Bunul Dumnezeu schimbă toate în[tr-un anumit fel de] bine: imprudentul călugăras a pus focul (ca să ardă ceea ce deja curătase – românasi gospodari cum suntem, trebuie să facem ceva si în Vinerea Mare), iar Domnul a lăsat să ardă numai cât a trebuit. Doxa to Theo: aici va fi, poate, casa si grădinita părintelui Paisie, vecinul de chilie si ucenicul părintelui Nicolae Steinhardt la Rohia.

Aici coincidentele sunt mai frapante decât în lume, si links-urile si concluziile « mai » indubitabile (la viteze mari si accidentele devin « demne » de telejurnalul de seară: dar nu interesează pe nimeni un buletin de stiri athonit…). Seara părintele Stefan îmi spune că în Postul ăsta a mai ars o chilie, în întregime, la Karyes, capitala Republicii Monahale, martea primei săptămâni din Post. Alt destept care se trezise să-si măture ograda. Marti, a doua zi din Post, si Vineri, cu două zile înainte de Praznic. Pentru cine are urechi de auzit si ochi de văzut Dumnezeu indică cu precizie: data, limitele, intervalele etc. Iar precizia depinde de ochi si urechi (simturile duhovnicesti « percep » prin cele psiho-trupesti), nu de Dumnezeu.

Prima si ultima săptămână din Sfântul si Marele Post: în mod traditional, săptămânile ispitelor. Dar, specific Sfântului Munte, spunea igumenul Vatopaidiou-lui, părintele Efrem, este săptămâna a treia din Post: atunci se dezleagă asupra călugărilor athoniti cele mai teribile încercări din partea demonilor, până-ntr-acolo încât să-i scoată din mănăstire si din cinul călugăresc.

Ce-si mai bat crengile, numai pe jumătate înfrunzite, unii de altii artarii ăstia exotici! Suflă vântul de pe Muntele acesta al Schimbării la Fată, nou Tabor, "ca toti « Muntii lui Dumnezeu » unde El S-a descoperit oamenilor: muntele Sionului, muntele Sinai, Carmelul lui Ilie, muntele Măslinilor si Golgota; sau ca toti ceilalti « munti sfinti » unde Dumnezeu a locuit « în sfintii săi » (Ps. 150, 1) « în dumnezeiască adunare » (Ps. 81, 1): Olimpul Bitiniei, de unde au venit primii athoniti, muntii Latros si Ganos, muntii Ceahlău si Bucegi, Monte Cassino-ul sfântului Benedict, muntele Mercur al Calabriei, refugiul ascetilor bizantini în timpul persecutiilor; sau ca toti ceilalti munti monastici ai Asiei Mici, ai Peloponezului, ai Macedoniei, ai Armeniei, ai Caucazului; Athosul se identifică deci cu toti acesti munti care au devenit fiecare un alt Tabor pentru monahii din toate timpurile" (Archimandrite Aimilianos, Higoumène de Simonos-Petra, L’Expérience de la tranfiguration dans la vie du moine athonite, brosură A5 noncomercială editată de Mănăstirea Simonos Petras, fără an, p.4 passim). Munti unde se trăieste atât în vuietul vântului (citeste Duhului), cât si în suflarea lui lină. În tot cazul, vântul suflă dinspre Munte. Si suflă unde vrea. Aprinde si stinge incendii. Aprinde si potoleste incendii sufletesti.

Sâmbăta Mare

Întotdeauna am avut senzatia asta de încremenire, liniste deplină, aproape pustie, în Sâmbăta Mare. Desi stiu că deja Învierea a început. Că de-acum gata cu moartea ("Prăznuim omorârea mortii, sfărâmarea iadului si începătura altei vieti, vesnice…"). Care va să zică, odată cu moartea pe Cruce a început Învierea. Nu există timp – ca durată, ca interval, ca timp curgător: hronos – între Moarte si Înviere. Doar clipă, moment (oportun sau nu: bon-heure sau mal-heure), kairòs, hic et nunc – "Trăieste-ti clipa!", la modul crestin.

As vrea să ajung la Marea Lavră la Liturghie, la Euharistie. De-asta am plecat cu noaptea-n cap din Lacu, când toti dormeau de întristarea (Lc. 22, 45) Prohodului Domnului.

Pe drumul între ruinele Morfomou-lui si Lavra, niste kyrioi îsi fac loc în inimă si pentru mine: Nissan, Mitsubishi, Land Rover – Texasul monastic. Doxa to Theo!

Marea Lavră: Hârsâială, hărtuială, sfadă – mediteraneene toate; ticuri psihofizice. Ticneala, dacă nu generalizată, măcar atotprezentă.

Ticneală si sfintenie. Ticnitii ăstia de călugări au aici trupul sfântului Athanasios, întemeietorul Lavrei si, dincolo de legende, al Sfântului Munte. Acum încep să mă întreb dacă n-o fi fost si sfântul ăsta ticnit. Se stie că a fost, mai înainte să se retragă aici, un fel de conducător spiritual al ostasilor lui Nichifor Focas, însotindu-l în toate campaniile (cele mai multe, de cucerire). În plus, de ce-ar sta cu ăstia dacă n-ar fi el însusi… Delirez. Mă ticnesc.

Pepinieră de nebuni în Hristos.

Sâmbăta Mare – puseu problematicist: chiar e în Sâmbăta Mare toată firea creată (mai putin oamenii) încremenită, stupefiată, sau asa se percepe prin ochii credintei?

Sâmbăta Mare. Dup-amiaza. Mărturisirea celor patru stihii:

• pământul – "Iar Iisus, strigând iarăsi cu glas mare, Si-a dat duhul. Si iată, catapeteasma templului s-a sfâsiat în două de sus până jos, si pământul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat; […] Iar sutasul si cei ce împreună cu el păzeau pe Iisus, văzând cutremurul si cele întâmplate, s-au înfricosat foarte, zicând: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!" (Mt. 27, 50-51, 54);
• focul (lumina) – "Si Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc tie. astăzi vei fi cu Mine în rai. Si era acum ca la ceasul al saselea si întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea, când soarele s-a întunecat, iar catapeteasma templului s-a sfâsiat pe mijloc. Si Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredintez duhul Meu. Si aceasta zicând, Si-a dat duhul. Iar sutasul, văzând cele ce s-au făcut, a slăvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevărat, Omul Acesta drept a fost." (Lc. 23, 43-47);
• apa – pietrificându-se (asa se vede marea de pe drumul acesta prăfuit dintre Lavra si Prodromou);
• aerul – prin oprirea vânturilor (Omilia Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia care se citeste în Duminica Pastilor: Ioan 1).

Seara, cu inima strânsă (trebuie să existe un diavol, un demon, un drac al prejudecătii, la mare cinste astăzi), calc pragul Prodomou-lui. Mă abordează, cu îndrăzneală de pirat, un călugăr subtire, mai degrabă scund, care mă ia una-două la povesti si la arhondaric. Nu e el arhondarul – venise doar ca să-si facă un ceai. Kerasma – mai românească: uzo (tuica Athosului) e mai putin rea, iar rahatul e mai putin mult… Mă dumiresc peste vreun sfert de ceas: e Părintele Modest, venit aici de la Sâmbăta. Povestim despre prietenii comuni, despre cele din tară si despre cele de aici. Se opune cu convingere si persuasiune ideii că Prodromou ar fi "moldovenesc". E drept, moldovenii sunt ceva mai mult de jumătate, dar pe Părintele Petroniu – cel care a reusit să învie schitul si pe care grecii (!) îl au de sfânt (în tară prea putin cunoscut) –, pe Părintele Petroniu, deci, nu-l interesează si impresionează provincialismele: "Să fie om de nădejde!", e conditia principală a primirii în obste.

Părintele M. vrea să văd toate ale mănăstirii, inclusiv cripta cu osuarul. E seară, dar nu e înfricosător. Până de curând venea să doarmă aici un călugăr român, plecat din schit la pustie. Părintele M. era cel care-i aducea de mâncare. Apoi acela s-a retras cu totul pe pantele abrupte ale Muntelui. Îl voi întâlni mai târziu, peste vreo două luni, într-o duminică fabuloasă, în drum spre vârful Athonului. Deloc excentric, deloc încrâncenat. Dimpotrivă: un exuberant echilibrat, cu un dezvoltat simt al fratelui – un pustnic după definitiile cele de calitate al Filocaliei. Turul mănăstirii durează o oră – mai putin paraclisul Prodromitei, icoana făcătoare de minuni ce-mi va fi lăudată la mănăstirea Grigoriou.

Patru cafele, în două reprize. Voi mai dormi o oră până la Înviere.

Dar: în post-trezvie si pre-atipeală (Jung?) mă tucă pe gură umbra nedefinită a unui demon păzitor. "Ptiu! Du-te dracului!", mă scap. 1-0 pentru el. Avei Pamvo, care s-a scăpat cu mânie asupra arătării, bine nu i-a fost: "[…] Atunci… am mers în chilia mea si nu după multă vreme iar a început să mă supere dracul curviei, încât de atâta supărare si scârbă începuse a-mi veni gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar vrăjmasul văzându-mă pe mine asa de tulburat, s-a prefăcut în chipul unei fete arabe pe care o văzusem odată pe vremea secerisului strângând spice de pe urma secerătorilor, si care venind la mine, a sezut în bratele mele. Iar mie asa mi s-a întunecat mintea, încât mi se părea că săvârsesc păcatul trupesc. Dar scârbindu-mă foarte, cu mare mânie am lovit-o cu palma peste obraz si îndată s-a făcut nevăzută. Însă din lovitura aceea, doi ani n-am putut duce mâna la gură, de mare si spurcată putoare nesuferită. […]" (Patericul, Capitolul VI: "Pentru multele feluri de patimi si războaie ale curviei, ce se ridică asupra robilor lui Dumnezeu", 28, Alba Iulia, 1990, pp. 298-299). Se pare însă (ori: mă însel / sunt înselat) că desi nu sună bine, eficace a fost: peste 7 minute demonul îmi arată cele 40 de fete, aliniate corect, pe un singur rând, în penumbră, si începe să mi le prezinte. N-apucă să-mi prezinte din marfă decât vreo 2-3 mostre. Dar acum măcar stiu ce mă asteaptă: si poporul cel nou al lui Dumnezeu are a pribegi 40 de ani prin pustia proprie. Eu si credinta mea în fata serpilor si a lipsei apei vietii celei adevărate: viata în Hristos. Astept ÎNVIEREA.

Duminica Învierii – 1998

Plec totusi mai departe, în dimineata Învierii. Gresesc cărarea si merg hotărât pe ea. După 100 de metri, într-o poienită, un călugăr stă cu burta la soare: într-un slip albastru, cu vesmintele si cojocul lângă el. Nu mă aude, poate doarme, poate e mort. Drept răsplată pentru discretie, nu-i fur cojocul. În plus, mi-a arătat (că) drumul (e) gresit. Doxa to Theo!

Totusi, totusi: nu prea poti sti ce anume binecuvintează Dumnezeu: Să plec la drum în Duminica Învierii? Dar, iată, a binecuvântat: pe când aprind candela din coasta muntelui, în locul unde apare, la belvedere, Kavsokalivia – închinată cuviosilor kavsokalivieni: Akakios, Maximos si alti câtiva – bat clopotele kotholikonului schitului "Sfânta Treime" (Kavsokalivia): am prins Învierea a Doua. Exuberantă liturgică mediteraneană, nedeplasată. Ce mai: grecii ăstia stiu să se bucure, să se veselească – unii la bodegă, altii la mănăstire. Ospitalitate deplină. Nitam-nisam mi se oferă o chilie, pentru găzduire. Dar trebuie să plec. Am scadenta pentru miercuri la Simonos Petras.

500-600 metri pieptis. Iar mă abat de la cărarea mare ("Nu lăsa drumul mare pentru cărare" – zice proverbul). La chilia ascunsă mă întâmpină Cleo. Cleo? Cleo e mâta mea tragică de la Bucuresti: plângăcioasă ca orice mâtă vesnic înfometată, slabă, dar nu lipicioasă. Fug.

Cărarea, pe această parte a muntelui e grea si de toate felurile: ba pietris, ba bolovănis, ba pământ, ba se scurge prin jnepenis. Depăsesc, cu jind, locul numit "La Cruce", de unde 6-7 cărări coboară pantele, fabuloase, cu pesteri, ale Katounakiei, iar alta, unică, urcă spre vârful Athonului. Nu mă pot întinde mai mult decât mi-e plapuma. Mai ales că-s jegos, nu mai am nici ciorapi de schimb.

Aghia Anna e micut si drăgut. Si patriarhalicesc. Arhondarul: un călugăr tânăr, spilcuit, aranjat de mama focului, la perfectie. Mă priveste de sus până jos: "We don’t have filoxenia. Go to the Monastery Aghiou Pavlou, one hour from here". La Aghiou Pavlou sunt deja patru călugări/frati din România. Cel mai vechi are 3 ani: Daniil. Fratele E. îmi explică cum stau lucrurile cu monahii români la mănăstirile grecesti din Athos:

1. Sunt nestatornici ("e greu cu grecii").
2. Patriarhia română a cerut ea însăsi Constantinopolului să nu-i mai lase în Athos pe monahii români ce pleacă din tară fără aprobarea ei. Că, cică, pleacă cei mai buni…

Dar (1) cu (2) nu prea se lipeste…

Luni în săptămâna luminată

Sunt simpatici cei de la Aghiou Pavlou; dar un pic dezlânati?!

Dionisiou îmi apare – curată, atrăgătoare, ospitalieră – imediat după coasta muntelui, ca o surpriză plăcută. Arhondarul e amabil. Desi pare mică, aici pot să găzduiască până la 70 de pelerini pe noapte.

Slujba-i faină – poate cea mai apropiată de aerul ortodoxiei românesti: sobrietate ne-rece, seriozitate ne-încruntată.

După vecernie mă plimb pe cărare-n sus. Sub smochin un părinte se roagă în ascuns. Nu mă priveste când trec pe lângă el, la deal. Doar metaniile lungi si uzate se miscă cu regularitate. Eu mă opresc mai sus, după cotul muntelui, ca să se poată ruga în însingurarea-i poate obisnuită. Îmi fac în liniste niste note până începe să picure: ploaie la Athos – un moment important al sfârsitului de primăvară începutului de vară. Cobor grăbit, hotărât să nu-l deranjez pe părintele, Nathanael, îi zic eu în sine-mi, din moment ce-i place să se roage sub smochin, să fie văzut de Domnul sub smochin. Mă abordează însă el: greacă, engleză. Mai apoi o rupe si pe româneste. Mă dumireste: e vlah, a aromân. Îl întreb, în final despre monahii străini din Sfântul Munte. Se face că nu se prinde – eu, nici eu nu-l întreb direct; nu vreau să fortez cu nimic lucrurile. Situatia mea e delicată (nu mi-am luat bani de întoarcere acasă) si mi-e frică să nu mă debusolez, să nu-mi pierd simtul sesizării semnelor, a impulsurilor harului. Părintele « Nathanael » îmi spune: "Dacă vriei să rămâi aici, om videa, om videa", misterios, si intră în magazinul de icoane. Om videa, om videa. Întâi trebuie să văd ce zice Simonos Petras.

În post-trezvie si pre-atipeală: mă clatin, mă dezechilibrez pe marginea prăpastiei. Ergo: am uitat de ce-am venit aici?

Prima mănăstire, după Simonos Petras, în care mi-ar place cu adevărat să stau: Facă-se voia Ta. Până ce nu vrei să faci ceva cu adevărat crucial pentru viata ta, nu vei putea să întelegi ce înseamnă acest "Facă-se voia Ta": echilibristică în colaborarea, totdeauna surprinzătoare si contra-programatică, cu harul.

Martea luminată

Grigoriou. Când zic Grigoriou zic părintele Damaschin – într-atâta s-a ocupat de noi, dragul de el. O nouă dimensiune a filoxeniei: să înveti limbi străine (părintele vorbeste engleză, franceză, română, albaneză, suahili – limba congolezilor, unde mănăstirea are acum o misiune –, poate si altele); ca să poti fi mai primitor si să poti ajuta la concret: traduceri de cărti de cult (în suahili) ori de spiritualitate, lupta pentru traditia muzicală bizantină si athonită etc. Intelectualiceste, cred totusi că există riscul ca prin aceste diaconii să se piardă ori să se treacă pe locul doi idealul monastic: eu si Dumnezeu.

Sigur, sigur: ascultarea e mai mare decât toate ("L’obéissance est la vertu suprême. Aimer la nécessité.[…]" "Si mon salut éternel était sur cette table sous la forme d’un objet et qu’il n’y a eüt qu’a étendre la main pou le saisir, je ne tendrais pas la main sans avoir reçu l’ordre." – Simone Weil, La pesanteur et la grâce, §. La nécessité et l’obéissance, Plon, 1988, pp.55, 56). Părintele ar fi dispus să vină în România (Timisoara, Arad, Alba-Iulia, Cluj-Napoca) pentru niste cursuri de muzică psaltică (câteva luni). Când aude de disputa dintre muzica psaltică si cea cuntană ne sugerează să insistăm pe lângă părintele staret să-i dea blagoslovenie pentru asta. Acum însă sunt îndreptati cu toate puterile către Congo: "Avem nevoie de voi. Avem nevoie să ne dati două călugărite infirmiere, pe care să le trimitem în Congo."

Activismul monastic: asta a distrus monahismul în Occident – alunecarea dinspre monahism înspre ordine active, asa-zis monahale: Francezii (si germanii, si toate limbile tărilor traditional catolice) au această distinctie în limbă: moine-religieux.

Sâmbăta luminată

Sunt stupefiat. Pentru prima dată în viată (viata de credintă), zilele acestea am început să am puseuri de îndoială fată de unele puncte esentiale ale credintei crestine. Mi se trage de la prea-multa întelegere fată de baptistii cu care am vorbit, sau de la totala neîntelegere (si deci prea-putina participare) la slujbele astea în greceste?

Vecernia Duminicii Tomii

M-am gândit, astă-seară, în timpul vecerniei (am luat o pauză în încercarea de a discerne cuvinte pe care nu le înteleg), la puseurile de necredintă. Relatia credinta crestină – viata crestină. E dubios doar că toleranta mea fată de baptisti poate fi pusă în legătură cu o lipsă, cu o scădere a vietii în Hristos. Dar nu aceasta se aseamănă cu atitudinea lui Toma. Mai degrabă ceea ce am făcut eu până acum (până să fi primit) judecata mea cu Domnul, necredinta mea fată de El în relativa mea credintă. Descopăr că n-a dormit în tot acest timp. A tesut pe toate căile ite nevăzute ca să solutioneze problema de o manieră specifică legii spirituale, iar nu celor omenesti. Cred că mi-am făcut un prim ad-vocatus athonit în legislatie cerească: Osios Akakios Kavsokalivitis.

Acest jurnal trebuie să se oprească aici. Pentru că si eu m-am oprit aici, la Simonos Petras. Aici si acum (hic et nunc) începe o nouă etapă, ne-jurnalizabilă.