Dumnezeu în lumea aceasta și pentru noi și pentru a noastră mântuire S-a răstignit. Și așa de puțin ne gândim la lucrurile acestea. Adică slujbele Bisericii noastre sunt făcute în așa fel încât ne pun în atenție jertfa Mântuitorului. Miercurea și vinerea sunt zile de pomenire a Crucii, de pomenire a jertfei, de pomenire a crucii ca simbol al jertfei. Le zicem, le ascultăm cântate, le ascutăm vorbite, le citim noi înșine, dar prea puțin ne gândim la valoarea Jertfei pentru noi, pentru noi și pentru a noastră mântuire. Prea puțin ne gândim la Domnul Hristos care Își manifestă iubirea prin jertfă pentru noi.

Și Jertfa aceasta se continuă în fiecare Sfântă Liturghie pentru a se actualiza jertfa de odinioară în vremea noastră. Se aduce în fața noastră răstignirea de odinioară, dar nu numai Răstignirea, ci și Învierea, căci la Sfânta Liturghie preotul, după ce zice cuvintele "Luați mâncați, acesta este Trupul Meu" și "Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu", până cântă credincioșii un "Amin" mai lung, zice așa: "Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare - de porunca să facem și noi ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină, adică să continuăm jertfa: "Aceasta să faceți întru pomenirea Mea până la venirea Mea" - și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: - enumerăm ce anume - de cruce, - aceasta înseamnă de jertfă, de pătimire ca jertfă, de jertfă întemeiată pe pătimire - de groapă, - de mormântul Domnului Hristos, de înmormântarea Domnului Hristos - de învierea cea de a treia zi, de suirea la cer și șederea de-a dreapta - de-a dreapta Tatălui - și de cea slăvită a doua iarăși venire, - și apoi spune cu glas tare - ale Tale dintru ale Tale, Ție aducem de toate și pentru toate". Deci din ale Tale aducem Cinstitele Daruri, fiind ale Tale, Ți le aducem din nou, Ți le aducem și noi ca ale Tale, din ceea ce ne-ai dat Tu, aducem acestea în fața Ta. "Ție aducem de toate și pentru toate", adică acestea reprezintă tot ce putem aduce, inclusiv inima noastră și acestea le aducem pentru că ne aducem aminte de porunca mântuitoare de a aduce acestea, ne aducem aminte de cele ce s-au făcut pentru noi - să nu uităm, pentru noi - de Cruce, care reprezintă jertfa cea pentru noi, de groapă - respectiv de mormânt, de înmormântare, de moartea Domnului Hristos care s-a făcut pentru noi - de Învierea cea de a treia zi, care e și învierea noastră, de Înălțare, de suirea la cer, care e și pentru noi, și ca să ne putem sui și noi la cer, de șederea de-a dreapta Tatălui, să-L privim pe Mântuitorul totdeauna peste tot ce există, mai presus de tot ce există, și în sfârșit de cea de a doua slăvită iarăși venire, de venirea a doua a Mântuitorului Hristos, pe care noi o trăim în cadrul Sfintei Liturghii.

Noi nu suntem dintre aceia care mereu spun că vine Domnul Hristos, că e aproape venirea, că suntem la sfârșitul veacurilor, că suntem în vremi apocaliptice, că în curând apare Domnul Hristos. Noi nu suntem dintre aceia, deși să știți că Biserica de la început a avut această perspectivă. Cei de la început, din primele generații ale Bisericii au crezut că Domnul Hristos vine în vremea lor. Și Sfântul Apostol Pavel chiar, Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Tesaloniceni zice că "noi cei vii care vom fi rămași în viață la venirea Domnului, nu vom întrece pe cei adormiți" (I Tesaloniceni 4, 15). Cei adormiți vor învia, morții vor învia și noi cei rămași în lume împreună cu ei vom fi răpiți în nori și vom merge în întâmpinarea Domnului în văzduh. Era gândirea Sfântului Apostol Pavel de atunci și aceasta s-a menținut de-a lungul veacurilor, deși s-au corectat tot de Sfinții Apostoli. Sfântul Apostol Petru zice că "înaintea lui Dumnezeu mia de ani e ca ziua ce a trecut" (II Petru 3, 8; Psalmul 89, 4), deci nu trebuie să ne gândim la lucrurile lui Dumnezeu în perspectiva omului, în perspectiva timpului, ci trebuie să vedem lucrurile în perspectivă dumnezeiască, nu în perspectivă omenească. Așa că sfârșitul poate să fie aproape și poate să fie departe, Dumnezeu știe când va fi sfârșitul lumii, când va fi a doua venire. Dar pentru noi fiecare Sfântă Liturghie este și o prăznuire a celei de a doua slăvită iarăși venire. Așa încât noi nu punem atât accent pe venirea Domnului Hristos, pentru că venirea Domnului Hristos într-un fel e prezentă între noi la fiecare Sfântă Liturghie.

Așa că jertfa Mântuitorului este o realitate care ține și de trecut dar ține și de prezent, și ține și de viitor. Și ține de viitor în înțelesul că până vom mai fi în condițiile acestea, ale existenței umane și ale lumii pe care o trăim, până atunci noi avem în vedere jertfa Mântuitorului ca o realitate pentru noi. Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca un mijloc de ispășire a păcatelor. Sfânta Cuminecătură, faptul de a ne împărtăși ne ajută să ni se ierte păcatele. Se spune "Se împărtășește robul lui Dumnezeu cutare cu Cinstitul și Preasfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos "spre iertarea păcatelor și spre viața de veci". Credincioșii se împărtășesc spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Deci e prezentă jertfa ispășitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în actualitatea noastră. De aceea noi ținem atât de mult la Sfânta Liturghie. Iar eterodocșii spun mereu că ce Liturghie, nu are nici o importanță, ce preoție, lucruri care sunt inventate de oameni. Ei pot să spună lucrul acesta dar indiferent ce spun ei, știm că pentru noi Sfânta Liturghie, chiar dacă nu este cuprinsă în Scriptură - că ei numai ce scrie în Scriptură iau în seamă - chiar dacă nu este cuprinsă în Scriptură - și de fapt nu e cuprinsă în Scriptură - noi ținem la Sfânta Liturghie cum ținem la Scriptură. Și poate că ținem mai mult la Sfânta Liturghie decât la Scriptură pentru că în cadrul Sfintei Liturghii se propovăduiește Scriptura, se citesc lecturi din Scriptură și până la o vreme în centrul atenției la Sfânta Liturghie este Evanghelia, care e pusă pe Sfânta Masă, și după ce se citește Evanghelia, Evanghelia e pusă deoparte, e luată din centru ca să vină în centru Euharistia ca realitate a jertfei Mântuitorului și a Învierii Mântuitorului și ca mijloc de îmbunătățire sufletească după ce ai folosit cuvântul lui Dumnezeu și după ce te-ai format prin cuvântul lui Dumnezeu.

Dragi studenți, acestea sunt niște gânduri, niște gânduri pe care aș vrea să vi le pun în atenție și pe care să le fructificați, și pe care să le înmulțiți, și pe care să le mențineți în legătură cu taina Jertfei. Pătimirea Domnului Hristos pentru noi este o jertfă, jertfa Mântuitorului făcută din iubire în folosul nostru. Să nu uităm niciodată că Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi și pentru a noastră mântuire, că Domnul Hristos ne ajută din situația aceasta de suferitor pentru binele nostru. Și cum am zis, dacă Dumnezeu - zice Sfântul Apostol Pavel - L-a dat pe Fiul Său pentru noi, - a primit ca Fiul Său să sufere pentru noi - dacă Fiul lui Dumnezeu a suferit pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu El? Vom putea să ne gândim vreodată că ne va părăsi Dumnezeu? Păi Dumnezeu este iubire. Crucea este simbol al iubirii, este, vă rog să rețineți lucrul acesta, "fața lui Dumnezeu îndreptată către oameni". Cum e fața lui Dumnezeu? Noi știm despre Dumnezeu că e iubire. Aceasta e fața lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu îndreptată către oameni este fața lui Dumnezeu îndreptată către oameni, cuprinsă în Sfânta Cruce ca simbol al iubirii lui Dumnezeu față de noi. Și ca semn, după aceea, al Învierii, care continuă iubirea.

Prin urmare, toate lucrurile acestea să le avem în vedere și să ne gândim la taina Jertfei, la pătimirea Domnului Hristos ca la o jertfă și la jertfă ca la o taină pe care nu o putem cuprinde pe deplin și să nu avem cumva o scădere în fața prețuirii jertfei Mântuitorului cum aveau cei de demult, mai ales asupritorii creștinior, care ziceau că creștinii cred într-un Dumnezeu care S-a răstignit, cred într-un Dumnezeu care a pătimit. Noi credem într-un Dumnezeu care e mai presus de răstignire și mai presus de pătimire, dar care în ființa omenească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos a suferit pentru mântuirea noastră, pentru preamărirea lui Dumnezeu, pentru învierea noastră și pentru înălțarea noastră. Fără jertfă nu există mântuire și noi continuăm cumva jertfa Mântuitorului, nu numai prin Sfânta Liturghie ci și prin mijloacele de disciplinare ale vieții noastre, ale ființei noastre. Postul, de pildă, este un fel de continuare a jertfei Mântuitorului nostru în noi, la măsurile noastre. Și acestea sunt necesare, asceza în general e necesară, atât cât ne cere Biserica. Nu trebuie să facem o asceză peste puterile noastre. Noi facem asceza pentru disciplinarea noastră, pentru învierea noastră, pentru pregătirea sufletului nostru ca să fie receptiv la tot ce ne dă Dumnezeu.

Vă doresc folos și din această întâlnire, și din această expunere pe care am făcut-o, ca să zic așa, din inițiativă proprie. M-am gândit că poate e bine acum la sfârșit de secol, când oamenii fac fel de fel de aprecieri în legătură cu persoana Mântuitorului, să ne gândim și la acest aspect al iubirii Mântuitorului manifestată în pătimirea Sa care este jertfa Sa și care rămâne pentru totdeauna, poate chiar pentru veșnicie, o taină. Pentru că dacă o cunoaștem deplin nu mai e taină. Ori nouă ne e destul cât cunoaștem ca să putem prețui această pătimire, ca să putem prețui jertfa, ca să înțelegem că jertfa Mântuitorului este și rămâne taină. Dumnezeu să ne ajute!

 

Ați amintit aseară despre afirmația Sfântului Maxim Mărturisitorul că Întruparea Domnului Hristos ar fi avut loc chiar dacă omul nu ar fi căzut în păcat, din dragoste față de oameni. Se poate spune același lucru despre jertfa Mântuitorului? Ar fi fost necesară dacă Adam nu ar fi căzut în păcat? Am întâlnit ipoteza că jertfa Mântuitorului își are originea tot în dragostea lui Dumnezeu și că ar fi un temei la creația lumii.

Cred că jertfa nu ar fi fost necesară. Sunt păreri ale oamenilor, se poate întâmpla ca cineva să le poată și justifica cumva dar eu cred că jertfa s-a făcut anume pentru păcat: "Cu rana Lui noi toți ne-am vindecat". Dacă oamenii nu ar fi păcătuit, nu ar fi fost nevoie de jertfă ispășitoare, de o pătimire ispășitoare.

Dar iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă numai în jertfă. Se manifestă în jertfă în situația noastră, ca oameni căzuți. Poate că într-un fel nici nu ar fi cazul să ne gândim ce s-ar fi putut întâmpla dacă lucrurile nu s-ar fi întâmplat așa cum s-au întâmplat. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul vrea să spună că Dumnezeu și-a manifestat iubirea și jertfa și apropierea de om în maximă apropiere prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a fost în planul lui Dumnezeu. Căderea în păcat a venit după aceea și atunci nu se poate zice că, pentru că omul a păcătuit, a trebuit Dumnezeu să găsească mijlocul acesta de a-l ridica, ci Dumnezeu ar fi vrut ca Fiul Său să Se facă om și în condiția în care omul nu ar fi păcătuit.

Este o afirmație a Sfântului Maxim Mărturisitorul pe care noi o luăm în considerație doar pentru că ea cuprinde afirmația că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este un lucru care s-ar fi întâmplat și fără condiția aceasta. Nu putem zice că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu a pătimit pentru că omul a păcătuit. Nu păcatul L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu în lume, ci pe Fiul lui Dumnezeu L-a adus iubirea.

Vă rog să faceți o legătură între jertfele din celelalte religii și în special de la evrei, din Vechiul Testament, mai ales mielul pascal și jertfa unică, sângeroasă.

Toate jertfele din Vechiul Testament câte sunt pomenite și câte sunt rânduite sunt o prevestire a jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Adică omul a simțit în conștiința lui trebuința de a aduce ceva lui Dumnezeu. Și pentru că nu s-a putut aduce pe sine însuși, nu s-a putut jertfi pe sine însuși, a adus jertfe în afară de el dar pentru el. Și acestea toate sunt și din credințele celor care nu au fost cuprinși în Vechiul Testament, de alte credințe, toate jertfele acestea sunt prevestitoare ale jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar jertfa nesângeroasă din Sfânta Liturghie este continuatoare a jertfei Domnului Hristos. Nu mai sunt necesare jertfele de animale preînchipuitoare, ci este necesară doar prelungirea jertfei Domnului Hristos, actualizarea ei.

23 iulie 1996

 


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Curpins Gânduri bune pentru gânduri bune
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.