Îndemnuri de la Sfânta Liturghie

 

Prea cuvioase părinte, iubiți frați și iubiți credincioși, din programul pe care l-am făcut pentru zilele acestea mi-a rămas să mai spun astăzi ceva despre îndemnurile de la Sfânta Liturghie. Voi avea în vedere acele îndemnuri care sunt cuprinse numai în Sfânta Liturghie, deci nu mă voi opri în mod special asupra îndemnurilor de la sfintele slujbe în general, asupra acelor îndemnuri pe care le găsim și la alte slujbe dumnezeiești, ci voi avea în vedere numai îndemnurile de la Sfânta Liturghie.

Totuși, la Sfânta Liturghie apare și un îndemn de la celelalte sfinte slujbe, însă în alte contexte, și anume e vorba de îndemnul: "Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". La slujbele obișnuite în general apare textul acesta în legătură cu pomenirea Maicii Domnului și a tuturor sfinților. Și la Sfânta Liturghie apare de mai multe ori acest îndemn de a-I încredința viața noastră Mântuitorului sau de a-I dărui viața noastră Mântuitorului nostru Iisus Hristos, apare în contextul acesta, adică în legătură cu pomenirea Maicii Domnului și a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar mai apare încă în două contexte, și anume, înainte de rugăciunea "Tatăl nostru". Se zice: "Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Acest îndemn de la Sfânta Liturghie mai este cuprins și într-o altă slujbă, numai în una, altă slujbă decât Sfânta Liturghie, și anume, la slujba cununiei. Și la slujba cununiei se spun cuvintele acestea: "Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Și în sfârșit, cel de-al treilea loc de la Sfânta Liturghie în care apare cuvântul acesta, de îndemn: "Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm" este când se spune: "Ziua toată desăvârșită, sfântă, pașnică și fără de păcat cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Celelalte îndemnuri: "Domnului să ne rugăm", "La Domnul să cerem", "Capetele noastre Domnului să le plecăm", le găsim și la celelalte slujbe așa că le lăsăm de data aceasta și ne oprim la îndemnuri care țin anume de Sfânta Liturghie.

Unul dintre îndemnurile care mai poate trezi nedumeriri, întrebări, este îndemnul: "Câți sunteți chemați ieșiți. Cei chemați ieșiți. Câți sunteți chemați, ieșiți". Pare ceva nefiresc. Să-i chemi și să-i trimiți. Despre ce-i vorba, cine sunt cei chemați și de ce trebuie să iasă? Adică și chemați, și să plece. Cum vine asta? Vine așa, că la începutul creștinismului, vreme de mai multe veacuri, unii dintre creștini veneau dintre păgâni, și veneau la vârste mature, la vârste conștiente, la vârste la care aveau conștiință. Și, până când deveneau creștini deplini, adică până se botezau, erau în stadiul numit de chemați, erau chemați sau catehumeni. Atunci se făcea cu ei școală, erau îndrumați în credința cea nouă pe care au primit-o dar pe care încă n-o știau și pe care încă n-au arătat-o practic, și prin botez. În vremea aceasta, credincioșii care se pregăteau pentru botez se numeau chemați sau catehumeni. Și pentru că la Sfânta Liturghie nu pot lua parte creștini nedeplini, pentru că și aceștia erau totuși creștini și erau ortodocși dar nu erau ortodocși botezați, la vremea aceea când se sfârșea partea din Sfânta Liturghie la care puteau lua parte, adică partea din Sfânta Liturghie în care e cuprinsă Evanghelia și Apostolul, Liturghia cuvântului - dar nu aveau voie să ia parte și la cealaltă parte a Liturghiei, la Liturghia Euharistică, la Liturghia împărtășirii cu Sfintele Taine - li se spunea să iasă. Deci: "Cei chemați, ieșiți". Să părăsească biserica. Și părăseau biserica.

Acum, când s-a generalizat botezul copiilor, se pare că nu ar mai avea rost această zicere și cele în legătură cu catehumenii, deși mai sunt totuși catehumeni, însă nu în toate bisericile. Și atunci unii dintre preoți mai spun îndemnul acesta, alții nu-l spun, dispoziții speciale nu știu să se fi dat în legătură cu asta, ca să nu se mai spună, dar în unele eparhii, de exempu pe la Timișoara nu se mai spune, la Cluj am băgat de seamă că nu se mai spune, la Sibiu uneori nu se spune când se slujește cu arhiereu. Noi luăm totuși în considerație acest îndemn pentru că încă este în practică și îl avem în vedere în legătură cu ceea ce înseamnă el. Deci e vorba de unii care se numeau chemați și de aceea trebuiau să plece pentru că nu erau creștini deplini. Și asta mai are rost și în alt fel și anume să se dea de înțeles credincioșilor care după starea lor sufletească sunt nevrednici de a fi la Sfânta Liturghie, să facă un fel de pocăință în cugetul lor și să zică: uite și eu ar trebui să plec, chiar dacă nu plec, pentru că-s nevrednic să mai stau și la partea la care nu mai am dreptul să stau. Însă, pentru că pocăința nu mai e publică în Biserica noastră de acuma, nu ies cei care sunt în situația de a nu mai putea lua parte la Sfânta Liturghie pentru că au căzut din darul pe care l-au primit la botez.

Apoi, celelalte îndemnuri sunt destul de lămurite și anume, un îndemn de la Sfânta Liturghie este "Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim". Să ne iubim unii pe alții. E nevoie de iubire, să implinim porunca iubirii. Trebuie să înmulțim iubirea. Și ca să putem fi vrednici de Dumnezeu, trebuie să avem dragoste între noi, așa spune Domnul Hristos, a rămas cuvântul Lui în Evanghelie: "După aceasta vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi" (Ioan 13, 35), dacă veți avea iubire unii către alții. Când e lipsă iubirea și cinstirea e semn că omul nu-i în sfera lui Dumnezeu, nu-i în lumina dumnezeiască și atunci, ca nu cumva să păstrăm ură în sufletele noastre la Sfânta Liturghie, unde e nevoie de iubire, ni se spune: "Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim". Să n-avem depărtare între noi, să n-avem repulsii, resentimente între noi, ci să ne iubim. Cum s-ar zice la Paști: "Să iertăm toate pentru Înviere", să trecem peste toate. Și nu numai să trecem peste toate cele rele dar chiar să ne iubim, pozitiv.

Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Sus să avem inimile", îndemn la care se răspunde cu "Avem către Domnul". Deci, cum s-ar zice, numai degeaba ne mai spui să avem inimile sus, că le avem. Adevărul este că de multe ori chestiunile acestea sunt formule de ritual. Mulți oameni rătăcesc cu gândul, cu simțirea, în timpul Sfintei Liturghii și nu au inimile sus, nu au inimile îndreptate către Dumnezeu. Inima înseamnă interiorul, esența omului. "Sus să avem inimile": mintea și simțirea. Să știți că cei vechi nu făceau deosebire între minte și simțire și de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că "din prisosința inimii grăiește gura" (Matei 12, 34), sau că "de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?" (Luca 24, 38). Când zicem "inimă" zicem tot interiorul omului, toată partea conștientă. Deci nu-i vorba de inima de carne sau de inima numai ca loc al simțirii, ci-i vorba de tot interiorul omului: "Sus să avem inimile", "Avem către Domnul". Să dea Dumnezeu să avem către Domnul inimile noastre nu numai în clipa în care zicem că "avem către Domnul", ci să avem inimile sus în toată vremea și în orice loc. Să nu uităm de Dumnezeu, asta înseamnă. Să ținem seama de Dumnezeu.

Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Să mulțumim Domnului". Cuvântul acesta este urmat de un text cântat care zice așa: "Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei de o ființă și nedespărțite". Deci înțelegem că mulțumirea noastră este închinarea noastră și închinarea noastră este pentru că așa se cuvine. Nu-și poate închipui cineva care trăiește drept posibilitatea de a-I mulțumi lui Dumnezeu fără a-L recunoaște pe Dumnezeu ca izvor al binelui și fără a-I aduce lui Dumnezeu închinare. De aceea zicem "Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina". De ce facem aceasta? De ce mulțumim? Pentru că așa se cuvine, așa-i cu "vrednicie și cu dreptate". Și pentru că-i "cu vrednicie și cu dreptate a ne închina", ne închinăm "Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimei celei de o ființă și nedespărțite".

Alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Cu pace să ieșim". Ce însemnă asta? Însemnă că la sfârșitul Liturghiei ni se atrage atenția să ieșim cu cuviință din biserică, să ieșim cu pace, iar răspunsul credincioșilor este: "Întru numele Domnului". Asta ar însemna ca toată viața noastră de după Liturghie să fie tot o liturghie și să fie viața noastră "întru numele Domnului", o slujbă adusă lui Dumnezeu, trăită în așa fel încât nimic necurat să nu fie în existența noastră. În mod voit să nu facem nimic din cele ce nu le binecuvintează Dumnezeu.

Mai sunt încă două ziceri de la Sfânta Liturghie pe care vreau să le pun în legătură una cu alta, și anume cuvintele pe care le auzim noi ca îndemn, dar care de fapt nu sunt îndemn: "Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor" și "Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legii cele noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor". Cuvântul acesta, zicerile acestea, sunt cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos de la Cina cea de Taină, rămase în conștința Bisericii și în cadrul Sfintei Liturghii. Cuvintele acestea de fapt noi le auzim ca un îndemn. Așa cum au fost spuse la Cina cea de Taină, dar privite în contextul lor, în care apar, sunt cuvinte care amintesc de cele care s-au petrecut atunci, pentru că zicem că Domnul Hristos a luat pâine în Sfintele Sale Mâini, a binecuvântat, a sfințit, a frânt și a dat ucenicilor săi zicând: "Luați, mâncați". Credincioșii aud numai cuvintele "luați mâncați" și nu cunosc contextul în care apar, adică textul dinaintea lor, și de aceea ele apar ca un îndemn. Dar le putem lua foarte bine și ca îndemn, ca un îndemn la împărtășire cu Trupul și Sângele Domnului Nostru Iisus Hristos.

Și în legătură cu acest îndemn mai vine un alt îndemn spre împărtășirea cu Sfintele Taine, cu cinstitul Trup și scumpul Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când se spune: "Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați" sau "Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă".

Aceste două formule de fapt au în vedere apropierea credincioșilor de Sfintele Taine, prin aceste cuvinte sunt chemați credincioșii să se împărtășească. În formula primă: "Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați", s-ar părea că cuvântul acesta privește chipul în care trebuie să se apropie credincioșii. Deci nu sunt chemați să se apropie ci li se spune cum să se apropie. Se presupune că se apropie de Sfintele Taine, credincioșii, și li se spune: fiți atenți, vă apropiați, dar să vă apropiați - cum? - "cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste".

În cea de-a doua formulă a îndemnului acesta este o adevărată chemare pentru împărtășire ca și cum s-ar spune: poate nu sunteți hotărâți să vă împărtășiți dar ar fi cazul să vă împărtășiți. Apropiați-vă, haideți, împărtășiți-vă. Cum? "Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste".

Cuvintele acestea se spun degeaba. De foarte multe ori la Sfintele Liturghii se spun degeaba, pentru că nu se apropie credincioșii să se împărtășească. S-a părăsit dorința aceasta de împărtășire. Oamenii au o frică de a se împărtăși. Mulți dintre credincioși nu vor să se împărtășească, mulți dintre credincioși se socotesc nevrednici de a se împărtăși, și-i firesc să ne gândim că suntem nevrednici, că de fapt toți suntem nevrednici. Nu știu cui i-ar putea veni în gând, mergând pe o cale de credință adevărată, cui i-ar putea veni în gând: eu sunt vrednic. Mă duc că-s vrednic. Toți suntem nevrednici, dar ne învrednicește Dumnezeu. Dumnezeu care ne oferă această posibilitate ne și învrednicește. Și dacă ne pregătim pentru a ne împărtăși cu Cinstitele Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne mai rămâne doar să ne apropiem "Cu frică de Dumnezeu" - adică nu cu nepăsare - "cu credință" - cu credință în ceea ce primim - "și cu dragoste". Dar să ne apropiem.

S-a făcut așa o atmosferă, să zicem așa, de neluare aminte la Sfintele Taine. Sunt credincioși care se împărtășesc o singură dată pe an. Eu să știți că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an și în împărtășirea celor ce se împărtășesc o singură dată pe an. N-am încredere pentru că nu-mi pot închipui că cineva care prețuiește Cinstitele Daruri se poate reține de la împărtășire atâta vreme. Și-apoi sunt oameni care nu se împărtășesc cu anii, ani și ani, ani de-a rândul. Vin oameni în vârstă, la 50 de ani și spun că nu s-au mai spovedit din copilărie. Apoi aceia care nu s-au spovedit din copilărie, nici nu s-au împărtășit din copilărie. Nu le-a atras nimeni atenția că-i important să te împărtășești, li s-a spus mereu că trebuie să fii vrednic și că noi nu suntem vrednici. Iubiți credincioși, eu n-am nimica împotriva celor pe care nu-i interesează primirea Sfintelor Taine, dar dacă sunt credincioși care doresc să se împărtășească, sunt împotriva acelor duhovnici care îi opresc pe credincioși să se împărtășească pentru că s-au împărtășit de curând. Fiecare Sfântă Liturghie e prilej de împărtășire. Și de câte ori nu ne împărtășim, de atâtea ori refuzăm ceva ce Dumnezeu vrea să ne dea. Noi refuzăm. Dintr-un motiv sau altul. Că nu suntem pregătiți, de pildă. Pregătirea pentru Sfânta Împărtășire e pregătire de o viață întreagă. Dacă trăiești corect, te pregătești pentru Sfânta Împărtășire și dacă nu trăiești corect nu te pregătești nici atunci când gândești că te pregătești, și atunci când citești știu și eu ce rânduieli ca totuși să te poți împărtăși, ca să fii vrednic. Eu nu sunt împotriva unei pregătiri pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, a unei pregătiri imediate, adică împotriva citirii de pildă a canonului pentru Sfânta Împărtășire. Sunt de acord. Și chiar trebuie făcut lucrul acesta. Măcar atât. Dar asta nu înseamnă că omul trebuie să aștepte până cînd se împlinește un soroc, știu eu, de șase săptămâni sau de cât, ca să se mai poată împărtăși o dată.

La mine vin de exemplu credincioși care vor să se împărtășească sau s-au împărtășit de curând, de exemplu Vineri, și e Duminică: "Vineri m-am spovedit și m-am împărtășit la catedrală în Sibiu". Și vine Duminică la spovedit, mai mult așa, ca să se întâlnească cu mine și să se spovedescă și la mine, să zicem, deși, la drept vorbind, nu mai are omul să spună cine știe ce. Și-apoi să știți că eu nu răscolesc de când trăiește omul, că ce-i cu el și ce-a mai făcut, păcate pe care le-a iertat Dumnezeu și le-a iertat preotul. Nu mă mai interesează. Iau totdeauna pe om de la ultima lui spovedanie. Dacă nu-i oprit de la Sfânta Împărtășanie nu-l opresc nici eu. Numai așa, dacă cumva trăiește în păcate, într-un sistem de păcătuire și atunci trebuie că nu se poate. Adică dacă cineva nu a fost destul de luător aminte, atunci totuși îi atrag atenția că trebuia să facă totuși ceva, să zicem, dar în general îl iau de la ultima spovedanie și-l întreb: vrei să te împărtășești și astăzi? Și oamenii, cei mai mulți îmi spun: "Părinte, dar se poate așa ceva?". Și eu îi spun că se poate, că dacă se poate cu mine se poate și cu el. Adică de ce să nu se poată? Trebuie să treacă vreme îndelungată ca să se mai împărtășească o dată? Dacă duhovnicul lui îi dă voie să se împărtășească, poate să se împărtășească fără nici un gând că ar trebui să facă altfel. Pentru că Sfânta Împărtășanie e și un ajutor. Nu-i o recompensă: hai că acum îi dau Sfânta Împărtășanie că a trăit douăzeci de ani frumos și bine și acum îl recompensăm. E un ajutor, cu scopul acesta a dat Domnul Hristos Sfânta Împărtășanie, cu scopul de împărtășire. E ca o hrană. Așa cum te hrănești ca să trăiești fizic, te hrănești ca să trăiești și sufletește. Bineînțeles că asta nu și-o hotărește omul însuși, credinciosul însuși, ci i-o hotărește duhovnicul, și să dea Dumnezeu să ajungă la duhovnici care sunt doritori să-și vadă pe credincioși împărtășindu-se și-i ajută. Dar să n-ajungă nici la duhovnici din aceia care nu știu nici ei ce mai e Sfânta Împărtășanie pentru ei și pentru alții și n-au nici o grijă în legătură cu viața oamenilor, și numai hai să ne împărtășim că a venit vremea împărtășirii. Nici așa nu-i bine. Binele este acesta, să prețuim Sfânta Liturghie și sub latura aceasta, a posibilității de a ne împărtăși, și să ducem o viață în așa fel încât să ne putem împărtăși când primim dezlegare să ne împărtășim.

Acesta este îndemnul poate cel mai nebăgat în seamă din Sfânta Liturghie: "Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă", pe de o parte pentru că oamenii nu se apropie, și pe de altă parte pentru că unii fac o modă din asta și se apropie dar nu "cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste".

Iubiți credincioși, cu asta eu mi-am sfârșit rosturile pe care le am aici și cu ajutorul lui Dumnezeu astăzi merg acolo unde trebuie să fiu. Acum am venit aici ca invitat, sunt aici ca invitat și am venit pentru că am dorit să fiu de folos și sper că n-am venit degeaba. Dar mă duc acolo unde trebuie să fiu, și unde mă știe Biserica, și unde mă caută oamenii cu gând de a fi ajutați. Și să-mi dea Dumnezeu lumină în suflet, cum a zis mitropolitul Nicolae Bălan când m-am dus odată la el, prima dată când m-am dus, a zis: "Să ai lumină în suflet". Să-mi dea Dumnezeu lumină în suflet ca să pot pricepe ce trebuie să fac cu oamenii care vin să fie și ei luminați în lumina pe care o dă Dumnezeu celor pe care i-a pus Dumnezeu să lumineze oamenii. Dumnezeu să ne ajute!

 

25 august 1995


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Curpins Gânduri bune pentru gânduri bune
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.