Jurnal Athonit
sau
Initierea Domnului
 

Avertisment:
Stiu cã acest jurnal
(ca orice jurnal)
se va opri brusc.

 

Miercuri, 8 Aprilie 1998 - Bucuresti

Dimineata, cu jumãtate de nãdejde si cu un rucsac plin de semnificanti (anii care n-am mai urcat pe munte îmi rup salele), la Consulat: o, minune! - grecii ãstia-s mai putin mincinosi decât am fost eu persuadat sã cred. Totusi, totusi: nu mai departe decât mâine, le Tesalonic, Al. (Cel necunoscut si firesc - gazda noastrã de o noapte, jumãtate român, jumãtate grec. Grec dupã tatã. De fapt, ne va mãrturisi, la insistentele Flãcãului, cã el se simte întreg grec si întreg român - desi românii îi spun "Grecule!", iar grecii îi spun "Românule!"), Al., deci, cu tristete spunea cã cea mai semnificativã, mai clarã trãsãturã comunã a grecilor de astãzi e minciuna. "Au devenit toti niste mincinosi. Toti mint pe rupte." Si era trist, si visa la grecii de altãdatã.

Totusi, îmi dau viza (adevãrul e cã erau decis sã le spun cã stau acolo cu rucsacul în spate, în fata Consulatului - cã n-am venit de-acasã cu rucsacul ca sã mã-ntorc înapoi), iar Dumitru cel Rãu, bietul, jalnicul cerber român de la Consulat e, ar zice cineva, suspect de amabil.

Pe autocar ne distrãm, cu Pãrintele A. - râsu-plânsu: eu chiar mã nelinistesc -, la gândul cã ajungem în vama grecilor înainte de miezul noptii. Am cerut viza din 9 Aprilie.

Trecem Dunãrea cu un soi de slep de secol XIX: 3 ore. Manevre neverosimile, ca pe Mississippi.

La bulgari soselele (poti sã nu vorbesti de soselele în care e banii populatiei?) sunt mai bune si mai prostituate - dar pustii (în mijlocul sãptãmânii): nu au bani de benzinã. Din zece în zece minute mai vezi câte o camionetã sau câte un tir. La un popas, cu vad, frigidere Coca-Cola goale. Bem apã de izvor bulgãresc.
 
 

Joi, 9 Aprilie 1998 - Tesalonic

Noroace si umblãturi de la Domnul Dumnezeu. Dumnezeul intempestiv si Dumnezeul care te rãbdureste. Dumnezeu e si Zeul locului ãstuia, asa cum e el, si al oamenilor locului ãstuia, asa cum sunt ei. S-a strãduit o zi întreagã sã mã convingã. Dragul de El: a reusit, cãtre searã.
 
 

Vineri, 10 Aprilie (în sãptãmâna dinaintea Sãptãmânii Mari) - Muntele Athos

În drum spre Vatopaidiou, pe bancheta din spate a jeep-ului, primele pulsiuni ale MUNTELUI. Muntele ãsta retras si linistit trebuie cã e un vulcan spiritual - înviat din propria-i cenusã, îmi va spune peste zece zile Pãrintele Macarie de la Simonos Petras: când cei mai optimisti credeau cã cea mai bunã solutie ar fi ca toti monahii sã fie adunati într-o singurã mãnãstire, iar restul sã fie transformate în muzee-hoteluri, câteva infuzii de obsti noi de monahi tineri, venite din Grecia, sub îndrumarea unor stareti harismatici, l-au înviat, l-au fãcut sã irumpã. Si irumpe: când si unde te miri, când si unde nu te miri.

Vatopaidiou: când intri pentru prima oarã într-un katholikon athonit esti coplesit, sufocat, stropsit, zdrobit de candelabrele lui (polieleos-ul si horos-ul: polieleos pentru cã e pus în miscare la Polieleu, si horos pentru cã horeste în momentele mai înãltãtoare ale slujbelor), de multimea (inflationistã?) de icoane, care înconjoarã chiar si colonadele, de multimea sfesnicelor (neornamentale). Îmi vor trebui douã zile ca sã încep sã trec dincolo.

Igumenul Efrem.

Cei cinci români de aici. Pe patru îi cunosc din tarã. Tineri, toti unul si unul. În tarã de ce nu s-au putut aduna? Sã rãspundã ritorii.

Ah, duhul (demonul, dracul) tãrii mele! Credeam cã esti o bãltoacã stãtutã, cu mãtasea broastei mai groasã decât smântâna pe laptele de bivolitã. Credeam cã esti (apud Sebastian M.) o mare de nisip în care dacã arunci un bolovan (sau chiar o gogoasã), indiferent cât de mare, nu se întâmplã nimic altceva decât miscarea celor câteva firicele de nisip împrejurul cãzãturii, cu exclusivitate pe conturul zonei de impact. Cred si acum. Dar acum mai cred cã o bunã poarte din nisipul mãrii acesteia e încã în aer, dupã uraganul comunist.

Acum asteptãm Vântul, Duhul sã sufle unde vrea.
 
 

Sâmbãta lui Lazãr

Vatopaidiou are multi strãini. Într-o obste de 68 de monahi sunt 6 australieni (! - îti vine sã zici), 5 români (plus al saselea arvunit), 2 francezi, un ceh, un brazilian, un american.
Mănăstirea Vatopedi
Igumenul Efrem: mers si aer de luptãtor-pânã-la-capãt; mentalitate de învingãtor. Mercenar cu experientã, cãpãtatã în luptele din Nea Skiti. Si figurã luminoasã, zâmbitoare. Un om care stie sã râdã, în stare de sotii. Hâtru.

Sigur cã îmi place.

Atmosferã normalã, sãnãtoasã în mãnãstirea asta.

Sigur cã îmi place.

Pãrintele A. iarã muteste si fuge. De douã zile dispare când e prilej de schimbat o vorbã, ca si când nu ne-ar cunoaste (limba si pe noi). Îl voi întelege mai târziu? Îl voi întelege mai târziu.
 
 

Duminica Floriilor

Pe la prânz, 2-3 ore cu monahul Th.. "Vrea sã mã cunoascã" - cã nu mã recunoaste; sã mã testeze, sã vadã ce si cum gândesc.

Vorbim si despre pozitia mea ecumenicã: mã explic. Drept urmare, imediat dupã vecernie, înainte de a intra la trapezã, monahul Th. mi-l prezintã pe monahul Matei: american, vetero-catolic, ieromonah augustinian, convertit la ortodoxie si rebotezat la Sfântul Munte. Prima ispitã marcantã: schimb câteva cuvinte cu pãrintele. Îl întreb - m-am scãpat: « Scapã-mã, Doamne! » -, îl întreb dacã e rebotezat. Monahul Th. intervine si-i explicã - ca un adevãrat ad-vocatus - cã eu sunt împotriva rebotezãrii. Eu, ca sã nu tac: "E un punct delicat, care sminteste". Pãrintele Matei zice "Da" si meditativ, în drum spre trapezã, mã întreabã: "Esti catolic?". Apuc sã zic cã nu, sunt ortodox, iar el apucã sã zicã "Mai vorbim mai târziu".

Speriat. Ce m-o fi apucat? N-am venit aici pentru discutii intelectual-teologice! Am venit pur si simplu ca sã cunosc din experientã, prin împreunã-trãire, prin împreunã-vietuire, un alt mod de viatã: cel monastic.

Îmi propun sã-mi cer iertare, dar dupã masã pãrintele fuge (cred). Bâta lui Dumnezeu: N-am vrut sã-i zic chestia cu rebotezarea, pentru cã n-am vrut sã contest ceea ce pentru el e nasterea (sau re-nasterea) din nou.

Semnele începutului initierii Domnului.

Nu-l voi mai vedea în zilele urmãtoare. În aceastãsi zi, s-a îmburdat scãunelul cu el în timp ce aprindea candela Doctorilor Fãrã de Arginti. Monahul Th. îmi spune cã n-a vãzut om care sã sufere de atâtea boli si rãniri deodatã. Desi nu se vedea cu ochiul dinafarã.

Seara, dupã vecernie si dupã cafeauã, cu Pãrintele A., cu monahul Th. si cu Flãcãul, începe initierea - initierea Domnului.

În Orientul Îndepãrtat initierea ti-o face guru-ul.

În crestinism initierea o face Domnul Însusi prin te miri cine. Proverbul zice: "La cel fãrã de minte îi trebuie unul fãrã de lege. La cel fãrã de lege îi trebuie unul fãrã de minte". Dar Domnul e încã si mai nuantat, încã mai fãrã de discernãmânt - cã El e mai presus de tot discernãmântul si nuanta.

Initierea Domnului:

  1. Pe balcon, apus de soare, foc încrucisat: învãtarea (de la enseigner, nu de la apprendre), cu condescendentã, dacã se poate. Dragoste prieteneascã si frãteascã: bãtãi pe umãr si "Le-am tot spus-o si la studenti.". Dar: "A învãta pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra." (Patericul, Pimen 157).
  2. În oalã, în barcã - eu, cel învãtat teolog; eu, cel cu discernãmânt; eu, gnosticul - cu juniorul, cu junele, cu începãtorul (entuziast dar încetosat: care nu stie cã acum nu face altceva decât sã urmãreascã, cu ajutorul Pãrintelui A., un fir rosu prin ceatã; Domnul, Lumina, Soarele, va risipi la timpul potrivit aceastã ceatã de pe munte; si Duhul, Vântul, care suflã unde si când vrea). Flãcãul. Se lipeste egalizând. Disconfort. Nu mã zburlesc. Mã mai scutur câte un pic. Îl mai arunc în apã pânã la brâu.


Amândouã la un loc - 1 si 2 - icoanã (Doamne, iartã-mã!) a ceea ce a fost pe Cruce: suferinta si umilinta.

20,30: Acum, asta îmi mai lipsea:

Flãcãul sã se uite în caiet
si sã descopere marele secret:
cã, vorba ãluia:
Iulian cel Mare
scrie despre
Dumnezeu cel Mic.

De-acum îl voi lãsa pe masã. Rãutate provocatoare? Vai de cel prin care vine ispita. Dar si: Fiecare pasãre pre limba ei piere.
 
 

Luni-Marti în Sãptãmâna Mare

De trei zile, îl tot rog pe pater Irineu, francezul, si eu si Pãrintele A. si monahul Th., sã mã introducã la igumen. Igumenul spovedeste toate cele 5-6 ore ale privegherii de noapte. Doi monahi misunã printre credinciosii vizitatori din bisericã si-i întreabã provocator dacã n-ar vrea cumva sã discute cu pãrintele igumen: mreajã pentru spovedanie. Marti noaptea, într-un târziu, pater Irineu mã invitã afarã ca sã-mi transmitã din partea igumenului cã dacã vreau sã rãmân ca novice la Vatopaidiou nu e posibil. Cã asa si pe dincolo zece minute, fãrã sã mã lase sã spun nimic, de fricã poate sã nu insist. Situatie penibilã: nu cerusem nimic. De ce oare trebuia sã mi se « refuze » ceva ce nici mãcar nu am cerut (dupã logica asta putea sã-mi « refuze » si igumenatul.)? Apoi mã întreabã dacã am nevoie de bani. Kyrie eleison! Mã întreb dacã într-adevãr realizeazã penibilitatea situatiei. Apoi îmi spune cã mai sunt si alte mãnãstiri (bineînteles, sunt 20 de mãnãstiri la Muntele Athos!) si cã pot oricând reveni la Vatopaidiou.

Da, voi pleca mâine dimineatã. As pleca acum, fugind, de jenã. Mã comport normal (adicã, dupã normele crestine), ca sã nu-i întorc situatia de penibilitate. Nu pare sã-i fi dat seama, dragul de frantuz, cât de jalnic i-a fost discursul.
 
 

Martea Mare

Masina mãnãstirii merge pânã la Dafni - portul Sfântului Munte. Apuc sã-mi iau o hartã si sã sar în caiacul pentru Simonos Petras.
Mănăstirea Simonos Petras
La 340 de metri deasupra mãrii, agãtatã, mãnãstirea Simonos Petras: o caprã neagrã athonitã, singura în fapt. Pentru cã în peninsula Athosului nu sunt decât mistreti si coioti, dintre animalele sãlbatice. Un pustnic care vâneazã un mistret s-a aranjat pentru o bunã bucatã de vreme - 100.000 de drahme: poate sã zicã "Kyrie Iisou Hriste, eleison me" fãrã sã mai aibã grija zilei de mâine.

Numele mãnãstirii nu este legat de cel al Apostolului Petru, verhovnicul apostolilor, ci de cel al cuviosului care a întemeiat mãnãstirea, Osios Simon "al Pietrii", care, în timp ce se ruga în grota lui - într-un bol de piatrã -, a avut o viziune a stelei magilor deasupra stâncii pe care se aflã acum mãnãstirea, când Maica Domnului i-a zis: "Acolo sã întemeiezi o mãnãstire. Si acea mãnãstire va fi un nou Betleem".

Mas cu peripetii si Providentã.
 
 

Miercurea Mare

Părintele MacariePãrintele Macarie: firesc, prietenos, atent.

Comunitatea trece printr-o perioadã dificilã: pãrintele Aimilianos e foarte bolnav. Pãrintele arhimandrit Aimilianos e cel care i-a adunat pe toti aici (în fapt, mai întâi în Mãnãstirea "Schimbarea la Fatã" din Meteore) si un precursor al reînnoirii Sfântului Munte. Lipsa lui e o grea încercare pentru comunitate. Totusi, toate sunt în mâna lui Dumnezeu, îmi spune pãrintele Macarie: "Acum vrea sã vadã un pic cum ne descurcãm singuri".

Scrisoarea de recomandare a Prea Sfintitului e foarte bine fãcutã, poate sã convingã. Dar trebuie discutatã de comunitate. Hai miercurea viitoare.

Îmi las rucsacul aici si plec peste munte la Filotheou: 6 ore, pe drumuri forestiere si cãrãri. Se taie multã pãdure în Athos (la limita dezastrului ecologic), si unde pe hartã sunt douã drumuri forestiere, pe teren sunt cinci. Nu stiu cât oi fi ocolit. Dar stiu cã amabilitatea tãcutã a arhondarului, isihia chipului si aerului lui, asezarea lui sufleteascã m-au reconfortat.

Slujba de noapte: în genul Vatopaidiou-lui (în fapt, ca traiect spiritual, Vatopaidiou e puiul Filotheou-lui), dar nu la fel de reusitã din punctul de vedere al cântãrii si al celorlalte elemente de cult: tipicul aprinderii sfesnicelor, tipicul miscãrii, legãnãrii candelabrelor etc. Însã pentru Filotheou acestea nu tin de o lipsã, ci de o diferentã de principii de viatã duhovniceascã.

Atmosferã absolut nouã: Amestec neverosimil de grecesc si rusesc. Infuzie de pietate ruseascã în spiritul grec. Domneste Sfântul Serafim de Sarov - dar, pardon!, înainte de a vedea Lumina necreatã. Atitudine exterioarã si fizicã de pocãintã: capul si umerii plecati, mâna dreaptã la inimã, metanii mari (raritate la greci), ochi înlãcrimati, « tras » la mãtãnii.

Sigur, monahul Th. nu va fi de acord. Lui îi place în mod deosebit Filotheou. Dar miercurea viitoare, vorbind despre diferentele de stil dintre mãnãstirile athonite, pãrintele Macarie îmi va spune: "Pentru început, pentru novici deci, noi credem cã este importantã comunicarea, deschiderea, un fel de integrare socialã a noului venit în ceea ce este « societatea » noastrã. Spre deosebire de Filotheou, de pildã, unde novicii sunt imediat pusi la tãcere si la « Doamne, Iisuse. »."
 
 

Joia Mare

Din nou mã tot învârt pe drumuri forestiere încâlcite. Din nou nimeresc calea cea bunã (mai târziu, când voi întelege prin ce hãtis de cãrãri am umblat, mã voi tot minuna): chilia greceascã "Sfântul Andrei", apoi chilia româneascã (basarabeneascã) Kukuvin, "Sfântul Ioan Teologul", apoi chilia pãrintelui Mihail, si, în fine, schitul românesc Lacu (Lakkoskiti).

De la « chilia » "Sfântul Andrei" (o vilã bine îngrijitã, douã Mitsubishi de teren, o bisericã mare) prind cãrarea. Singurã si sigurã, mã întâlneste în zece minute cu pãrintele Siluan: la chilia Kukuvin, fostul schit românesc "Sfântul Ioan Teologul", ei sunt veniti din Republica Moldova, precizeazã dintru-nceput pãrintele Siluan, turnându-mi un pahar de vin rosu - pentru cã în vechiul schit au fost multi moldoveni, se explicã. E masiv. Ospitalier - primul lucru, m-a invitat la un blid de bors -, dar n-a schitat nici un zâmbet. Gospodar: chilia e ca o casã mare româneascã de la munte (mi-o amintesc pe-a bunicului de la Valea Largã) - cu tot ce-i trebuie omului vrednic.

Alte zece minute pânã la chilia pãrintelui Mihail. Trebãluieste prin grãdinitã: "Domnul, fiule". E bucuros sã mã vadã. Zâmbeste cu toatã fatã (fiinta), mã întreabã si-mi spune de una si de alta. 666. Cãrtile de identitate ale lui Anticrist. Profetiile din Serbia. Din vorbã-n vorbã îmi spune cã un frate de la Prodromu a fugit si cã acum se aflã la Lacu.

- Pãi, dacã n-a fost bun la Prodromu, nu va fi nici al Lacu, zic eu.
- A, nu asa, fiule. Cã aisi sînt niste drasi foarte iuti, care cînd te-apucã, numa' rugãsiunile Maisii Domnului te mai scapã. Multã rugãsiune la Maica Domnului. Cã ea-i stãpînã aisi. Cînd am venit eu aisi [la Prodromou, pãrintele Modest îmi va spune cã pãrintele Mihail a venit « aisi » cu al doilea val românesc, în fruntea cãruia s-a aflat pãrintele Petroniu, staretul Prodromou-lui] nu am avut de la sine sere sfat. Dar am gãsit la Kolsiu un pãrinte din Sibiu, care ne-a zis: "Mãi fratilor, vedeti cã sunteti în Grãdina Maisii Domnului si grãdinarii îs iuti". Cã sînt niste drasi iuti aisi, care cautã sã-ti arate cã n-ai fãcut bine c-ai venit aisi, si sã te arunse afarã.
Mi-a mers la inimã pãrintele, cu simplitatea lui cu tot. Iarãsi: statornicia îti dã ea însãsi o întelegere superioarã a lucrurilor importante, a tâlcurilor lor duhovnicesti. Si monahul Th. îmi spunea, relativ la aprecierea specialã pe care pãrintele igumen Efrem o are pentru pãrintele Dionisie de la Kolciu (Kolitzou), cã igumenul Efrem si în general cãlugãrii cu ceva experientã aici, în Sfântul Munte, apreciazã în primul rând statornicia ca dãtãtoare de întelepciune si de sfintenie.

Mai am vreo orã, o orã si jumãtate pânã la Lacu.

Cãrarea e ca bârna gimnastelor, dar clarã, prin pãdure, uneori iute (ar zîse pãrintele Mihail).

Lakkoskiti, numele grecesc al schitului ar însemna « schitul din vãgãunã ». Vãgãuna asta splendidã este una din foarte vechile vetre monastice românesti din Athos. Firesc, se stiu putine despre aceastã asezare isihastã: la 1754 vietuiau aici 30 de cãlugãri. La începutul secolului aici se osteneau peste 120 (!) de monahi, dar criza comunistã (krisis, adicã judecatã) i-a spulberat pe toti pânã la Revolutie. Au mai rãmas în viatã 2-3. Între ei, pãrintele Iulian (acum la Prodromou) e duhovnicul majoritãtii românilor athoniti - pentru cã, îmi spune unul din pustnicii români de pe Athos, "atunci când te spovedesti la pãrintele Iulian, ai impresia cã el ti se spovedeste tie"!

Mã tot învârt între biserica-katholikon si chilii (case, mai pe româneste) fãrã sã mã dumiresc unde-i schitul. La o chilie mai dãrãpãnatã, niste lucrãtori în brazdã îmi spun intrigati: "Aici îi schitu Lacu!" Nu, nu - eu sunt cel intrigat, stupefiat: Cum aici??? "Aici, si-acolo, si dincolo". Aha, care va sã zicã schitul ãsta e un fel de lavrã (dupã definitia veche, anticã): cinci chilii (=case) - fiecare cu grãdinita ei, cu capela ei - împrãstiate de o parte si de alta a apei, ca în satele noastre de la munte (iar mã-ntorc la Valea Largã). Biserica a cãutat sã fie undeva la mijloc, aproape si departe de toti.

Clujenii.

Pãrintele staret Stefan: direct, serios, la locul lui (o bunã reputatie între greci).
 
 

Vinerea Mare

Incendiu! trei ore: între 12 (ceasul al saselea) si 15 (ceasul al nouãlea): "Si era acum ca la ceasul al saselea si întuneric s-a fãcut peste tot pãmântul pânã la ceasul al nouãlea" (Lc. 23, 44).

Vin si pompierii, dupã vreo douã ore (o orã i-a tot sunat pãrintele Stefan, dar la amiazi. pot si ienicerii sã invadeze Grecia cã tot degeaba: ei dorm), la spartul târgului: vântul l-a întins, vântul l-a stins. Apar si douã avioane (generatia Henri Coandã); multã zarvã pentru prea putin: a ars un triunghi isoscel de teren împãdurit cu baza de vreo 30 m si laturile de vreo 50 m - oricum, locul fusese cândva terasat si plantat cu mãslini si lãmâi, iar acum nãpãdit de arbusti cât tufele cel mari de aluni, ar fi trebuit curãtat cu sapa cu cu coasa.

Bunul Dumnezeu schimbã toate în[tr-un anumit fel de] bine: imprudentul cãlugãras a pus focul (ca sã ardã ceea ce deja curãtase - românasi gospodari cum suntem, trebuie sã facem ceva si în Vinerea Mare), iar Domnul a lãsat sã ardã numai cât a trebuit. Doxa to Theo: aici va fi, poate, casa si grãdinita pãrintelui Paisie, vecinul de chilie si ucenicul pãrintelui Nicolae Steinhardt la Rohia.

Aici coincidentele sunt mai frapante decât în lume, si links-urile si concluziile « mai » indubitabile (la viteze mari si accidentele devin « demne » de telejurnalul de searã: dar nu intereseazã pe nimeni un buletin de stiri athonit.). Seara pãrintele Stefan îmi spune cã în Postul ãsta a mai ars o chilie, în întregime, la Karyes, capitala Republicii Monahale, martea primei sãptãmâni din Post. Alt destept care se trezise sã-si mãture ograda. Marti, a doua zi din Post, si Vineri, cu douã zile înainte de Praznic. Pentru cine are urechi de auzit si ochi de vãzut Dumnezeu indicã cu precizie: data, limitele, intervalele etc. Iar precizia depinde de ochi si urechi (simturile duhovnicesti « percep » prin cele psiho-trupesti), nu de Dumnezeu.

Prima si ultima sãptãmânã din Sfântul si Marele Post: în mod traditional, sãptãmânile ispitelor. Dar, specific Sfântului Munte, spunea igumenul Vatopaidiou-lui, pãrintele Efrem, este sãptãmâna a treia din Post: atunci se dezleagã asupra cãlugãrilor athoniti cele mai teribile încercãri din partea demonilor, pânã-ntr-acolo încât sã-i scoatã din mãnãstire si din cinul cãlugãresc.

Ce-si mai bat crengile, numai pe jumãtate înfrunzite, unii de altii artarii ãstia exotici! Suflã vântul de pe Muntele acesta al Schimbãrii la Fatã, nou Tabor, "ca toti « Muntii lui Dumnezeu » unde El S-a descoperit oamenilor: muntele Sionului, muntele Sinai, Carmelul lui Ilie, muntele Mãslinilor si Golgota; sau ca toti ceilalti « munti sfinti » unde Dumnezeu a locuit « în sfintii sãi » (Ps. 150, 1) « în dumnezeiascã adunare » (Ps. 81, 1): Olimpul Bitiniei, de unde au venit primii athoniti, muntii Latros si Ganos, muntii Ceahlãu si Bucegi, Monte Cassino-ul sfântului Benedict, muntele Mercur al Calabriei, refugiul ascetilor bizantini în timpul persecutiilor; sau ca toti ceilalti munti monastici ai Asiei Mici, ai Peloponezului, ai Macedoniei, ai Armeniei, ai Caucazului; Athosul se identificã deci cu toti acesti munti care au devenit fiecare un alt Tabor pentru monahii din toate timpurile" (Archimandrite Aimilianos, Higoumène de Simonos-Petra, L'Expérience de la tranfiguration dans la vie du moine athonite, brosurã A5 noncomercialã editatã de Mãnãstirea Simonos Petras, fãrã an, p.4 passim). Munti unde se trãieste atât în vuietul vântului (citeste Duhului), cât si în suflarea lui linã. În tot cazul, vântul suflã dinspre Munte. Si suflã unde vrea. Aprinde si stinge incendii. Aprinde si potoleste incendii sufletesti.
 
 



Pantele Athonului


 






Sâmbãta Mare

Întotdeauna am avut senzatia asta de încremenire, liniste deplinã, aproape pustie, în Sâmbãta Mare. Desi stiu cã deja Învierea a început. Cã de-acum gata cu moartea ("Prãznuim omorârea mortii, sfãrâmarea iadului si începãtura altei vieti, vesnice."). Care va sã zicã, odatã cu moartea pe Cruce a început Învierea. Nu existã timp - ca duratã, ca interval, ca timp curgãtor: hronos - între Moarte si Înviere. Doar clipã, moment (oportun sau nu: bon-heure sau mal-heure), kairòs, hic et nunc - "Trãieste-ti clipa!", la modul crestin.

As vrea sã ajung la Marea Lavrã la Liturghie, la Euharistie. De-asta am plecat cu noaptea-n cap din Lacu, când toti dormeau de întristarea (Lc. 22, 45) Prohodului Domnului.

Pe drumul între ruinele Morfomou-lui si Lavra, niste kyrioi îsi fac loc în inimã si pentru mine: Nissan, Mitsubishi, Land Rover - Texasul monastic. Doxa to Theo!

Marea Lavrã: Hârsâialã, hãrtuialã, sfadã - mediteraneene toate; ticuri psihofizice. Ticneala, dacã nu generalizatã, mãcar atotprezentã.

Ticnealã si sfintenie. Ticnitii ãstia de cãlugãri au aici trupul sfântului Athanasios, întemeietorul Lavrei si, dincolo de legende, al Sfântului Munte. Acum încep sã mã întreb dacã n-o fi fost si sfântul ãsta ticnit. Se stie cã a fost, mai înainte sã se retragã aici, un fel de conducãtor spiritual al ostasilor lui Nichifor Focas, însotindu-l în toate campaniile (cele mai multe, de cucerire). În plus, de ce-ar sta cu ãstia dacã n-ar fi el însusi. Delirez. Mã ticnesc.

Pepinierã de nebuni în Hristos.

Sâmbãta Mare - puseu problematicist: chiar e în Sâmbãta Mare toatã firea creatã (mai putin oamenii) încremenitã, stupefiatã, sau asa se percepe prin ochii credintei?

Sâmbãta Mare. Dup-amiaza. Mãrturisirea celor patru stihii: pãmântul - "Iar Iisus, strigând iarãsi cu glas mare, Si-a dat duhul. Si iatã, catapeteasma templului s-a sfâsiat în douã de sus pânã jos, si pãmântul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat; [.] Iar sutasul si cei ce împreunã cu el pãzeau pe Iisus, vãzând cutremurul si cele întâmplate, s-au înfricosat foarte, zicând: Cu adevãrat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!" (Mt. 27, 50-51, 54); focul (lumina) - "Si Iisus i-a zis: Adevãrat grãiesc tie. astãzi vei fi cu Mine în rai. Si era acum ca la ceasul al saselea si întuneric s-a fãcut peste tot pãmântul pânã la ceasul al nouãlea, când soarele s-a întunecat, iar catapeteasma templului s-a sfâsiat pe mijloc. Si Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Pãrinte, în mâinile Tale încredintez duhul Meu. Si aceasta zicând, Si-a dat duhul. Iar sutasul, vãzând cele ce s-au fãcut, a slãvit pe Dumnezeu, zicând: Cu adevãrat, Omul Acesta drept a fost." (Lc. 23, 43-47); apa - pietrificându-se (asa se vede marea de pe drumul acesta prãfuit dintre Lavra si Prodromou); aerul - prin oprirea vânturilor (Omilia Sfântului Ioan Gurã de Aur la Evanghelia care se citeste în Duminica Pastilor: Ioan 1).

Seara, cu inima strânsã (trebuie sã existe un diavol, un demon, un drac al prejudecãtii, la mare cinste astãzi), calc pragul Prodomou-lui. Mã abordeazã, cu îndrãznealã de pirat, un cãlugãr subtire, mai degrabã scund, care mã ia una-douã la povesti si la arhondaric. Nu e el arhondarul - venise doar ca sã-si facã un ceai. Kerasma - mai româneascã: uzo (tuica Athosului) e mai putin rea, iar rahatul e mai putin mult. Mã dumiresc peste vreun sfert de ceas: e Pãrintele Modest, venit aici de la Sâmbãta. Povestim despre prietenii comuni, despre cele din tarã si despre cele de aici. Se opune cu convingere si persuasiune ideii cã Prodromou ar fi "moldovenesc". E drept, moldovenii sunt ceva mai mult de jumãtate, dar pe Pãrintele Petroniu - cel care a reusit sã învie schitul si pe care grecii (!) îl au de sfânt (în tarã prea putin cunoscut) -, pe Pãrintele Petroniu, deci, nu-l intereseazã si impresioneazã provincialismele: "Sã fie om de nãdejde!", e conditia principalã a primirii în obste.

Pãrintele M. vrea sã vãd toate ale mãnãstirii, inclusiv cripta cu osuarul. E searã, dar nu e înfricosãtor. Pânã de curând venea sã doarmã aici un cãlugãr român, plecat din schit la pustie. Pãrintele M. era cel care-i aducea de mâncare. Apoi acela s-a retras cu totul pe pantele abrupte ale Muntelui. Îl voi întâlni mai târziu, peste vreo douã luni, într-o duminicã fabuloasã, în drum spre vârful Athonului. Deloc excentric, deloc încrâncenat. Dimpotrivã: un exuberant echilibrat, cu un dezvoltat simt al fratelui - un pustnic dupã definitiile cele de calitate al Filocaliei. Turul mãnãstirii dureazã o orã - mai putin paraclisul Prodromitei, icoana fãcãtoare de minuni ce-mi va fi lãudatã la mãnãstirea Grigoriou.

Patru cafele, în douã reprize. Voi mai dormi o orã pânã la Înviere.

Dar: în post-trezvie si pre-atipealã (Jung?) mã tucã pe gurã umbra nedefinitã a unui demon pãzitor. "Ptiu! Du-te dracului!", mã scap. 1-0 pentru el. Avei Pamvo, care s-a scãpat cu mânie asupra arãtãrii, bine nu i-a fost: "[.] Atunci. am mers în chilia mea si nu dupã multã vreme iar a început sã mã supere dracul curviei, încât de atâta supãrare si scârbã începuse a-mi veni gânduri de hulã împotriva lui Dumnezeu. Iar vrãjmasul vãzându-mã pe mine asa de tulburat, s-a prefãcut în chipul unei fete arabe pe care o vãzusem odatã pe vremea secerisului strângând spice de pe urma secerãtorilor, si care venind la mine, a sezut în bratele mele. Iar mie asa mi s-a întunecat mintea, încât mi se pãrea cã sãvârsesc pãcatul trupesc. Dar scârbindu-mã foarte, cu mare mânie am lovit-o cu palma peste obraz si îndatã s-a fãcut nevãzutã. Însã din lovitura aceea, doi ani n-am putut duce mâna la gurã, de mare si spurcatã putoare nesuferitã. [.]" (Patericul, Capitolul VI: "Pentru multele feluri de patimi si rãzboaie ale curviei, ce se ridicã asupra robilor lui Dumnezeu", 28, Alba Iulia, 1990, pp. 298-299). Se pare însã (ori: mã însel / sunt înselat) cã desi nu sunã bine, eficace a fost: peste 7 minute demonul îmi aratã cele 40 de fete, aliniate corect, pe un singur rând, în penumbrã, si începe sã mi le prezinte. N-apucã sã-mi prezinte din marfã decât vreo 2-3 mostre. Dar acum mãcar stiu ce mã asteaptã: si poporul cel nou al lui Dumnezeu are a pribegi 40 de ani prin pustia proprie. Eu si credinta mea în fata serpilor si a lipsei apei vietii celei adevãrate: viata în Hristos.

Astept ÎNVIEREA.
 
 

Duminica Învierii - 1998

Plec totusi mai departe, în dimineata Învierii. Gresesc cãrarea si merg hotãrât pe ea. Dupã 100 de metri, într-o poienitã, un cãlugãr stã cu burta la soare: într-un slip albastru, cu vesmintele si cojocul lângã el. Nu mã aude, poate doarme, poate e mort. Drept rãsplatã pentru discretie, nu-i fur cojocul. În plus, mi-a arãtat (cã) drumul (e) gresit. Doxa to Theo!

Totusi, totusi: nu prea poti sti ce anume binecuvinteazã Dumnezeu: Sã plec la drum în Duminica Învierii? Dar, iatã, a binecuvântat: pe când aprind candela din coasta muntelui, în locul unde apare, la belvedere, Kavsokalivia - închinatã cuviosilor kavsokalivieni: Akakios, Maximos si alti câtiva - bat clopotele kotholikonului schitului "Sfânta Treime" (Kavsokalivia): am prins Învierea a Doua. Exuberantã liturgicã mediteraneanã, nedeplasatã. Ce mai: grecii ãstia stiu sã se bucure, sã se veseleascã - unii la bodegã, altii la mãnãstire. Ospitalitate deplinã. Nitam-nisam mi se oferã o chilie, pentru gãzduire. Dar trebuie sã plec. Am scadenta pentru miercuri la Simonos Petras.

500-600 metri pieptis. Iar mã abat de la cãrarea mare ("Nu lãsa drumul mare pentru cãrare" - zice proverbul). La chilia ascunsã mã întâmpinã Cleo. Cleo? Cleo e mâta mea tragicã de la Bucuresti: plângãcioasã ca orice mâtã vesnic înfometatã, slabã, dar nu lipicioasã. Fug.

Cãrarea, pe aceastã parte a muntelui e grea si de toate felurile: ba pietris, ba bolovãnis, ba pãmânt, ba se scurge prin jnepenis. Depãsesc, cu jind, locul numit "La Cruce", de unde 6-7 cãrãri coboarã pantele, fabuloase, cu pesteri, ale Katounakiei, iar alta, unicã, urcã spre vârful Athonului. Nu mã pot întinde mai mult decât mi-e plapuma. Mai ales cã-s jegos, nu mai am nici ciorapi de schimb.

Aghia Anna e micut si drãgut. Si patriarhalicesc. Arhondarul: un cãlugãr tânãr, spilcuit, aranjat de mama focului, la perfectie. Mã priveste de sus pânã jos: "We don't have filoxenia. Go to the Monastery Aghiou Pavlou, one hour from here". La Aghiou Pavlou sunt deja patru cãlugãri/frati din România. Cel mai vechi are 3 ani: Daniil. Fratele E. îmi explicã cum stau lucrurile cu monahii români la mãnãstirile grecesti din Athos:

  1. Sunt nestatornici ("e greu cu grecii").
  2. Patriarhia românã a cerut ea însãsi Constantinopolului sã nu-i mai lase în Athos pe monahii români ce pleacã din tarã fãrã aprobarea ei. Cã, cicã, pleacã cei mai buni.


Dar: (1) cu (2) nu prea se lipeste.
 
 

Luni în sãptãmâna luminatã

Sunt simpatici cei de la Aghiou Pavlou; dar un pic dezlânati?!

Dionisiou îmi apare - curatã, atrãgãtoare, ospitalierã - imediat dupã coasta muntelui, ca o surprizã plãcutã. Arhondarul e amabil. Desi pare micã, aici pot sã gãzduiascã pânã la 70 de pelerini pe noapte.

Slujba-i fainã - poate cea mai apropiatã de aerul ortodoxiei românesti: sobrietate ne-rece, seriozitate ne-încruntatã.

Dupã vecernie mã plimb pe cãrare-n sus. Sub smochin un pãrinte se roagã în ascuns. Nu mã priveste când trec pe lângã el, la deal. Doar metaniile lungi si uzate se miscã cu regularitate. Eu mã opresc mai sus, dupã cotul muntelui, ca sã se poatã ruga în însingurarea-i poate obisnuitã. Îmi fac în liniste niste note pânã începe sã picure: ploaie la Athos - un moment important al sfârsitului de primãvarã începutului de varã. Cobor grãbit, hotãrât sã nu-l deranjez pe pãrintele, Nathanael, îi zic eu în sine-mi, din moment ce-i place sã se roage sub smochin, sã fie vãzut de Domnul sub smochin. Mã abordeazã însã el: greacã, englezã. Mai apoi o rupe si pe româneste. Mã dumireste: e vlah, a aromân. Îl întreb, în final despre monahii strãini din Sfântul Munte. Se face cã nu se prinde - eu, nici eu nu-l întreb direct; nu vreau sã fortez cu nimic lucrurile. Situatia mea e delicatã (nu mi-am luat bani de întoarcere acasã) si mi-e fricã sã nu mã debusolez, sã nu-mi pierd simtul sesizãrii semnelor, a impulsurilor harului. Pãrintele « Nathanael » îmi spune: "Dacã vriei sã rãmâi aici, om videa, om videa", misterios, si intrã în magazinul de icoane. Om videa, om videa. Întâi trebuie sã vãd ce zice Simonos Petras.

În post-trezvie si pre-atipealã: mã clatin, mã dezechilibrez pe marginea prãpastiei. Ergo: am uitat de ce-am venit aici?

Prima mãnãstire, dupã Simonos Petras, în care mi-ar place cu adevãrat sã stau: Facã-se voia Ta. Pânã ce nu vrei sã faci ceva cu adevãrat crucial pentru viata ta, nu vei putea sã întelegi ce înseamnã acest "Facã-se voia Ta": echilibristicã în colaborarea, totdeauna surprinzãtoare si contra-programaticã, cu harul.
 
 

Martea luminatã

Grigoriou. Când zic Grigoriou zic pãrintele Damaschin - într-atâta s-a ocupat de noi, dragul de el. O nouã dimensiune a filoxeniei: sã înveti limbi strãine (pãrintele vorbeste englezã, francezã, românã, albanezã, suahili - limba congolezilor, unde mãnãstirea are acum o misiune -, poate si altele); ca sã poti fi mai primitor si sã poti ajuta la concret: traduceri de cãrti de cult (în suahili) ori de spiritualitate, lupta pentru traditia muzicalã bizantinã si athonitã etc. Intelectualiceste, cred totusi cã existã riscul ca prin aceste diaconii sã se piardã ori sã se treacã pe locul doi idealul monastic: eu si Dumnezeu.

Sigur, sigur: ascultarea e mai mare decât toate ("L'obéissance est la vertu suprême. Aimer la nécessité.[.]" "Si mon salut éternel était sur cette table sous la forme d'un objet et qu'il n'y a eüt qu'a étendre la main pou le saisir, je ne tendrais pas la main sans avoir reçu l'ordre." - Simone Weil, La pesanteur et la grâce, §. La nécessité et l'obéissance, Plon, 1988, pp.55, 56). Pãrintele ar fi dispus sã vinã în România (Timisoara, Arad, Alba-Iulia, Cluj-Napoca) pentru niste cursuri de muzicã psalticã (câteva luni). Când aude de disputa dintre muzica psalticã si cea cuntanã ne sugereazã sã insistãm pe lângã pãrintele staret sã-i dea blagoslovenie pentru asta. Acum însã sunt îndreptati cu toate puterile cãtre Congo: "Avem nevoie de voi. Avem nevoie sã ne dati douã cãlugãrite infirmiere, pe care sã le trimitem în Congo".

Activismul monastic: asta a distrus monahismul în Occident - alunecarea dinspre monahism înspre ordine active, asa-zis monahale: Francezii (si germanii, si toate limbile tãrilor traditional catolice) au aceastã distinctie în limbã: moine-religieux.
 
 

Sâmbãta luminatã

Sunt stupefiat. Pentru prima datã în viatã (viata de credintã), zilele acestea am început sã am puseuri de îndoialã fatã de unele puncte esentiale ale credintei crestine. Mi se trage de la prea-multa întelegere fatã de baptistii cu care am vorbit, sau de la totala neîntelegere (si deci prea-putina participare) la slujbele astea în greceste?
 
 

Vecernia Duminicii Tomii

M-am gândit, astã-searã, în timpul vecerniei (am luat o pauzã în încercarea de a discerne cuvinte pe care nu le înteleg), la puseurile de necredintã. Relatia credinta crestinã - viata crestinã. E dubios doar cã toleranta mea fatã de baptisti poate fi pusã în legãturã cu o lipsã, cu o scãdere a vietii în Hristos. Dar nu aceasta se aseamãnã cu atitudinea lui Toma. Mai degrabã ceea ce am fãcut eu pânã acum (pânã sã fi primit) judecata mea cu Domnul, necredinta mea fatã de El în relativa mea credintã. Descopãr cã n-a dormit în tot acest timp. A tesut pe toate cãile ite nevãzute ca sã solutioneze problema de o manierã specificã legii spirituale, iar nu celor omenesti. Cred cã mi-am fãcut un prim ad-vocatus athonit în legislatie cereascã: Osios Akakios Kavsokalivitis.
 

Acest jurnal trebuie sã se opreascã aici. Pentru cã si eu m-am oprit aici, la Simonos Petras. Aici si acum (hic et nunc) începe o nouã etapã, ne-jurnalizabilã.


TOP
Nistea's Page
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme
Eseuri | Spiritualitate | Patericul adnotat
Jurnal athonit | 3N | Simone Weil
Mari duhovnici | My Links


Copyright © 1999, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.