Prima pagina -> Invierea Domnului -> Martorii Învierii
Prima pagina -> Parintele Teofil Paraian -> Prescuri pentru cuminecaturi -> Martorii Învierii

Martorii Învierii

Invierea Domnului (Coborarea la iad)Hristos a înviat! Stimați ascultători, sunt la a noua cuvântare aici la Timișoara. Am început în 13 mai 1992 cu "Bucuria creștină", am continuat apoi în toamnă, în noiembrie, cu trei cuvântări, și anume am vorbit despre "Scopul și ținta vieții creștine", despre "Patimi și nepătimire" și apoi despre "Urcușul duhovnicesc". Anul trecut în mai am vorbit despre "Evanghelia ca izvor de nădejde și de bucurie", despre "Unele aspecte ale raportului între Dumnezeu și om" și a fost și o seară de poezie "Medalion Zorica Lațcu". În toamnă, în 8 noiembrie, am vorbit despre "Viața în Înviere" și de atunci am anunțat că în 11 mai voi vorbi despre martorii Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A venit vremea să-mi împlinesc gândul acesta și sunt bucuros ca în perioada aceasta de bucurie izvorâtă din mormântul dătător de viață al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în această perioadă luminată de lumina învierii, să stăruim cu gândul împreună asupra martorilor învierii Mântuitorului. Voi vorbi despre martorii cei de la început, voi aminti ceva despre martorii cei din istorie și voi stărui în mod special asupra martorilor învierii din vremea noastră, asupra noastră ca martori ai învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În privința martorilor de odinioară și mai ales în privința martorilor de la început voi avea în vedere câteva documente, și anume: cele patru Sfinte Evanghelii, Faptele Sfinților Apostoli în treacăt și totodată al 15-lea capitol din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. În privința documentelor care sunt cele patru Sfinte Evanghelii putem spune că fiecare dintre ele, în mod separat, este un document despre învierea Mântuitorului și despre martorii învierii. În orice caz, fiecare din cei patru Sfinți Evangheliști care au scris separat și care au scris fiecare independent de ceilalți, Sfinții Evangheliști înșiși sunt martori ai învierii Domnului nostru Iisus Hristos de vreme ce în Evangheliile lor au cuprins cele în legătură cu învierea Mântuitorului. Și anume Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 28, Sfântul Evanghelist Marcu în capitolul al 16-lea, Sfântul Evanghelist Luca în capitolul al 24-lea și Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 20 și 21. Ultimele capitole din Evanghelii sunt în legătură cu învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, relatări în legătură cu învierea, cu arătările Mântuitorului, cu martorii învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Fiecare din cei patru Sfinți Evangheliști au luat în considerație ceea ce li s-a părut lor mai important din cele ce se puteau spune în legătură cu învierea Mântuitorului.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos EL Însuși a vorbit despre învierea Sa din morți, însă ucenicii Mântuitorului nu au luat aminte la înviere, așa încât atunci când Domnul Hristos a fost răstignit pe cruce, și-au pierdut nădejdea în general, nu s-au gândit la învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfântul Iosif din Arimateea, care I-a oferit Mântuitorului mormântul în care a fost pus trupul Mântuitorului, L-a înmormântat ca și cum Mântuitorul nu ar fi urmat să învieze. Înmormântarea a făcut-o în așa fel încât să fie o înmormântare adevărată, fără să se fi gândit la putința ca Domnul Hristos să învieze. Și Mântuitorul a înviat din mormânt. Învierea nu a văzut-o nimenea și nici nu putea să o vadă cineva, pentru că lucrurile dumnezeiești sunt mai presus de lume, mai presus de fire și nu pot fi cunoscute în marginile firii omenești. Despre înviere au mărturisit îngerii binevestitori de la mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos și apoi cei care L-au văzut pe Domnul Hristos înviat, cei cărora Domnul Hristos li S-a arătat după învierea Sa din morți.

Fiecare din cei patru Sfinți Evangheliști, scriind despre învierea Mântuitorului, amintesc mai ales arătările Mântuitorului, împrejurările în care s-a petrecut învierea, și ne prezintă anumiți martori ai învierii care după ce s-au convins de învierea Domnului, au mărturisit învierea și pentru alții, au propovăduit învierea, au răspândit vestea învierii.

Sfântul Evanghelist Matei în Evanghelia sa spune că atunci când Domnul Hristos a înviat din mormânt s-a făcut cutremur mare, a apărut un înger cu fața strălucitoare ca fulgerul și cu hainele albe ca zăpada, și că de frica îngerului și de frica cutremurului străjerii au căzut cu fețele la pământ. În această condiție a înviat Domnul Hristos din mormânt, a ieșit din mormânt, fără ca cei care erau la mormânt să vadă învierea însăși. Cei care au fost puși să străjuiască mormântul ca nu cumva să meargă ucenicii Lui și să-L fure, au rânduit ca să fie pusă strajă la mormânt și să fie pecetluit mormântul, ca nu cumva ucenicii Lui să-L fure și să spună apoi că a înviat din mormânt. Și ziceau ei către Pilat că "rătăcirea cea de pe urmă va fi mai rea decât rătăcirea cea dintâi" (Matei 27, 64). Îngerul a apărut la mormânt, a răsturnat piatra de pe ușa mormântului și Domnul Hristos înviase din morți. Credința Bisericii noastre și învățătura Bisericii noastre este că Domnul Hristos a înviat trecând prin piatră: "Piatra fiind pecetluită și ostașii străjuind preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi Mântuitorule" spune o alcătuire de la slujbele noastre. "Păzind pecețile întregi Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta naștere și ne-ai deschis nouă ușile raiului" se spune într-o alcătuire de la slujba de Paști. Asta înseamnă că sfânta noastră Biserică învață, crede, mărturisește, propovăduiește adevărul că Domnul Hristos a înviat "piatra fiind pecetluită", fără să fi fost dată la o parte piatra de pe mormânt. Apoi a fost înlăturată piatra de pe mormânt ca să se vadă că Domnul Hristos nu mai este acolo și să se vadă giulgiurile în care a fost înfășurat Domnul Hristos. Femeilor mironosițe care au mers la mormântul Mântuitorului, după mărturia Sfinților Evangheliști, ca să vadă mormântul sau ca să ungă cu miresme trupul Domnului Hristos - deși trupul Domnului Hristos a fost înfășurat în giulgiu împreună cu miresme, ele au vrut ca și ele să-și arate iubirea față de Mântuitorul și să aducă și ele miresme din partea lor - îngerul le-a spus că Domnul Hristos nu mai este în mormânt, că a înviat așa cum a spus mai înainte că va învia. Femeile au plecat de la mormânt și s-au întâlnit cu Mântuitorul Cel înviat - după mărturia Sfântului Evanghelist Matei - și Mântuitorul Cel înviat le-a spus întâi "Bucurați-vă" și apoi "Nu vă temeți" (Matei 28, 9-10). Sunt cuvinte ale Mântuitorului rostite după înviere: "Bucurați-vă" și "Nu vă temeți". Femeile care s-au întâlnit cu Domnul Hristos au devenit martori ai învierii Domnului Hristos, încredințându-se ele mai întâi de înviere, apoi le-a spus ucenicilor.

Dintre femeile mironosițe, după mărturia Sfântului Evanghelist Ioan, Maria Magdalena când a văzut că piatra era dată la o parte de pe mormânt și că trupul Domnului Hristos nu mai era în mormânt, s-a dus la ucenici și le-a spus: "Au furat pe Domnul și nu știu unde L-au pus". S-a întors apoi la mormânt și s-a întâlnit cu Domnul Hristos și nu L-a cunoscut pe Domnul Hristos Cel înviat. Domnul Hristos a întrebat-o: "Femeie de ce plângi, pe cine cauți?", ea a răspuns: "Că au luat pe Domnul și nu știu unde L-au pus". Și când L-a cunoscut pe Domnul Hristos a spus doar atât: "Rabuni" adică "Învățătorule" (Ioan 20, 13-16). Maria Magdalena, după ce s-a încredințat de învierea Domnului Hristos, s-a dus la Apostoli și dacă mai înainte le-a spus: "Au furat pe Domnul", acum a zis: "Am văzut pe Domnul", cu alte cuvinte "Hristos a înviat". Deci nu a zis "Hristos a înviat" înainte de a fi încredințată de învierea Domnului Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu spune că Domnul Hristos după învierea din morți "S-a arătat întâi Mariei Magdalena din care scosese - bineînțeles cândva - șapte draci" (Marcu 16, 9).

E o mare bucurie pentru noi să știm că cel dintâi moștenitor al raiului a fost un tâlhar pocăit, un tâlhar care nu mai era tâlhar, tâlharul de pe cruce, tâlharul care a zis către Domnul Hristos: "Pomenește-mă Doamne întru împărăția Ta" (Luca 23, 42). Știm că Domnul Hristos a fost numărat cu tâlharii, răstignit ca un tâlhar, împreună cu doi tâlhari dintre care unul L-a rugat pe Domnul Hristos să-l pomenească întru împărăția Sa. Și Domnul Hristos i-a zis: "Adevăr îți zic ție, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43). E o mare bucurie să știm că cel dintâi moștenitor al raiului a fost un tâlhar pocăit. De ce? Pentru că avem încredințarea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, Mântuitorul S-a răstignit pentru mântuirea celor păcătoși și cel dintâi dintre păcătoși care a fost mântuit a fost un tâlhar. Ca să îndrăznească toți cei ce, făcând rele, se întorc la Domnul Hristos, să îndrăznească și să știe că Domnul Hristos nu are pe nimenea de pierdut și că mântuiește pe toți aceia care vor să fie mântuiți, numai să se mute de la rău la bine, să se întoarcă de la cele rele la cele bune. Ca o paranteză spun că Sfântul Ioan Casian în relatarea convorbirilor cu părinții din pustia sketică, scriere cuprinsă în Filocalia volumul I, spune că dintre părinții din pustia sketică cel mai iscusit pe care l-au întâlnit a fost Sfântul Moise cel din tâlhari, cel care înainte a fost tâlhar și după aceea a devenit sfânt.

Tâlharul de pe cruce - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - a sărit de pe cruce în rai. De ce? Pentru că Domnul Hristos l-a făcut vrednic de rai, pentru că pocăința l-a pregătit ca să poată fi în rai. Nu ca tâlhar a intrat în rai, ci ca unul care a fost tâlhar dar s-a întors la Dumnezeu a ajuns în rai. E o mare bucurie pentru noi să știm aceasta, e o mare bucurie să știm că Maria Magdalena a fost cea dintâi care L-a văzut pe Domnul Hristos înviat, ea din care Domnul Hristos cândva scosese șapte draci, ceea ce înseamnă că Domnul Hristos este binevoitor față de toți oamenii, față de toți păcătoșii care nu vor să rămână păcătoși, față de toți păcătoșii care își schimbă viața prin darul lui Dumnezeu și devin sfinți prin puterea lui Dumnezeu.

Mai departe Sfântul Evanghelist Matei relatează în Evanghelia sa în legătură cu învierea despre faptul că străjerii de la mormânt s-au dus unii dintre ei și au spus sinedriului, mai marilor evreilor, că Mântuitorul nu mai este în mormânt, și ei i-au îndemnat să spună că a fost furat în vreme ce ei dormeau. Ei au primit bani pentru aceasta și au răspândit cuvântul că trupul Domnului Hristos a fost furat din mormânt, însă se vede foarte bine că era o înscenare lucrul acesta de vreme ce dacă dormi nu poți să știi ce se întâmplă. Într-adevăr ei au căzut cu fețele la pământ, au rămas ca morți și nu au știut ce se întâmplă, nu au văzut învierea Mântuitorului, au văzut doar mormântul gol de trupul Mântuitorului și nu puteau să dea mărturie despre faptul că a fost furat. În orice caz, dacă au dat o astfel de mărturie, mărturia lor nu putea fi adevărată nefiind întemeiată, pentru că dormind nu știi ce se întâmplă în jurul tău.

În sfârșit, Sfântul Evanghelist Matei mai prezintă o arătare a Domnului Hristos în Galileea, unde ucenicii L-au văzut pe Mântuitorul înviat și s-au închinat Lui, ei care se îndoiseră. Iar Sfântul Apostol Pavel vorbește despre o arătare a Domnului Hristos la mai mult de cinci sute de frați adunați, probabil erau împreună cu ucenicii pe muntele Galileii. Sfântul Apostol Pavel mărturisește că dintre cei care L-au văzut pe Domnul Hristos mulți mai trăiau în vremea când a scris el Epistola I-a către Corinteni, ceea ce înseamnă că puteau fi întrebați, puteau da mărturie despre învierea Domnului Hristos. Sfântul Evanghelist Matei spune că atunci Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: "Mergând, învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacurilor" (Matei 28, 19-20).

Sfântul Evanghelist Marcu spune și el despre îngerul care s-a arătat femeilor mironosițe, despre faptul că Domnul Hristos S-a arătat după învierea din morți mai întâi Mariei Magdalena. Amintește pe scurt despre o călătorie a Domnului Hristos cu doi dintre ucenici în ziua învierii Sale și apoi de o întâlnire a Mântuitorului cu toți ucenicii fără să precizeze că aceasta s-a întâmplat în ziua învierii dar cred că e aceeași arătare pe care o prezintă Sfinții Evangheliști Luca și Ioan. Foarte pe scurt, și e foarte curios că Sfântul Evanghelist Marcu, deși a scris cea mai scurtă Evanghelie, în toate chestiunile pe care le prezintă el dă mai multe amănunte decât ceilalți Evangheliști. În legătură cu învierea Domnului Hristos a dat amănunte mai puține. El ne spune însă că Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi după înviere: "Propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi. Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor scoate, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână, chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma și pe bolnavi mâinile își vor pune și bine le va fi" (Marcu 16, 15-18). Sunt cuvinte rostite de Domnul Hristos după învierea Sa din morți, păstrate în Sfânta Evanghelie de la Marcu.

Sfântul Evanghelist Luca prezintă și el informații în legătură cu mormântul gol de trupul Domnului nostru Iisus Hristos, despre faptul că femeile mironosițe au primit vestea învierii de la îngeri, despre faptul că Sfântul Apostol Petru s-a prezentat la mormânt și a văzut giulgiurile singure zăcând în mormânt. Apoi despre o întâlnire a Domnului nostru Iisus Hristos într-o călătorie de la Ierusalim spre Emaus, o călătorie în care a fost și Domnul Hristos împreună cu cei doi care mergeau spre Emaus. Le-a tâlcuit Scripturile, le-a dat încredințarea învierii Sale în Emaus. În timp ce călătorea Mântuitorul cu cei doi care mergeau spre Emaus, dintre care unul se numea Cleopa, Domnul Hristos le-a dat lămuriri în legătură cu cele întâmplate cu El, pentru că cei doi care mergeau spre Emaus știau ceva despre înviere dar nu credeau în înviere. Adică ei știau despre femeile care au mers la mormânt, știau despre îngerii care s-au arătat, știau despre faptul că se zice că a înviat Domnul Hristos, dar ei nu erau încredințați de acest lucru, nu erau încredințați de înviere. Spuneau informativ Domnului Hristos ce știu ei, nu ce cred ei. Că dacă ar fi fost vorba să spună ce cred ei nu credeau în ce spuneau. De unde știm? Pentru că Domnul Hristos le-a spus: "O, nepricepuților și zăbavnici cu inima a crede toate câte le-au spus proorocii. Nu se cădea oare ca Hristos să pătimească, să fie răstignit și să intre întru mărirea Sa?" (Luca 24, 26). Și apoi în Emaus li S-a arătat, și Domnul Hristos i-a încredințat El Însuși despre înviere. Până la așa măsură încât cei doi care ziceau către Mântuitorul să rămână cu ei peste noapte, nici ei nu au mai rămas peste noapte în Emaus, ci plini de bucurie s-au întors la Ierusalim, spunându-le colegilor lor de ucenicie, celor care erau adunați într-o casă în Ierusalim, despre învierea Domnului Hristos, adică au zis că Hristos a înviat. După mărturia Sfântului Evanghelist Luca, și ceilalți erau încredințați de înviere, într-un fel încredințați, pentru că ziceau: "Cu adevărat S-a sculat Domnul și S-a arătat lui Petru" (Luca 24, 34).

Apoi Domnul Hristos El Însuși S-a arătat ucenicilor care erau adunați și i-a încredințat despre învierea Sa. Ucenicii, ei care ziceau "Cu adevărat S-a sculat Domnul și S-a arătat lui Petru", când L-au văzut pe Domnul Hristos înviat au stat la îndoială, așa încât ei credeau că văd o arătare, un duh, o fantomă. Și Domnul Hristos le-a spus: "Pentru ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre? Priviți mâinile și picioarele Mele, pipăiți-Mă și vedeți că duhul nu are carne și oase precum Mă vedeți pe Mine având" (Luca 24, 38-39). Apoi a mâncat în fața lor ca să-i încredințeze, ucenicii I-au dat Mântuitorului o bucată de pește și un fagure de miere și Domnul Hristos a mâncat în fața lor ca să-i încredințeze despre înviere. Mai spune Sfântul Evanghelist Luca că apoi Domnul Hristos le-a spus că întru numele Lui se va propovădui Evanghelia, pocăința spre iertarea păcatelor, și că ei vor fi martori despre acestea. Sfântul Evanghelist Luca își sfârșește Evanghelia sa cu o relatare scurtă despre înălțarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înălțare care s-a întâmplat în fața ucenicilor, Domnul Hristos binecuvântându-i. "Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat și pe când îi binecuvânta S-a înălțat la cer" (Luca 24, 50-51). Așa încât ucenicii Domnului Hristos au devenit și martori ai înălțării, așa cum au fost martori ai învierii Domnului Hristos.

Sfântul Evanghelist Ioan amintește și el despre femeile mironosițe care au fost la mormântul Mântuitorului, despre Maria Magdalena care a spus mai întâi că trupul Domnului Hristos a fost furat din mormânt și care după aceea s-a încredințat de adevărul învierii prin arătarea Domnului Hristos. Și apoi despre cei doi ucenici care s-au dus la mormânt și anume Sfântul Apostol Petru și Sfântul Evanghelist Ioan, care au văzut giulgiurile din mormânt și mahrama deoparte, au văzut și îngeri care au spus că El este viu, s-au încredințat de învierea Domnului Hristos. Și apoi Sfântul Evanghelist Ioan prezintă trei arătări, și anume una în seara zilei învierii când Domnul Hristos a suflat peste ucenici și a zis: "Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține ținute vor fi" (Ioan 20, 22-23), când le-a zis de două ori: "Pace vouă" - de altfel de fiecare dată când S-a întâlnit Domnul Hristos cu ucenicii Săi le-a zis "Pace vouă" - și apoi o altă arătare după opt zile.

La prima arătare lipsea Sfântul Apostol Toma de la adunarea ucenicilor, și ceilalți care s-au bucurat văzând că este Domnul - spune Sfântul Evanghelist Ioan - i-au spus Sfântului Apostol Toma: "Am văzut pe Domnul" și el a zis: "Dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui nu voi crede" (Ioan 20, 25). Cu aceste cuvinte de necredință ale Sfântului Apostol Toma se sfârșește relatarea în legătură cu prima arătare din ziua învierii și cu aceste cuvinte se sfârșește și Evanghelia care se citește în ziua de Paști la Vecernie. Nu cu o afirmare a învierii ci cu o afirmare de necredință în înviere. Este foarte interesant de reținut lucrul acesta, pentru că nici cei doi care mergeau spre Emaus, nici ceilalți ucenici nu au ajuns dintr-o dată la gândul învierii Domnului Hristos, chiar dacă ei au știut că Domnul Hristos le-a spus și că El va învia. Să ne gândim de exemplu la faptul că Domnul Hristos i-a mustrat pe cei doi care mergeau spre Emaus pentru necredința lor și tot așa spune Sfântul Evanghelist Marcu că i-a mustrat pe ucenici pentru necredința lor și știm că Domnul Hristos El Însuși a trebuit să intervină spre încredințarea ucenicilor.

După opt zile S-a arătat Domnul Hristos ucenicilor Săi de față fiind și Sfântul Apostol Toma, și l-a invitat pe Sfântul Apostol Toma să se încredințeze așa cum și-a dorit el, adică să pună degetul în semnul cuielor, să pună mâna lui în coasta Mântuitorului străpunsă de suliță și care păstra semnul străpungerii. Și Sfântul Apostol Toma s-a încredințat de învierea Domnului Hristos și a zis: "Domnul meu și Dumnezeul meu", la care Domnul Hristos a răspuns: "Căci M-ai văzut Tomă ai crezut, fericiți sunt cei ce n-au văzut și au crezut" (Ioan 20, 28-29).

Stimați ascultători, Sfântul Apostol Toma prezintă o mărturie specială între ceilalți ucenici ai Mântuitorului, și anume prezintă o mărturie specială în înțelesul acesta că el s-a încredințat prin pipăire. E adevărat că în Sfânta Evanghelie nu se spune că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Mântuitorului, că a pus degetul în semnul cuielor din mâinile Mântuitorului. Nu se spune lucrul acesta, de aceea sunt unii care au îndoială în ceea ce privește mărturia prin faptul că Sfântul Apostol Toma a pipăit pe Mântuitorul. Cine poate să ne încredințeze pe noi de adevărul că Domnul Hristos a fost pipăit, sau cine poate să ne dea mărturie despre faptul că Sfântul Apostol Toma chiar a pipăit coasta Mântuitorului, chiar s-a încredințat punând degetul în semnul cuielor? Bineînțeles că nu altcineva decât sfânta noastră Biserică, cea care a primit Evanghelia, care a răspândit Evanghelia, sfânta noastră Biserică cea care tălmăcește Evanghelia, sfânta noastră Biserică cea care învață despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În sfânta noastră Biserică se afirmă, mai ales în ziua de pomenire a întâlnirii Domnului Hristos cu Sfântul Apostol Toma, la slujbele Bisericii din Duminica Tomii și din toată săptămâna care urmează, face afirmația că Domnul Hristos a fost pipăit de Sfântul Apostol Toma.

Să știți că învățătura Bisericii este neinterpretabilă. Scriptura se interpretează și din pricina aceasta Biblia este pricină de neunire între creștini. Toți creștinii care gândesc altfel decât ortodox, toți aceia gândesc altfel pentru că se întemeiază pe interpretări eronate ale Sfintei Scripturi, ale Bibliei. Așa încât Sfânta Scriptură se poate face pricină de neunire, și de fapt se face pricină de neunire, nu prin ea însăși, ci prin interpretarea care se dă. Deci Biserica noastră are o învățătură unică care nu se mai interpretează, se primește așa cum este. Norma credinței noastre nu e Biblia, ci norma credinței noastre este învățătura Bisericii noastre. Și sfânta noastră Biserică ne încredințează că Sfântul Apostol Toma a pipăit semnele cuielor și semnul din coasta Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a încredințat prin pipăire.

Am să vă spun din slujba de la Duminica Tomii și din toată săptămâna care urmează două alcătuiri din care reiese clar că Sfântul Apostol Toma a pipăit pe Mântuitorul. Și anume, în Condacul de la slujba din Duminica Tomii se spune așa, vorbind cu Mântuitorul: "Cu dreapta cea osârduitoare coasta Ta cea de viață dătătoare Toma o a cercat, Hristoase Dumnezeule; că dacă ai intrat ușile fiind încuiate, cu ceilalți Apostoli a strigat: Domnul meu și Dumnezeul meu!". Deci cu dreapta cea osârduitoare, cea doritoare de încredințare, cu dreapta sa, Toma a cercat coasta Mântuitorului. Zice mai departe alcătuirea: "Că dacă ai intrat - e vorba de Domnul Hristos - ușile fiind încuiate Hristoase Dumnezeule, cu ceilalți Apostoli a strigat: Domnul meu și Dumnezeul meu!". Deci ceilalți Apostoli au zis în conștiința lor "Domnul meu și Dumnezeul meu" la prima arătare a Mântuitorului, iar Sfântul Apostol Toma a zis și el așa cu ceilalți Apostoli, dar numai după ce s-a încredințat.

Cea de-a doua alcătuire de la slujba din duminica Tomii este Icosul, alcătuirea care se spune îndată după cea pe care v-am prezentat-o înainte și care are următorul cuprins: "Cine a păzit mâna ucenicului nearsă când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc; cine i-a dat ei putere de a putut pipăi osul cel de văpaie, cu adevărat ceea ce s-a pipăit? Că dacă n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit și cele de sus și cele de jos? Acest dar lui Toma i s-a dat a o pipăi pe aceasta și a striga lui Hristos: Domnul ești și Dumnezeul meu!". În alcătuirea aceasta se afirmă de patru ori că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Mântuitorului. Și anume alcătuirea este făcută în așa fel încât este mai mult o meditație, o meditație în legătură cu cele întâmplate. Și începe cu cuvintele: "Cine a dat putere dreptei celei de lut de a putut pipăi osul cel de văpaie". Cine a dat putere dreptei celei de lut? Coasta care s-a pipăit. Cum a putut pipăi osul cel de văpaie? De ce? Pentru că e vorba de Mântuitorul nostru Iisus Hristos care e mai presus de fire, Dumnezeirea e mai presus de ceea ce poate omul cuprinde. Și mai departe, cum ar fi putut pipăi coasta Mântuitorului, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit și cele sus și cele de jos? Coasta i-a dat putere, Mântuitorul Însuși i-a dat putere, l-a învrednicit pe Toma să se încredințeze. "Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit și cele de sus și cele de jos? Acest dar i s-a dat lui Toma a o pipăi pe aceasta - adică coasta - și a striga lui Hristos: Domnul meu și Dumnezeul meu!". Așa încât în această perspectivă, Sfântul Apostol Toma a dat o mărturie cu totul specială față de ceilalți ucenici ai Mântuitorului, prezintă ceva deosebit prin mărturia lui.

Mai prezintă Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa și o altă arătare a Mântuitorului, la Marea Tiberiadei, când erau de față șapte dintre ucenici, printre care Sfântul Apostol Petru, Natanail cel din Cana Galileii, Toma și fii lui Zevedeu, Iacov și Ioan și încă doi pe care nu-i numește Sfântul Evanghelist Ioan, și care au fost de față când Domnul Hristos li S-a arătat, și care bineînțeles că și ei la rândul lor au dat mărturie. Mărturie apoi au dat toți ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, propovăduirea din Faptele Sfinților Apostoli este o propovăduire din care înțelegem că Sfinții Apostoli sunt martori, au rămas martori în conștiința Bisericii, martori ai învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Între aceștia Sfântul Apostol Pavel prezintă o situație cu totul specială, pentru că și el s-a încredințat tot prin arătarea Mântuitorului după înviere. Când mergea să prigonească pe creștinii din Damasc s-a convertit întâlnindu-se cu Domnul Hristos și a devenit propovăduitor al învierii Domnului Hristos, iar propovăduirea lui este prezentată în sinteză - în legătură cu învierea - în al 15-lea capitol din Epistola I către Corinteni, unde afirmă clar că Domnul Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, S-a arătat lui Petru, S-a arătat lui Iacov, S-a arătat ucenicilor în general și S-a arătat și Sfântului Apostol Pavel: "În cele din urmă mi S-a arătat și mie, ca unuia care nu sunt vrednic să mă numesc apostol pentru că am prigonit Biserica lui Hristos" (I Corinteni 15, 8-9). A prigonit-o în vremea neștiinței, dar a mărturisit învierea după ce s-a încredințat de învierea Domnului Hristos.

E foarte, foarte important de observat și de reținut faptul că după ce s-a încredințat nu l-a mai putut clinti nimeni din credința, din convingerea că Domnul Hristos a înviat. Când s-au încredințat nu a mai putut nimenea să-i oprească să mărturisească învierea Domnului Hristos, dar până nu s-au încredințat nu au mărturisit credința ci au mărturisit îndoiala, au mărturisit necredința, și-au mărturisit scepticismul. E important de reținut și faptul că pe cei dintâi martori ai învierii Domnului Hristos, Însuși Mântuitorul i-a încredințat despre înviere. Însă să știți că lucrul acesta se întâmplă cu toți oamenii care cred în înviere, nu în înțelesul că Domnul Hristos Se arată fiecăruia cum S-a arătat Sfântului Apostol Toma sau celorlalți ucenici, ci că încredințarea despre învierea Domnului Hristos este o încredințare pe care numai Dumnezeu o poate da omului. Omul prin puterea lui nu poate ajunge să se convingă de învierea Domnului Hristos.

Să ne aducem aminte de pildă de faptul că Mântuitorul i-a întrebat pe ucenicii Săi - relatarea o găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 16 -: "Cine ziceți că sunt Eu, Fiul Omului?". Și Sfântul Apostol Petru - zicem noi în numele tuturor - a răspuns: "Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu". Când Domnul Hristos a auzit cuvintele acestea ale Sfântului Apostol Petru, le-a întâmpinat zicând: "Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl meu Cel din ceruri" (Matei 16, 15-17). Prin urmare, faptul că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui viu, că este Hristos, că Iisus din Nazaret este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, mărturisit de Sfântul Apostol Petru, este ceva ce Sfântul Apostol Petru a cunoscut din puterea lui Dumnezeu. Cu puterile firii - "trup și sânge nu ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri"- nu se putea ajunge la această încredințare. "Tatăl Meu Cel din ceruri ți-a descoperit ție". Așa e și cu învierea: numai prin puterea lui Dumnezeu poți ajunge să crezi în înviere. Dacă nu vine Dumnezeu să te încredințeze, dacă nu te încredințează Mântuitorul Cel înviat, nu poți avea încredințarea despre înviere. De ce? Pentru că învierea este mai presus de lume. Ori lucrurile mai presus de lume nu pot fi înțelese la nivelul vieții omenești, la nivelul vieții materiale, la nivelul cunoștințelor pe care le avem noi din lumea aceasta, ci învierea, fiind mai presus de fire, este mărturisită de Însuși Mântuitorul înviat și nu se poate ajunge altfel la încredințarea despre înviere decât prin certitudinea interioară pe care o dă Domnul Hristos.

Când eram eu student la Teologie, bineînțeles după ce am fost martor al învierii, după ce aveam credința în înviere, m-am apucat să citesc din Evanghelii și din Faptele Sfinților Apostoli și din Epistolele Sfinților Apostoli tot ce am găsit despre înviere. Și știți la ce concluzie am ajuns? La concluzia că nu sunt convingătoare. În ce sens nu sunt convingătoare? Dacă e să te reții numai la ce se scrie în Evanghelie despre înviere, citind Evanghelia sau Faptele Apostolilor, sau Epistolele Sfântului Apostol Pavel și celelalte Epistole unde se amintește ceva despre înviere, nu găsești certitudinea învierii din ceea ce se scrie acolo. Și atunci am ajuns la concluzia că altceva trebuie să fie care să te încredințeze, și mi-am dat seama de atunci că Mântuitorul Cel înviat i-a încredințat pe oameni despre înviere. Nu au ajuns ei la concluzia că Domnul Hristos a înviat. De pildă, că s-au găsit giulgiurile singure în mormânt era o mărturie că Domnul Hristos nu mai e acolo, dar nu era o mărturie despre înviere ci o mărturie că mormântul a rămas gol. Ori pe noi nu ne interesează faptul că mormântul a rămas gol de trupul Mântuitorului, pentru că atunci se putea pune problema și a unui furt al trupului, ci pe noi ne interesează învierea însăși. Învierea însăși însă o mărturisește numai Cel înviat, El ne dă încredințarea. E adevărat că noi suntem într-o atmosferă de credință în înviere, atmosfera pe care o creează Biserica noastră prin slujbele ei, dar cu toate acestea încredințarea ne-o dă totuși Domnul Hristos Cel înviat.

Am să vă aduc aminte - am să vă pun în atenție, că poate puțini sunt cei la care vă aduc aminte - un text din "Scara" Sfântului Ioan Scărarul. Mai întâi un text din Evanghelie, și anume din Evanghelia de la Matei capitolul 11, unde citim între altele următoarele cuvinte pe care le-a spus Domnul Hristos: "Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre". La aceste cuvinte din Evanghelia de la Matei fiindu-i luare aminte, Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", Sfântul Ioan Sinaitul - poate știți, "Scara" este o scriere a Sfântului Ioan Sinaitul, scrisă la sfârșitul veacului al VI-lea, o scriere în 30 de capitole pe care, din câte știu, v-a prezentat-o cândva Î.P.S. Nicolae aici în sala aceasta -, reia cuvintele acestea ale Mântuitorului și le prezintă în următorul context: "A zis Domnul: Învățați-vă - nu din carte, nu de la înger, nu de la om, ci - de la Mine - adică de la lucrarea Mea cea din voi - că sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre - de patimile care sunt în voi". Deci Sfântul Ioan Scărarul atrage atenția că Domnul Hristos a spus "învățați-vă de la Mine" și interpretează că a zis Domnul Hristos "învățați-vă de la Mine - nu din carte, nu de la înger, nu de la om ci de la Mine; ce? - că sunt blând și smerit cu inima".

Asta trebuie să învățăm. Dacă blândețea și smerenia Domnului Hristos trebuie să o învățăm de la Domnul Hristos Însuși, atunci cu atât mai mult învierea Domnului Hristos de la Domnul Hristos Însuși trebuie s-o învățăm. "Din lucrarea Mea cea din voi" zice Domnul Hristos, "de la Mine, adică de la lucrarea Mea cea din voi". Domnul Hristos lucrează convingerea pe care o avem noi, care suntem și noi martori ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos după martorii cei din istorie. Toți cei care au crezut în învierea Domnului nostru Iisus Hristos au fost și martori ai învierii Domnului Hristos în istorie. Toți sfinții, toți credincioșii creștini au mărturisit învierea Domnului Hristos. Ne adăugăm la ei și noi. Noi suntem martorii cei din vremea noastră. Noi care zicem "Hristos a înviat", noi care zicem "Adevărat a înviat", noi care credem, noi care mărturisim, noi care sărbătorim învierea Domnul Hristos și noi care ne înnoim viața după învierea Domnului Hristos. Pentru că asta înseamnă mărturie, dacă am crede în Domnul Hristos fără învierea Domnului Hristos, nu am crede în Domnul Hristos, am crede într-un filozof, Iisus din Nazaret, am crede într-un învățător, am crede într-un gânditor, într-un descoperitor al unor lucruri la care nu poate ajunge omul singur și fiecare om, ci un gânditor, un pătrunzător. Ori noi credem în Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu care a înviat din morți, care a omorât cu moartea pe moarte și mărturisim împreună cu femeile mironosițe, împreună cu îngerii, împreună cu Apostolii, împreună cu toți sfinții, mărturisim că Hristos a înviat, mărturisim adevărul că Mântuitorul este viu, că a înviat din mormânt, că a biruit moartea, toate acestea le mărturisim. Și le mărturisim când spunem "Hristos a înviat" și "Adevărat a înviat", le mărturisim când slujim la toate slujbele noastre, le mărturisim la Paști, mărturisim învierea Domnului Hristos la Paști prin slujbele de la Paști și din toată Săptămâna Luminată.

Cred că știți că Săptămâna Luminată este "raiul anului bisericesc". Adică în timpul Săptămânii Luminate toate gândurile se grupează pe înviere până la așa măsură că dacă se întâmplă ca în timpul Săptămânii Luminate să se facă o înmormântare, fie că este o înmormântare a mirenilor, fie că este o înmormântare a preoților, fie că este o înmormântare a călugărilor, fie că este o înmormântare a pruncilor, nu se face înmormântarea prescrisă pentru astfel de categorii de oameni credincioși, ci se face înmormântarea din Săptămâna Luminată, care-i slujba de la Paști. Nu are Biserica de spus nimic altceva decât slujba de la Paști. Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur de la Paști ilustrează bucuria învierii când zice: "Toți să vă îndulciți de ospățul credinței, toți luați bucuria bunătății, nimenea să nu se tânguiască pentru păcate că iertare din mormânt a răsărit, nimenea să nu plângă pentru sărăcie că s-a arătat împărăția ce de obște, nimenea să nu se teamă de moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad. Aceasta mai înainte apucând Isaia a zis: <<Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos. S-a amărât că s-a omorât, s-a amărât că s-a stricat, s-a amărât că s-a batjocorit, s-a amărât că s-a legat. A luat trup și de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ și s-a întâmpinat cu cerul, a luat ce a văzut și a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ți este moarte boldul, unde-ți este iadule biruința? Înviat-a Hristos și tu te-ai surpat, înviat-a Hristos și au căzut dracii, înviat-a Hristos și se bucură îngerii, înviat-a Hristos și viața viețuiește, înviat-a Hristos și nici un mort nu este în mormânt, că Hristos înviind, începătură celor adormiți S-a făcut". E o perspectivă de pe poziția credinței în înviere. Același lucru trebuie să-l credem și noi, să-l mărturisim și noi.

Îl mărturisim când zicem "Hristos a înviat" dar se poate să fie doar o simplă formulă dacă nu suntem încredințați de înviere până la așa măsură încât învierea să facă parte din componența existenței noastre. Putem să fim martori numai cu un fel de salut, cum fac copii. De exemplu eu în copilăria mea. Cea mai veche mărturie pe care am dat-o eu, nu ca martor ci ca colportor al unui adevăr, a fost când aveam cinci, cel mult șase ani, nu-mi mai aduc aminte. M-a trimis mama la bunica mea - mama tatălui meu care locuia cu noi, îi ziceam noi mama tână - și a zis mama către mine: "Du-te la mama tână și zi <<Hristos a înviat, mama tână!>> și mama tână îți dă un ou". Și m-am dus la mama tână și am zis cum mi-a zis mama să zic: "Hristos a înviat, mama tână!". Și mama tână, Dumnezeu s-o odihnească, a zis: "Adevărat a înviat, stai că-ți dă mama tână un ou". Asta îmi aduc eu aminte din copilăria mea. Deci ne-am încadrat într-o societate în care învierea Domnului nostru Iisus Hristos era o realitate, însă o realitate la care fiecare participa după puterea lui. Bineînțeles că un copil nu poate da o mărturie cum dă un om mare, dar cu vremea m-am validat cumva, adică faptul acesta că am spus "Hristos a înviat" din copilărie s-a întemeiat în existența mea până la așa măsură că nu se poate să nu spun acest adevăr, pentru că îl spun și eu ca Apostolii, crezând în el.

În ceea ce privește sărbătorirea ca atare, am spus că slujba de Paști e în așa fel alcătuită încât e o izbucnire din suflet a adevărului că Domnul Hristos a înviat. Și zicem: "Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți veșnice și săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Unul Cel binecuvântat, Dumnezeul părinților și preamărit". Sau: "Ziua învierii, popoare să ne luminăm; Paștile Domnului, Paștile, că din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce-I cântăm cântare de biruință". "Acum toate de lumină s-au umplut, și cerul și pământul și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui Hristos întru Care s-a întărit". "Cerurile după cuviință să se veselească și pământul să se bucure și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea veșnică". Totul e grupat în gândul despre înviere, în jurul gândului că Domnul Hristos a înviat și totul e o izbucnire de bucurie, totul este o revărsare a bucuriei. Noi credem că în veșnicie raiul cel de dincolo de lumea aceasta va fi așa cum e raiul anului bisericesc, o izbucnire de bucurie în legătură cu învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Așa suntem noi martori, martorii cei din vremea noastră suntem noi, suntem noi cei convinși, suntem noi care nu putem să ne oprim din a spune la învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în cele patruzeci de zile de după înviere, "Hristos a înviat". Sfântul Serafim de Sarov, un sfânt din secolul trecut - a murit în 1833 - când se întâlnea cu cineva totdeauna spunea "Hristos a înviat", și pe fiecare om îl numea "bucuria mea". "Hristos a înviat, bucuria mea" zicea el când se întâlnea cu cineva. Bineînțeles că dacă am face și noi așa ceva nu s-ar potrivi, pentru că nu ține de stilul nostru de viețuire, dar mărturia ca atare noi trebuie să o dăm.

Să știți că învierea Domnului Hristos nu o mărturisim numai în ziua învierii și în Săptămâna Luminată, în vremea raiului anului bisericesc, ci în toate duminicile. Cu mici excepții, duminica este o prăznuire a învierii Domnului nostru Iisus Hristos. De pildă la slujba de dimineață din ziua învierii spunem așa: "Preabinecuvântată ești Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât și noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine ești cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit așa, mărire Ție". Vorbim cu Maica Domnului, vorbim cu Domnul Hristos, vorbim cu Maica Domnului și amintim de darul învierii, că zicem: "Preabinecuvântată ești Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a nimicit". Nu mai există pentru noi iad, nu că nu mai există obiectiv iad, există, dar nu mai există pentru noi cei care credem în înviere. Într-o alcătuire de la sfintele slujbe se spune așa: "Când Te-ai pogorât la moarte Cel ce ești viața cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii". Dacă strălucește Dumnezeu în noi, dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne dă certitudinea învierii Lui și strălucește în inima noastră, nu mai are loc iadul.

Iadul are loc acolo unde omul este lipsit de Dumnezeu, unde nu simte prezența lui Dumnezeu, dar unde se simte prezența lui Dumnezeu nu mai poate fi iad. Deci noi credem că iadul s-a nimicit, pentru noi nu există iad, așa cum nu există închisoare pentru cei ce nu sunt vrednici de închisoare. Chiar dacă există undeva închisoare, poți să zici că nu există pentru omul care nu ajunge acolo. Așa e și cu iadul, există obiectiv - adică subiectiv cumva, nicăieri în Scriptură nu se spune când a creat Dumnezeu, sau cine a creat iadul, pentru că nu l-a creat Dumnezeu, Dumnezeu nu a creat iadul. Iadul l-au creat cei care au fost vrednici de iad, mai întâi îngerii căzuți și după aceea oamenii care sunt vrednici de iad și care ajung într-o stare de iad, aceia sunt în iad, dar nu ajung undeva unde s-au creat niște condiții de iad. Condițiile de iad le creează omul și în lumea aceasta, când face rele, când e făcător de răutate, aduce în jurul lui o atmosferă neplăcută, este o atmosferă de iad, dar iadul nu există de la sine ca o realitate în care intri. Ai făcut un rău și intri acolo ca și cum ai intra în închisoare, ci iadul este iadul tău, iadul în care ajungi, din care nu poți ieși, zbuciumul lăuntric de pe urma păcatelor, neliniștea sufletească, toate acestea sunt stări de iad cu care începe iadul aici pe pământ, așa cum începe de altfel și raiul pentru cei credincioși aici pe pământ și se continuă și dincolo de lumea aceasta. Ori, când Domnul Hristos este în noi, El e biruitorul morții, e biruitorul iadului, e biruitorul tuturor împotrivirilor, și atunci noi intrăm într-o atmosferă pe care o mărturisește slujba de la Paști de exemplu, când zice: "Să-nvie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui". Care vrăjmași? Vrăjmașii cei de gând. "Așa să piară păcătoșii de la fața lui Dumnezeu". Care păcătoși? Realitățile lăuntrice împotrivitoare unei liniști sufletești, unui rai pe care îl vrea Dumnezeu și în care vrea Dumnezeu să ajungem.

La noi la mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, era un părinte. Și zicea: "Măi frate - Părintele Serafim îl chema - aici poate să fie raiul pe pământ". Și eu ziceam: da părinte, dar cu alți oameni. Adică raiul e o realitate pe care o face omul de rai. Dacă ești un om care face raiul, atunci raiul e acolo unde ești tu. Mie îmi place să spun că mănăstirea e tinda raiului, că mănăstirea e poarta cerului, că mănăstirea e casa lui Dumnezeu și locul împlinirilor. Și zic totdeauna: să știți că dacă nu e locul împlinirilor, adică dacă nu te împlinești în mănăstire prin Dumnezeu, și-ți mai trebuie lucruri din lumea asta ca să te împlinești, deci dacă nu-i locul împlinirilor nu-i nici tinda raiului, nu-i nici casa lui Dumnezeu, nu-i nici poarta cerului. Dar tot așa oamenii își pot face din căminul lor o tindă a raiului, o casă a lui Dumnezeu, o poartă a cerului. Se îmbină cerul cu pământul acolo unde este omul cel credincios. Cerul este o realitate care se răspândește, nu e un loc, un spațiu anume: acesta e cerul, de aici începe pământul și de aici începe cerul. Unde e omul care Îl poartă în sufletul său pe Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul, acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvântarea, acolo e iertarea păcatelor, acolo sunt darurile învierii.

Stimați ascultători, mai am ceva de spus, și anume că prin participarea aceasta la adevărul învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin toate bucuriile pe care le aduce învierea, prin transformarea sufletească pe care o aduce credința în înviere, se ajunge la înnoirea vieții. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani scrie așa, în capitolul 6: "Precum Hristos a înviat prin mărirea Tatălui, așa și voi să înviați întru înnoirea vieții". Ce înseamnă aceasta, înnoirea vieții? Să duci o viață de credincios nu de necredincios. Înseamnă o viață pozitivă întru lucrarea binelui. În Epistola către Coloseni capitolul 3 citim cuvintele: "Dacă ați înviat împreună cu Hristos - și noi credem că am înviat împreună cu Hristos la Botez, când am murit împreună cu Hristos și am înviat împreună cu Hristos - căutați cele de sus, cugetați cele de sus". Și mai departe zice Sfântul Apostol Pavel: "Omorâți mădularele voastre cele de pe pământ: desfrâul, necurăția, patima, pofta rea și zgârcenia sau lăcomia care este o închinare la idoli". Și mai departe: "Drept aceea, lepădați și voi toate acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rușine din gura voastră, nu vă mințiți unii pe alții pentru că v-ați dezbrăcat de omul cel vechi și v-ați îmbrăcat în omul cel nou". Și apoi adaugă: "Îmbrăcați-vă ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, cu milostivirile îndurărilor, cu bunătate, cu blândețe, cu smerenie, cu îndelungă răbdare îngăduindu-vă unul pe altul, dacă are cineva ceva împotriva cuiva, precum Hristos v-a iertat așișderea iertați și voi. Peste toate îmbrăcați-vă cu dragostea care este legătura desăvârșirii și pacea lui Hristos să stăpânească în inimile voastre". Iată ce trebuie să facă omul cu viață înnoită: să înlăture păcatul și să realizeze virtuțile, ca să poată fi și prin viață martor al învierii Domnului Hristos.

Sfârșesc aceste considerații cu o poezie de Vasile Militaru în care se cuprinde foarte bine învierea Domnului Hristos, adică omul care crede în învierea Domnului Hristos ca martor al învierii Domnului Hristos. Poezia se numește Hristos a înviat:

"Hristos a înviat" Ce vorbă sfântă,
Îți simți de lacrimi calde ochii uzi,
Și-n suflet parcă Serafimi îți cântă,
De câte ori, creștine, îl auzi.

Hristos a înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în adevăr,
În poienița-n care zburdă cerbii,
În florile de piersic și de măr.

În stupii de albine fără greș,
În vântul care suflă mângâios,
În ramura-nflorită de cireș.
Dar vai, în suflet ți-a-nviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creștine
Cât bine ai făcut sub cer umblând?
Te simți măcar acum pornit spre bine,
Măcar acum te simți mai bun, mai blând?

Simți tu topită-n suflet vechea-ți ură?
Mai vrei pieirea celui plin de har?
Ți-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ți gură?
Iubirea pentru semeni o simți jar?

O, dacă aceste legi de-a pururi sfinte,
În aur măcar azi te-au îmbrăcat,
Cu Serafimi în suflet imn fierbinte,
Ai drept să cânți "Hristos a înviat".

Vă mulțumesc.

 

Calea Sfântului Apostol Toma poate fi considerată ca pozitivă?

Da, Biserica noastră o consideră ca pozitivă și chiar zice "O, bună necredință a Tomei, că prin necredința lui noi toți ne-am încredințat". Poate fi socotită pozitivă și în înțelesul acesta că Sfântul Apostol Toma a fost sincer, el a vrut să se încredințeze dar voia o dovadă pe care de altfel ucenicii ceilalți într-un fel o primiseră. Ei se întâlniseră cu Domnul Hristos, el a vrut totuși ceva mai mult decât ceilalți, probabil pentru că se gândea că faptul de a-L întâlni pe Domnul Hristos poate rămâne totuși ca o iluzie optică și știm că o iluzie optică este o iluzie cel mai ușor de realizat. Și atunci Sfântul Apostol Toma, poate prin voia lui Dumnezeu, a vrut o dovadă mai deosebită. Așa încât poate fi considerată ca ceva pozitiv.

În condițiile actuale în ce mod poate fi percepută învierea de către fiecare creștin și trăită ca o realitate incontestabilă?

Numai în măsura în care Domnul Hristos ne încredințează lăuntric. Nu există posibilitatea unor raționamente în legătură cu învierea Domnului Hristos, chiar dacă zicem că noi suntem urmașii martorilor de odinioară, e totuși ceva care nu e suficient când e vorba de înviere. Adică noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, Mântuitorului Celui ce a înviat, să ne încredințeze El despre înviere. Nu există niște modalități de a ne încredința despre înviere altfel decât printr-o certitudine interioară care vine de la Dumnezeu.

Vă rugăm să ne vorbiți despre giulgiul din Torino.

"Giulgiul din Torino" este o carte scrisă de un părinte romano-catolic din Iași, pe nume Claudiu Dumea. E o istorie a giulgiului de când se știe de el, însă trage și o concluzie, și anume consideră giulgiul din Torino același lucru cu chipul cel nefăcut de mână al Domnului Hristos și cumva amestecă lucrurile, cel puțin pentru o anumită perioadă. În legătură cu giulgiul din Torino s-au făcut multe aprecieri, s-au făcut și multe investigații ca să se constate dacă este cu adevărat giulgiul cel despre care vorbesc Evangheliștii. Sunt și unele rețineri în legătură cu aceasta. Eu cred totuși că pentru noi giulgiul cel adevărat este încredințarea despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nu trebuie neapărat să-l cunoaștem, să-l atingem, să vedem, să știm ce analize s-au făcut, la ce rezultate s-a ajuns, ci important este să avem noi credința în învierea Domnului nostru Iisus Hristos ca și când am fi văzut giulgiul.

Însă am pierdut ceva din vedere, și anume la slujba de fiecare duminică se citește dimineața din Evanghelie despre învierea Domnului Hristos. După ce se termină Evanghelia și se zice ca de obicei "Mărire Ție Doamne, mărire Ție", urmează o alcătuire în legătură cu Evanghelia. Și se zice așa: "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus". Învierea lui Hristos văzând. Când am văzut-o? Prin credință. Pentru noi, faptul că despre înviere se relatează în Sfânta Evanghelie este ca și când am fi văzut noi și mormântul gol, și giulgiurile și ne-am fi întâlnit cu femeile mironosițe, cu îngerul binevestitor, cu Apostolii care L-au mărturisit pe Domnul Hristos, cu Sfântul Apostol Toma, cu toți martorii de atunci, ne-am fi întâlnit cu ei și am fi văzut și noi lucrurile acestea. Nu pentru că le-au văzut ei, ci pentru că le vedem noi prin credință. "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase - vorbim cu Domnul Hristos - și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim. Că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim". Și apoi, ca și când nu suntem mulțumiți cu ceea ce putem face în privința aceasta, zicem: "Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat". E o alcătuire în care noi deja primim cele auzite din Sfânta Evanghelie, ne angajăm cu convingerea noastră, cu conștiința noastră. Acesta-i giulgiul nostru, nu giulgiul de la Torino, pe care îl poate vedea cineva care se duce la Torino, ci credința noastră este giulgiul nostru.

Ce ne puteți spune despre lumina din noaptea de Paști?

Nu vă pot spune nimic, dacă vreți să știți ceva, relatează Părintele Ioanichie Bălan într-o carte scrisă de el "Mărturii de la locurile sfinte". E o carte în care spune și despre lumina învierii. Eu cu cei cu care am vorbit, care au fost acolo, de la toți am aflat că lumina apare, de undeva din mormânt, de sus, nu știau să spună. Ceea ce i-a impresionat pe toți este faptul că lumina aceasta se răspândește foarte repede și inundă toată biserica. Cum, de unde vine, ce se întâmplă, au ei niște metode de răspândire a luminii, vine într-adevăr de sus cum mărturisesc cei mai mulți, e o chestiune discutabilă. Însă ceea ce este important este faptul că învierea pentru noi este lumină. Că mergem, că nu mergem la Ierusalim, că se aprinde că nu se aprinde, că vine de sus că vine de jos, e o chestiune secundară. Important este pentru noi să fim luminați de lumina învierii.

Ce părere aveți despre acele persoane care nu se spovedesc toată viața lor, considerându-se nevrednici de Sfintele Taine, dar au încredere și nădejde deosebită că bunul Dumnezeu le va rândui înainte de moarte vreme de pocăință și împărtășirea cu Sfintele Taine?

Vin la mine unii și zic: "Părinte, a murit tata și nu a fost împărtășit. Ce pot face pentru el?". Zic: știi de ce nu a fost împărtășit la moarte? Că nu a fost împărtășit în viață. Dacă se împărtășea în viață, îl învrednicea Dumnezeu să se împărtășească și la moarte, dar dacă nu-l interesa lucrul acesta în viață, uite, nu l-a învrednicit Dumnezeu nici la moarte. Noi dorim din toate puterile noastre să ne împărtășim, nu pentru vrednicia noastră. Eu mă împărtășesc foarte des, la fiecare Sfântă Liturghie la care iau parte și pot să mă împărtășesc, dacă nu am cumva ceva, nu pot să stau până la sfârșitul Liturghiei să zicem. În cazul acesta nu mă împărtășesc, dar și dacă nu slujesc mă împărtășesc. De ce? Nu pentru că mă socotesc vrednic, deși să știți că nu mi-e frică că nu mă duc în rai. Adică de ce nu mi-e frică în fond? Pentru că știu că Dumnezeu ne dă raiul, nu noi realizăm raiul. Și atunci, dacă duc o viață care să mă recomande pentru rai, nu are Dumnezeu de ce să mă respingă când voi merge în rai. Nu am să-i spun lui Dumnezeu că am făcut asta și asta, că am stat 41 de ani la mănăstire, că ar putea zice Dumnezeu cum ziceam noi către un părinte de la noi care a stat 50 de ani la mănăstire și în ultimii ani nu mai știa cât a stat. Și zicea: "Eu sunt aici de 40 de ani". Și eu ziceam: ba nu, că sunteți de 45. Și el zicea: "Mă, păi dacă știi tu că sunt de 45, atunci sunt de 45". Și zicea părintele că-i de atâția ani și eu ziceam: părinte, dar să nu vă lăudați cu asta, că ați stat la bine! Așa și eu, nu o să pot să spun lui Dumnezeu că am stat la mănăstire atâția ani, că ar putea zice Dumnezeu foarte bine către mine: "Da, dar să știi că ai stat la bine. Poți să stai și mai mult". Important este în chestiunea aceasta să dorim binele și să-l facem pe cât putem, și atunci pentru împărtășire nu trebuie să te pregătești în mod special, dacă toată viața e o pregătire, și poți să te împărtășești mai des. De ce? Pentru bunătatea lui Dumnezeu, nu pentru vrednicia ta. Adică nu zic că sunt vrednic să mă împărtășesc, că doar totdeauna când te împărtășești zici că ești nevrednic. Dar Dumnezeu te învrednicește, adică dacă Dumnezeu vrea să-ți dea darul acesta, care e cel mai mare dar din câte daruri sunt și de care nu sunt vrednici nici îngerii, dacă e vorba, dacă Dumnezeu vrea să te învrednicească, nu ai motive să refuzi. Bineînțeles totuși, trăind o viață care să te recomande și pregătindu-te cu spovedanie și după aceea împărtășindu-te cu încredințarea că Dumnezeu vine în sufletul tău.

Am auzit acum de curând un cuvânt al Fericitului Augustin care zice așa, că "Dumnezeu este atotputernic și cu toate acestea nu a putut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta Împărtășanie. Dumnezeu este atotînțelept și nu a știut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta Împărtășanie. Dumnezeu este atotbogat și cu toate acestea nu a putut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta Împărtășanie". Așa că acesta este lucrul cel mai de căpetenie, dar pentru ceva de căpetenie trebuie să duci o viață care să te recomande pentru împărtășire. Așa că am păreri foarte rele despre cei care nu se împărtășesc. Chiar dacă zic ei că sunt nevrednici, nu au dreptate, pentru că nimenea nu poate să zică că e vrednic, și totuși Dumnezeu ne-a învrednicit. Cum zicem "Învrednicește-ne Doamne în seara aceasta fără de păcat..." tot așa zicem "Învrednicește-mă să mă împărtășesc cu Sfintele Tale Taine".

Ce este mai important: să stai acasă și să te rogi sau să stai în biserică și să nu fii atent la ce se petrece acolo?

E mai important să fii în biserică și să nu fii atent acolo decât să stai acasă să te rogi. De ce? Pentru că mai întâi de toate biserica e cerul cel de pe pământ. În al doilea rând Sfânta Liturghie e împărăția lui Dumnezeu cea de pe pământ, și apoi ce ai la biserică nu poți avea acasă, nu poți avea acasă binecuvântările care se dau în biserică. Asta nu înseamnă că trebuie să fii neatent în biserică. Trebuie să fii atent și să te silești să fii atent, dar e mai important să fii la biserică oricum, cum poți să fii, decât să stai acasă să te rogi, unde nu e atmosfera din biserică.

Există vreo legătură între învierea Domnului și învierea lui Lazăr?

Doar atât, că învierea lui Lazăr poate fi considerată o înainte-închipuire a învierii celei de obște și poate chiar și a învierii Domnului Hristos. Învierea lui Lazăr este o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos Cel ce a înviat, înainte însă de învierea Sa.

Părinte, sunteți întrebat cât trebuie să se roage omul ca să-l miluiască Dumnezeu?

M-am întrebat și eu: de câte ori trebuie să zică cineva "Doamne miluiește-mă" ca să-l miluiască Dumnezeu? Și m-am gândit la fiul risipitor, de pildă. Fiul risipitor când s-a întors și-a făcut întâi o socoteală: "Mă voi duce la tatăl meu și voi spune: tată, am greșit la cer și înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, primește-mă ca pe unul din slujitorii tăi". Și când s-a apropiat de casă, tatăl l-a văzut de departe și a alergat înaintea lui și a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Deci nu l-a pus în studiu, să zică: să vedem ce face acesta acum când se întoarce, să vedem ce zice, să vedem cum se prezintă. De ce nu l-a pus în studiu? Pentru că nu era cercetător științific ci era tată, și inima de tată îl înghesuia să-l primească. Noi credem că Dumnezeu e tatăl nostru. Când l-a primit a început să zică: "Tată, am greșit la cer și înaintea ta nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Nu a mai zis și "primește-mă ca pe unul din slujitorii tăi", cum și-a făcut el socoteala. Și tatăl său nu a zis: zi de vreo sută de mii de ori așa, că apoi te iert. Deci noi trebuie să avem încredințarea că Dumnezeu ne miluiește. Dar zicem "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" de atâtea ori de câte putem să zicem, deși nu cred că la sfârșitul vieții va zice Dumnezeu către mine: tu mai puteai să zici de un milion de ori și nu ai zis. Nu cred lucrul acesta. De ce? Pentru că aceasta e o metodă de îmbunătățire sufletească, nu o metodă de a cere mila lui Dumnezeu în înțelesul acesta că numai atunci ți-o dă Dumnezeu dacă ai zis de nu știu câte ori. Important este să avem încredințarea în mila lui Dumnezeu, dar noi cerem mila lui Dumnezeu ca să ne putem observa pe noi înșine, e o metodă de îmbunătățire, de a ține legătura cu Dumnezeu și de a ne curăți sufletul.

Să știți că înainte de a ne întâlni cu Dumnezeu prin rugăciunea aceasta ne întâlnim cu noi înșine. Eu v-am mai spus și altădată că ne întâlnim cu mizeria din noi. Eu le spun la oameni: fiți atenți, eu m-am întâlnit cu mizeria din mine și vă puteți întâlni și voi cu asta. Fiți atenți că nu rămâneți la asta, stăruiți în rugăciune, se limpezesc lucrurile cu vremea. Așa încât noi folosim rugăciunea aceasta nu pentru că noi nu am avea încredințarea că Dumnezeu ne miluiește dintr-o dată, sau ne miluiește chiar prin faptul că ne angajăm în rugăciunea aceasta, ci facem rugăciunea aceasta ca să ne putem observa pe noi înșine, ca să ne putem urmări, să putem înlătura gândurile cele rele, să putem să fim în legătură cu Dumnezeu. De altfel să știți că acesta nu-i ultimul fel de rugăciune, deși m-am gândit așa, că dacă m-aș întâlni cu Domnul Hristos și aș avea conștiința că m-am întâlnit cu El - am conștiința că mă întâlnesc cu El în rugăciune, dar zic așa, cum s-a întâlnit de pildă Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului - ce I-aș cere eu, ce I-aș spune eu Domnului Hristos? Cred că asta I-aș spune: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Asta este, și așa o zicem până la moarte. Bineînțeles că după ce te întemeiezi în rugăciunea aceasta, îți mai vin și alte gânduri: "Mărire Ție Doamne, mărire Ție", "Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale" - asta zic eu că e tunetul pământului, așa cum există un tunet al cerului există și un tunet al pământului. Și sunt cuvintele acestea: "Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Sau "Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu care faci minuni".

11 mai 1994

sus

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2007, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.