Medalion Zorica Lațcu

 

Hristos a înviat! Stimați ascultători, pentru întâlnirea din această seară a fost anunțată o seară de poezie: medalion Zorica Lațcu - maica Teodosia. Nu știu ce veți fi gândind când ați auzit acest subiect pentru seara aceasta. Cred că sunt puțini aceia care știu ceva despre maica Teodosia, despre Zorica Lațcu, cred că puțini sunt aceia care cunosc vreunele din poeziile scrise de Zorica Lațcu. Vom putea acum să cunoaștem unele din aceste poezii care sunt podoabe de gând, sunt creații care desfată sufletul, și vom putea să cunoaștem acum împreună, și cei care n-au cunoscut până acum, câte ceva despre ceea ce a fost poeta Zorica Lațcu, în călugărie maica Teodosia.

Zorica Lațcu a fost o poetă din Brașov, puțin cunoscută chiar și în Brașov, deși a publicat trei cărți de poezie și anume, în 1944, o carte de poezii laice, poezii cu subiect antic și în formă antică. Cartea se numește Insula Albă și a fost publicată la Editura Dacia Traiană din Sibiu. În anul 1948 Zorica Lațcu a publicat o a doua carte de poezii la Editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, o carte de poezii religioase, intitulată Osana Luminii, iar în 1949 i-a apărut o a treia carte de poezii la Editura Ramuri din Craiova, carte cu titlul Poemele Luminii.

Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac, și pentru că poeziile nu au avut circulație după 1948-49 din pricină că erau poezii religioase sau poezii scrise de o poetă care a ajuns călugăriță, din această pricină nu au putut fi cunoscute, cărțile au fost interzise, poeziile au fost așezate la fondul de documentare și au putut fi citite numai cu aprobare specială pentru lucrări pe care le-au făcut profesorii de teologie sau studenții. Așa încât nu-i de mirare că poezia aceasta minunată scrisă de Zorica Lațcu n-a fost de circulație, n-a fost cunoscută, și deocamdată nu este cunoscută pentru că nu s-a ajuns încă să fie republicată.

Zorica Lațcu s-a născut în anul 1917, și-a trăit tinerețea până la terminarea liceului în Brașov, apoi a făcut facultatea la Cluj studiind filologie clasică, limba greacă și limba latină și, pe lângă aceasta, a studiat tot la Cluj și tot în același timp, limba și literatura franceză. A lucrat apoi în cadrul Universității. Universitatea de la Cluj în anul 1940 s-a refugiat la Sibiu, așa încât Zorica Lațcu a lucrat în Sibiu și apoi s-a întors din nou la Cluj. A lucrat în chestiuni de cercetare filologică, a contribuit la dicționarul limbii române scos de Sextil Pușcariu și în 1948 s-a retras din viața civilă în Mănăstirea Maicii Domnului din localitatea Tudor Vladimirescu din părțile Tecucilor, la Mănăstirea Vladimirești, unde și-a petrecut câțiva ani din viață până la desființarea mănăstirii în anul 1956. A făcut și câțiva ani de închisoare, vreo trei ani, apoi a locuit prin părțile Brăilei cu o maică din mănăstirea în care a fost încadrată și care a ajutat-o și în timpul cât a fost în mănăstire, pentru că Zorica Lațcu a avut o infirmitate congenitală, avea o continuă mișcare, nu putea să-și coordoneze mișcările, și în același timp vorbea și foarte greu, era greu de înțeles felul cum se exprima ea. Când am întâlnit-o eu pentru prima dată în anul 1954 la mănăstirea Vladimirești, parcă îmi era frică să o întreb ceva pentru că aveam impresia că face niște eforturi peste fire ca să răspundă. Din anul 1970-71 a locuit în Brașov până în 1990. În 1990, în februarie, a fost una dintre primele viețuitoare din mănăstirea Vladimirești, care s-a întors la mănăstirea care se reînființa, care-și relua rostul de mănăstire, și în același an, în 8 august, a trecut la cele veșnice.

A avut legătură cu mănăstirea de la Sâmbăta în înțelesul că l-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca cu care s-a înțeles foarte bine, l-a avut îndrumător pe părintele Arsenie, l-a apreciat mult, și după aceea a ținut legătura cu mănăstirea noastră, mai ales după întoarcerea la Brașov. Venea în fiecare an, mai ales toamna, și stătea câtăva vreme la noi. Maica Teodosia, pentru că numele de Teodosia l-a primit în călugărie, cu cunoștințele pe care le-a avut, a tradus din limba greacă scrieri dintre scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa și dintre scrierile lui Origen din limba latină, și de aceea este cuprinsă în colecția de cărți "Părinți și scriitori bisericești" care a fost inițiată de Patriarhia Română și care publică și acum dintre scrierile Sfinților Părinți, dintre scrierile scriitorilor bisericești. Maica Teodosia a avut legătură cu mănăstirea noastră, o legătură deosebit de întărită, l-a apreciat foarte mult pe părintele Serafim Popescu din mănăstirea noastră, ne-am înțeles tare bine. Era bucuroasă de faptul că îi apreciem poeziile care o să vă dați seama că sunt deosebit de frumoase, mai ales poezia religioasă.

Putem constata din creația literară a Maicii Teodosia că ea a fost într-adevăr un poet adevărat. Are foarte frumoase figuri de stil, poezia este odihnitoare. Poeziile maicii Teodosia și cele publicate sub numele ei civil de Zorica Lațcu - pentru că toate cele trei cărți de poezii au fost publicate sub numele civil al maicii Teodosia adică sub numele de Zorica Lațcu - toate sunt podoabe de gând. A mai scris poezie și după ce s-a retras în mănăstire, a tradus și mai ales a versificat Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, a mai scris și alte poezii care n-au mai ajuns să fie publicate sau au fost publicate mai târziu doar în publicații bisericești, în "Telegraful Român" de la Sibiu, în îndrumătoare bisericești, în calendare bisericești de la Sibiu și chiar de aici de la Timișoara. Ar fi bine dacă s-ar găsi cineva să urmărească republicarea celor trei cărți care au fost publicate cu mai mult de patruzeci de ani înainte și la fel și alte poezii care au rămas nepublicate până acum.

E greu să alegi o poezie anume din cele scrise de maica Teodosia. Eu cred că totuși cele mai bune sunt cele care au fost cuprinse în volumul Osana Luminii, dar sunt și altele foarte bune și foarte odihnitoare. Eu am ales unele din aceste poezii, cele pe care le-am socotit mai reprezentative și, dintre acestea, cea dintâi este una intitulată Filă din acatist. Ca s-o putem înțelege cât mai bine voi spune întâi ce înseamnă un Acatist.

Cuvântul "acatist" este de origine grecească și înseamnă "neședere". Prin Acatist noi înțelegem însă o rânduială de slujbă a Bisericii noastre care se face neșezând, adică nu se poate citi un Acatist șezând, nu se șede la un Acatist. Un Acatist se citește în picioare sau în genunchi și de aceea are titlul acesta de "acatist" adică "neședere". De fapt, un Acatist care se rostește, se citește, în picioare sau în genunchi este o alcătuire de slujbă care cuprinde douăzeci și cinci de bucăți, douăzeci și cinci de piese și anume treisprezece Condace, care de obicei se termină cu "Aliluia" și douăsprezece Icoase care, după caz, se termină cu un cuvânt care e un fel de zicere de bucurie. Și ca să înțelegem cât mai bine Filă din acatist voi spune mai întâi o parte dintr-un Acatist, din Acatistul Bunei Vestiri. Să nu uit însă să vă spun că cele douăzeci și cinci de bucăți din care se alcătuiește un Acatist sunt după numărul celor douăzeci și cinci de litere ale alfabetului grecesc și, în limba greacă, fiecare din cele douăzeci și cinci de bucăți din care e alcătuit acatistul începe cu litera următoare din alfabet. Deci, primul cu litera "A", al doilea cu litera "B", al treilea cu litera "G" și așa mai departe. Voi spune acum din Acatistul Bunei Vestiri primul Icos care are următorul cuprins:

"Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost trimis să-i zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te! și împreună cu glasul cel netrupesc văzându-Te Doamne, întrupat, s-a spăimântat și i-a stat înainte grăindu-i unele ca acestea:

Bucură-te, prin care răsare bucuria;
Bucură-te, prin care piere blestemul;
Bucură-te, chemarea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, izbăvirea lacrimilor Evei;
Bucură-te, înălțime, întru care cu anevoie se suie gândurile omenești;
Bucură-te, adâncime, care nu te poți lesne vedea nici cu ochii ingerești;
Bucură-te, că ești scaun Împăratului;
Bucură-te, că porți pe Cela ce poartă toate.
Bucură-te, steaua care arăți Soarele;
Bucură-te, pântecele dumnezeieștii întrupări;
Bucură-te, prin care se înnoiește făptura;
Bucură-te, prin care prunc Se face Făcătorul;
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!"

și așa sunt și celelalte.

Fila din acatist scrisă de maica Teodosia are următorul cuprins:

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Șipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopților de vară,
Spicul cel de aur veșnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a ?ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieții care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăși, țărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

În cuprinsul acestei poezii se întrebuințează niște metafore cu totul deosebite: "leagăn alb de iasomie", "șipot care curge lin cu apă vie", "ploaia cea de mană", "țărm de bucurie / dintru care curge miere aurie". Poezia acesta a fost o poezie inspirată. Îmi spunea maica Teodosia că atunci când a scris poezia aceasta a venit de la biserică într-o vineri seara acasă și s-a așezat să scrie, i-a venit așa să scrie și a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din acatist. Și așa, a trecut vremea, a uitat să se culce, a trecut o zi după vineri, iar duminică dimineață, fără să știe că-i duminică, s-a dus la serviciu. Și când a vrut să intre portarul a întrebat-o: "Domnișoară, ce vreți să faceți?" și ea a răspuns "Am venit la serviciu" și portarul i-a spus: "Dar, astăzi e duminică". Și atunci și-a dat seama cum a trecut vremea, pe neștiute, de vineri seara până duminică dimineața. Așa a apărut poezia aceasta din care, dintre cele patrusprezece variante, Zorica Lațcu a ales pe cea pe care a publicat-o. M-ar fi interesat și celelalte treisprezece forme dar nu le mai avea, nu se mai știa de ele.

Ceva asemănător, sau ceva care, desigur, iarăși este de inspirație sau cel puțin dă impresia unei inspirații din felul cum este alcătuită, este poezia Crucile:

Înspre tărâmul celălalt,
E locu-nchis cu gard înalt;
Dar am văzut, printre uluci,
Atâtea cruci, atâtea cruci...
Părea tot locul țintirim
Păzit cu zbor de Heruvim,
Cu cruci de piatră, albe, mari,
Cu cruci de brad și de stejar.
Și cruci de-argint și de oțel
Cerneau lumină peste el,
Iar cruci de aur și de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atâtea cruci mi s-au părut
Că toate una s-au făcut.
O Cruce mare strălucea,
Sub greul ei un Om zăcea.
- Tu cum de poți să le mai duci,
Atâtea cruci, atâtea cruci?...

De observat expresia "am văzut printre uluci". Cele din lumea cealaltă nu ni se arată cu belșug ci ni se arată într-un fel cu reținere, le putem cunoaște cu greu. Cunoaștem o doar parte din măreția lor.

O altă poezie publicată tot în Osana Luminii este intitulată Ectenie. Ce este o ectenie? O ectenie este o alcătuire de la sfintele slujbe prin care suntem îndemnați la rugăciune. De exemplu: "Cu pace Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea de sus și pentru mântuirea sufletelor noastre Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea a toată lumea și pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici Domnului să ne rugăm". Așa ceva este o ectenie. Ectenia pe care a scris-o Zorica Lațcu și pe care a publicat-o mai întâi în revista "Gândirea" a lui Nichifor Crainic, Ectenia aceasta cuprinsă în volumul Osana Luminii, este îndemnătoare la rugăciune pentru viața de familie. Fiecare strofă se termină cu "Domnului să ne rugăm". E una dintre poeziile cele mai apreciate, dintre poeziile cele mai dorite de către cei care o cunosc. Ea are următorul cuprins:

Pentru ca iubirea noastră să-nflorească,
Albă, cum e crinul Bunelor Vestiri,
Pentru ca mlădița dragostei să crească,
Plină de miresme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă
Rod de viață caldă iarăși să legăm,
Pentru ca lumină peste noi să cearnă,
Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să-și verse binecuvântarea,
Ca un zvon de vânturi line, peste noi,
Pentru ca în suflet să-i simțim chemarea,
Când plecăm genunchii, seara, amândoi;
Pentru ca-n iubirea Lui să ne-mpreune,
Când cuprinși de patimi, Numele-i strigăm,
Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune,
Domnului să ne rugăm.

Pentru ca belșugul țarinilor grele
Să ne facă traiul rodnic și umil,
Pentru ca, răsfrângeri din surâs de stele,
Să sclipească-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea să ne miruiască
Și-n lumina morții viața s-o cercăm,
Pentru ca din muncă pacea să rodească,
Domnului să ne rugăm.

Pentru ca-n mulțimea îndurării Sale,
Însuși să-și pogoare pasul către noi,
Pentru ca să-i ducem sufletul în cale,
Cu miros de smirnă și cu ramuri moi;
Pentru ca-n lumina alb-a dimineții,
Din strânsoarea cărnii să ne dezlegăm
Și-ntr-un pas să trecem pragul larg al vieții,
Domnului să ne rugăm.

O altă poezie care la fel ne impresionează este poezia Spovedanie. Ce este spovedania? Spovedania este o Sfântă Taină a Bisericii noastre în care cei care se spovedesc, adică cei care-și mărturisesc păcatele, cei care-și recunosc păcatele, cei care-și mărturisesc păcatele ca păcate, primesc iertarea păcatelor pentru dorința lor de a fi iertați și de a avea o viață mai bună, pentru silința lor de a părăsi păcatul, pentru că Sfânta Taină a spovedaniei sau a mărturisirii se mai numește și Sfânta Taină a pocăinței, pocăința fiind părăsirea păcatelor. Vă rog să rețineți. De câte ori auziți de pocăință să vă gândiți că pocăința este părăsirea păcatelor. Cine nu părăsește păcatele, cine vrea să păcătuiască și pe mai departe, acela nu se pocăiește, și cine nu se pocăiește nu poate primi iertarea păcatelor. Pocăința se face cu fața spre viitor nu cu fața spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem fața spre trecut când ne pocăim. Dacă pocăința ar fi o întoarcere cu fața spre trecut - și trecutul este irecuperabil, adică noi nu putem schimba trecutul nici în afară de noi nici în noi, numai Dumnezeu mai poate schimba din cele ce le-am făcut noi -, în cazul acesta, dacă pocăința ar fi cu fața spre trecut, ar fi o încremenire cu fața spre trecut și n-ar avea nici un rost. Sunt puțini aceia care se gândesc că pocăința este de fapt o lucrare cu fața spre viitor în înțelesul de a înlătura păcatul din clipa de față înainte, din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocăința presupune întotdeauna și hotărârea de a nu mai face păcatele iar poezia aceasta înfățișează iertarea păcatelor, înfățișează psihologia omului care se spovedește căci zice așa:

Doamne, dintr-a inimii prisacă
Dorurile-n roi spre Tine pleacă.
Lungă-i calea foarte, pân? la Tine..
Cum s-o afle bietele-mi albine?
Fac popas în ierburi înflorite,
Spornic sug dulceață din ispite
Și să bea din floare dacă-ncearcă,
Aripa de pulbere și-o-ncarcă.
Din măceși, din crini, din mătrăgună,
Mirul florilor în stupi l-adună.
Mustul dulce-luminos le-mbată.
Au uitat spre Tine drumul, Tată.
Ca mărgăritarele-n șiraguri,
Lin s-așează faguri lângă faguri.
Doamne, într-a inimii prisacă,
Dorurile ceară or să-ți facă
Și din ceară Ți-oi aprinde Ție
Mâne, la vecernie, făclie.

Cred că ați observat figura de stil "dorurile-n roiuri spre Tine pleacă", "dintr-a inimii prisacă". Adică inima este ca un fel de prisacă unde sunt albinele și albinele în roiuri pleacă către Dumnezeu. E îndemnul la spovedanie. "Lungă-i calea foarte, pân? la Tine.../Cum s-o afle bietele-mi albine?". Încep gândurile să se rătăcească, adună din flori și din buruieni, vor să adune gândurile ceea ce le oferă și florile și buruienile, și binele și răul și-și dau seama până în cele din urmă că n-au adunat mierea ci le-a rămas doar să mai adune ceară din care să aducă "făclie" lui Dumnezeu. Cu puterile câte ne mai rămân după ce păcătuim încercăm să-i slujim lui Dumnezeu și de fapt asta-i ceea ce mai putem să facem.

Ceva ce se potrivește cu poezia pe care am recitat-o acum, adică poezia Spovedanie, este o poezie pe care a scris-o maica Teodosia la noi la mănăstire în 17 octombrie 1977. A venit la noi la mănăstire și am lucrat împreună, băteam la mașină după dictatul ei - cam defectuos dar totuși s-a putut lucra - niște predici scrise de un grec pe nume Serafim Papacosta. Erau niște predici despre pildele Mântuitorului și erau niște predici și despre minunile Mântuitorului pe care le-a tradus maica Teodosia împreună cu părintele Serafim și pe care le băteam împreună la mașină și mi s-a defectat mașina și a trebuit să merg la Sibiu s-o repar ca să putem lucra mai departe. Și am zis: Maică, până vin să faci o poezie, pentru că - zic - așa-i la mănăstire, trebuie să facem ceva. Când vin acasă să găsesc o poezie. Și am găsit o poezie, zic eu, extraordinară, extraordinar de frumoasă. Am intitulat-o Rugăciune și să vedeți numai cât e de frumoasă:

Doamne, încă să nu-mi dai,
Frumusețile din rai,
Și încă nu îmi dărui,
Ale slavei bucurii.
Nu mă-ndemn încă să-ți cer,
Fericirile din cer,
Până când prin lume-ți duci
Tu, povara Sfintei Cruci,
Până când însângerat
Și lovit și înspinat,
Treci pe calea cu dureri,
Fericire cum să-Ți cer?
Dă-mi Stăpâne Crucea Ta
Și mă-nvață-a o purta,
Și în inimă cu jale,
Dă-mi durerea Maicii Tale,
Și în piept cu frângere,
Dă-mi a Maicii plângere.
Dă-mi Stăpâne să-Ți sărut,
Urma pașilor în lut,
Și mai dă-mi cu sârg s-alerg,
Tălpile să Ți le șterg,
Cu iubirea mea duioasă,
Ca femeia păcătoasă.

Tare mult m-am bucurat eu de poezia acesta. Și într-adevăr este ceva cu totul deosebit. Pornirea noastră spre mai bine este de la a ne recunoaște păcatele. Când ne recunoaștem păcatele e nădejde să înaintăm spre nepăcătuire, iar ca exemplu despre aceasta este femeia păcătoasă: "Dă-mi Stăpâne să-ți sărut, / Urma pașilor în lut / Și mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ți le șterg, / Cu iubirea mea duioasă, / Ca femeia păcătoasă."

Ce-i cu femeia păcătoasă? În Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul al 7-lea, de la versetul 36 până la versetul 50 putem citi despre o femeie păcătoasă care s-a prezentat în casa unui fariseu pe nume Simon, a căzut la picioarele Mântuitorului, a plâns, I-a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a uns cu mir, le-a șters cu părul capului ei și le-a sărutat. Văzând aceasta, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, fariseul care L-a chemat pe Domnul Hristos ca să ospăteze în casa lui a zis în gândul său: "Dacă Acesta ar fi prooroc, ar ști ce femeie este aceasta care se atinge de El și n-ar lăsa-o să se atingă căci este o păcătoasă". Și atunci, Domnul Hristos, luând aminte la gândurile neexprimate ale fariseului Simon a zis către el așa: "Simone, am să-ți spun ceva". Fariseul a zis: "Învățătorule, spune-mi" și Domnul Hristos a zis: "Într-o cetate era un cămătar care avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari și altul cu cincizeci și cămătarul i-a iertat pe amândoi. Care dintre aceștia îl va iubi mai mult?" și Simon a răspuns: "Socotesc că cel la care i-a iertat mai mult". Și atunci Domnul Hristos a zis: "Bine ai socotit. Am intrat în casa ta, apă să Mă spăl pe picioare nu Mi-ai dat. Vezi pe această femeie? Ea de când a intrat n-a contenit să-Mi ude picioarele cu lacrimi. Sărutare nu Mi-ai dat, ea Mi-a sărutat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns, ea cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceasta spun: Iartă-se păcatele ei cele multe pentru că mult M-a iubit. Iar cui se iartă mai puțin iubește mai puțin. Și apoi a zis către femeie: Credința ta te-a mântuit, mergi în pace!". Așa ceva citim în Sfânta Evanghelie de la Luca, la aceasta se referă maica Teodosia când zice: "Și mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ți le șterg, / Cu iubirea mea duioasă, / Ca femeia păcătoasă."

Să știți stimați ascultători că sfânta noastră Biserică are și ea alcătuiri care au în vedere această întâmplare din casa lui Simon fariseul, au în vedere pe această femeie păcătoasă la măsurile căreia noi încă n-am ajuns. Și, într-o alcătuire care se cuprinde la slujbele din Postul Paștilor, se spune așa: "Lacrimi dă-mi mie Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, și mă învrednicește să ud preacuratele Tale picioare care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit; și mir de bună mireasmă să aduc Ție, viață curată prin pocăință mie agonisită, ca să aud și eu glasul Tău cel dorit: Credința ta te-a mântuit, mergi în pace". E o legătură între aceste două alcătuiri, una în poezie și una în proză, care într-adevăr sunt podoabe de gând.

O altă poezie, pentru că a fost vorba de ospeție în casa lui Simon fariseul, am pus-o în legătură cu aceasta de mai înainte, o poezie numită Un oaspe și care de fapt a fost publicată în 1944 în Insula Albă ca poezie religioasă, deși majoritatea covârșitoare a poeziilor din Insula Albă sunt poezii laice. Deci poezia Un oaspe:

Străinul, care-aseară a poposit la noi,
L-am ospătat cu pâine, cu vin și cu măsline.
I-am așternut în grabă un pat de frunze moi,
N-am întrebat nici cine-i și nici de unde vine.

Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat.
Cu poala hainei mele i-am șters de praf piciorul.
Ulei de levănțică pe plete i-am turnat,
Cu vin bătrân și dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,
Cu ochii plini de vraja tăriilor albastre.
Eu mi-am adus aminte de veacul cel străbun;
Oare vre-un zeu să șadă pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, dar nu știu, surioară, ce mi-a spus.
Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvântul,
Ca murmurul de ape, ca freamătul de sus
Din pomi cu floarea albă, când îi adie vântul.

Spunea despre iubirea cea fără de păcat,
De-o patimă, curată ca flacăra de soare,
Despre o jertfă sfântă pe-altarul nepătat,
Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Și mi-a pătruns în suflet și chipul lui cel drag,
Și vraja nesfârșită din vorba lui domoală;
În liniștea de seară torceam fuioru-n prag.
Și lacrimi mari căzură din ochii mei în poală.

Străinul, care-aseară a poposit la noi,
Mi-a tulburat odihna cu sete negrăită.
Am stat o noapte-ntreagă alături amândoi.
Dar el nu-ntinse mâna spre floarea dăruită.

Cu dragoste de frate mi-a mulțumit, în zori,
Când a plecat - străinul - pe drumul ud de rouă.
Și mi-au rămas în urmă, ca mirul curs din flori,
Cuvintele lui stranii și blânde: "Pace vouă".

L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns,
Privind lumina albă cum îi juca în plete
Și așternutu-i moale cu dor în pumni l-am strâns,
Lăsând mireasma caldă de frunze să mă-mbete.

Am făcut o legătură între poezia aceasta și poezia următoare care se numește Cer nou. E o poezie scrisă mai târziu de maica Teodosia și care Îl arată pe Domnul Hristos ca oaspe în sufletul credincioșilor, sufletul credincioșilor putând să devină cer nou. Există un cer, mai presus de lumea aceasta, care e cerul cel de demult, dar există și un cer nou, cerul din sufletul nostru, în măsura în care noi putem să devenim locașuri ale lui Dumnezeu. Cred că și aici este cazul să spun ceva despre cer. Ce este cerul? Pentru că sunt mulți dintre oameni zic că cerul e bolta care se vede în zilele senine, este ceea ce vedem noi albastru deasupra noastră. Sigur că oamenii au trecut de multe ori de albastrul acela care se vede și au spus că, de fapt, nu este o graniță între pământ și cealaltă parte a lumii acesteia, nu există o boltă cerească decât în înțelesul că aceasta se vede așa. Cerul este locașul lui Dumnezeu, dar noi știm că Dumnezeu este pretutindeni, așa încât, într-un alt înțeles, cerul este pretutindeni, unde e Dumnezeu acolo e cerul. Noi spunem despre biserică de pildă, despre biserică înțeleasă ca locaș de închinare, că biserica este "cerul cel de pe pământ", pentru că în biserică se fac lucruri cerești, în biserică se înfățișează împărăția lui Dumnezeu, în biserică noi îi închipuim la Sfânta Liturghie pe Heruvimi, în biserică spunem cuvinte pe care le rostesc îngerii în cer, în biserică primim binecuvântările lui Dumnezeu, în biserică auzim Evanghelia Mântuitorului, cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu. Așa încât este un cer mai presus de lume dar nu știm ce este - Sfântul Ioan Gură de Aur chiar scrie: "Noi știm că este cer dar nu știm ce este" -, este un cer pe pământ, sfânta biserică, și mai este un cer, în ființa omenească, sufletul omenesc, în care locuiește Dumnezeu. În acest înțeles a scris maica Teodosia poezia Cer nou.

Și să mai spunem ceva. Cerul este inaccesibil, adică nu putem noi, prin puterile noastre, nici să știm ce-i cerul, nici să ajungem în cer. Putem să ajungem în cer prin puterea lui Dumnezeu, și ajungem dacă ne facem datoria de a merge și în "cerul cel de pe pământ", în sfânta biserică. Apoi, este inaccesibil cumva și ca fenomen să zicem așa, adică orizontul îl vedem ca o boltă care se unește cu pământul. Fiecare dintre cei care văd, uitându-se în zare parcă ar vedea că undeva se unește cerul cu pământul. Și dacă te duci acolo unde vezi că se unește cerul cu pământul, ca să vezi cum e cerul, vezi mai departe că se unește cerul cu pământul în altă parte. Acesta este un fel de exemplu despre faptul că cineva care vrea să ajungă în cer nu poate ajunge după puterile lui. Am citit cândva o carte scrisă de Lucian Blaga și am reținut din ea un lucru foarte grăitor. E vorba de cartea Hronicul vârstelor. Acolo spune el ceva din copilăria lui și anume că mergând odată și uitându-se în sus i se părea că cerul merge împreună cu el. E o idee foarte frumoasă. Pentru că, de fapt, să știți că partea noastră de cer merge împreună cu noi, niciodată nu ne despărțim de cer dacă credem că este cer. Și atunci i-a propus el unui prieten al său, unui copil, să meargă în direcția opusă, adică Lucian Blaga să meargă într-o direcție și copilul celălalt să meargă în direcția opusă - spunându-i că "uite cum merge cerul cu noi" - și se gândeau ei că dacă merg așa o să rupă cerul și o să vadă ce-i în cer. Bineînțeles că experiența n-a reușit pentru că nu putea să reușească, nu era pusă pe temeiuri de reușită, dar ideea ca atare e extraordinar de frumoasă, adică să ai conștiința că cerul merge împreună cu tine, unde ești tu este și cerul, cerul tău, și că tu însuți poți să fii cer. Și acum să vedem ce scrie maica Teodosia despre cerul cel nou:

Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi și i-am spus:
De noi, cum nu Ți-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-ți întorci Tu fața cu silă de la noi,
Și cum mai vrei să suferi, făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de înger a călcat?
Cum poala preacurată, Stăpâne, n-o ferești,
În tină omenească să nu ți-o murdărești?
Cum poți să suferi Doamne miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din Rai?
Cum suferi bezna noastră Tu, Soare strălucit,
Cum poți să rabzi ocara, Tu, Doamne preaslăvit?
Și cum fiind căldura iubirilor cerești,
În inima mea rece Tu vrei să locuiești?
Tu, cel ce stai în cerul cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu
Ieși de la mine Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curățit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine cel rece m-ai aprins,
Și peste sărăcia mea goală ai întins,
Un colț al hainei Tale, și m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neîncăput,
Și sufletul meu, iată, Tu cer nou l-ai făcut,
În sufletul meu astăzi, Tu însuți locuiești,
Cu Maica Preacurată, cu cetele cerești.
Și pentru toate-acestea Iisuse prea iubit
În cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit.

Soră bună cu poezia aceasta o socotesc poezia Pasăre de nea:

Colo spre amurg,
Ploi de aur curg,
Ceru-i o lalea.
- Tu de unde-mi vii în zbor
Răzlețită ca un dor,
Pasăre de nea?
- Colo-n depărtări
Dincolo de zări
Este-un loc curat
Larg și desfătat
Unde ochi nu plânge
Unde n-a curs sânge
Unde glonț n-ajunge
Unde nu străbate
Geamătul de frate
Plânsul de vădană
Of-ul de orfană
Unde prin fânațuri
Nu-s curse și lațuri
Unde-i numai floare
Umbră și răcoare
Că e loc curat,
Binecuvântat,
Plin de bucurie,
Și de veselie,
Loc de bucurie
Care nu se trece
Ci în veci petrece,
Unde nici o rază
Nu mai înserează.
- Pasăre de nea
Fă pe voia mea
Dorurile mele
Zboară tu cu ele
Dincolo de stele
În țările-acele.
- Ba, că dorul tău
Mare e și greu
Aripile mele
Mări sunt mititele
Calea-i lungă foarte
Și nu pot să poarte
Aripi mititele
Doruri mari și grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Și acolo nu-i
Dorul nimănui.

Am zis că există și un cer pe pământ: biserica și sufletul credinciosului. Este și o poezie scrisă de maica Teodosia numită Focul în care se arată transformarea care se face prin puterea lui Dumnezeu în sufletul pe care vrea Dumnezeu să și-L facă locaș. Poezia se numește Focul:

Căsuța mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Și tindă, și odăi, și coperiș.
Voiam să plec din casă pe furiș,
C-o legătură-n mână. N-am putut.
În val de flăcări albe m-am zbătut;
Vecinii toți dormeau; și de-n zadar
Plângeam, închisă-n grinzile de jar.
Și, ca să pot scăpa din casa mea,
Am lepădat și haina, căci ardea
Și-am aruncat și legătura-n foc.
Mă-năbușeam și nu vedeam deloc;
Cuprinsă de uimirea morții, stam
În oarbă nemișcare. Așteptam
Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum
Și vântul să mă vânture pe drum.
Am auzit un zvon de prăbușiri,
Și casa mea pieri; subțiri, subțiri,
Se ridicară palele de fum...
În goliciunea mea pornii la drum.
Cerșeam lumini și-n pragul nopții reci
S-au fost deschis zări albe de poteci.
Curată ca o candelă-n altar,
Cu trupul plin de răni și greu de har,
M-am pomenit urcând pe scări cerești,
Spre miezul dragostei dumnezeiești.
Știam acum că focul fost-a pus
În casa mea, de mâna lui Iisus.

O altă poezie este intitulată Apocalipsă:

Acolo, sus, în munți pustii de iască,
Prăpastie de flacără se cască
Și focul linge-ntinderea cerească.

Un semn s-a arătat în cer, departe.
Citeam din flăcări vii, ca dintr-o carte,
Cuvântul sfânt al întreitei Arte.

Scria pe cer de noapte jerăgaiul.
Ce limpede-mi suna-n ureche graiul,
Ducând pe val de cântece tot Raiul.

Că limbile de flacără mi-arată,
Pe nori de armonie necreată,
Dumnezeirea, încă ne-ntrupată.

În piatra care n-a fost lustruită
Și-n Poezia încă negândită,
Treimea stă și azi înlănțuită.

Am tâlcuit, din flăcări, Întruparea;
Crescută-n Duh, din har ceresc, Cântarea,
Cum crește-n zări, nețărmurită, marea.

Curgea, curgea, din veșnice izvoare,
Să lege rod în mințile fecioare,
Cum pică roua-ntr-un potir de floare.

Acolo-n adâncimi de taine sfinte,
Se întrupează cântecu-n cuvinte,
Cum Tatăl hotărât-a mai ?nainte.

S-a arătat în cer un semn mai mare:
Un cântec întrupat suia spre Soare,
Suia spre Slăvi, cu Crucea în spinare.

M-a surprins de la prima lectură poezia Iad care înfățișează iadul într-un fel în care nu suntem obișnuiți cu el:

Trecând prin șapte nopți fără de vad,
Cu Îngerul m-am pogorât la Iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală -
O veșnicie netedă și goală...

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin
Ca boabele de struguri în ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială -
O mucedă, cumplită lâncezeală,

Că nu se mișcă-n veci nimic din loc,
Nici flacără de dor, nici gând de foc.

Că-n aerul pătruns de făr? de lege
Nu poate val de cântec să se-nchege

Și-n cuget pângărit și necurat
Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

O piatră-ncremenită-n nemișcare
Puteri să dea viață nouă n-are.

În noaptea fără margini totu-i șters,
Coloare, formă, armonie, vers.

Din goluri, care fără fund se cască,
Nu poate frumusețea să se nască;

În duhurile oarbe de păcat
Nu strălucește chipu-i luminat.

Cu Îngerul treceam prin Iad în pripă,
Vedeam durerea care nu mai țipă.

Pe-ntinsul înfiorător de mut
Se țes zăbranice de chin tăcut.

Stau osândiții-n cruntă neclintire,
Cu trupu-nveșnicit în zvârcolire,

Cu rânjetu-mpietrit pe fața lor,
Cu răni, ce-i ard adânc, dar nu-i mai dor.

Se-nchiagă-n jar, ca ghețurile-n râuri,
Șerpi otrăviți de pofte și desfrâuri.

Petrec în sânul Marei Urâciuni
Mulțime nemișcată de nebuni.

Pe toți i-a șters din Cărțile Vieții.
Păcatul împotriva Frumuseții.

Și acum câteva poezii în legătură cu câteva evenimente pe care le sărbătorim. De pildă, în legătură cu Crăciunul, poezia Așteptare:

Mai vii și astăzi? Mila iar te poartă
De sus, spre staulul din Vifleem?
Din lume n-ai cules destul blestem?
Iubirea Ta nici astăzi nu e moartă?

Spre duhuri vii, cu îngeri de lumină,
Spre inimi vii, cu strălucit alai,
Ci-n iesle nu e nici un fir de pai,
E numai piatră goală, numai tină.

În tainițe de inimi nu e pace,
Și frig ca-n duhuri nici în peșteri nu-i.
Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui
Și scutece noi n-avem din ce-Ți face.

Tu vii... Pogori în noi ca-ntr-o pustie.
Te-mpiedici în nisip din loc în loc,
Dar nu găsești nici apă-n noi, nici foc,
Nici albe dobitoace, ca să-ți fie

Tovarăși buni în drumuri tăinuite
Și nici cioban cu glugă de blândeți.
În noaptea noastră fără dimineți
Nu sunt cărări de raze prăfuite.

Nu și-ar găsi în noi ca să-i îndrepte,
Nici magii steaua lor cu lung fuior.
Arhanghelii venind din cerul lor,
Ar îngheța pe nevăzute trepte.

Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va
Să dea viață golului din noi?
Aștept... În duh sunt gânduri cu noroi
Și moartea-și vântură în inimi pleava.

O altă poezie tot de Crăciun este Colind:

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne Maica, cerne,
Fulgii moi i-așterne,
Nimeni să nu-i vadă
Urma prin zăpadă,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Coboară, coboară
Preasfânta Fecioară;
Dar pe unde merge
Urma I se șterge,
Taina din vecie
Nimeni să n-o știe.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Intră-n staul, iată
Maica Preacurată
În staul de vite,
Pe paie strujite,
Să nu se cunoască
Ce fiu va să nască.

Lerui, Doamne, Ler,
Din înaltul Cer,
Cerne luna, cerne,
Raze albe-așterne,
Lumină cerească
Din iesle să crească,
Razele-n zăpadă
Îngeri să le vadă,
Din înaltul Cer.
Lerui, Doamne, Ler!...

O poezie în legătură cu jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos intitulată Ghetsimani:

Picioarele spălate de plânsul Magdalenii
Se frânseră. Sub raza divinei milostenii
Iisus căzu în rugă cu fața-nsângerată
Și greu, în pacea nopții, rosti cuvântul: "Tată,
Îți simt durerea sfântă și grija părintească,
Mă doare mila caldă ce vrea să mă-nvelească,
Mă tulbură iubirea și jalea de Părinte.
Când sângele va curge prinos al jertfei sfinte,
Când urletul mulțimii va cere de la Tine
Să osândești pe Domnul luminilor depline,
Când voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,
Când fiul Tău cădea-va sub bici fără putere,
Când sfârtecându-mi trupul în drumul alb de țară
Voi duce spre Golgota cereasca mea povară,
Părinte-al meu, în milă să nu-ți uiți legământul,
Mă lasă cu durerea să mântuiesc pământul.
Să nu-ți aduni blestemul și fulgerele toate,
Ca să oprești mânia neputincioasei gloate;
Nu-i pedepsi pre dânșii cu ploaie de pucioasă,
În marea Ta iubire mă uită și mă lasă,
Mă lasă, Doamne-al milei, să nu-ți mai simt iubirea,
Să știu că nu-mi ajunge la Tine tânguirea.
Te-mbracă azi în haina lucirilor de stele
Cu bucuria sfântă a învierii mele.
Ca să nu știu cât suferi în lumile-ți senine,
Părinte, fă să treacă paharul de la mine".
Iisus ridică fruntea și-ncepe să coboare.
O aripă de înger l-atinse cu răcoare.

Și ceva tot în legătură cu jertfa, Golgota:

Te vindem iar cu sărutări viclene,
Prin nepăsare oarbă și prin lene.

Te biciuim cu vorbe de ocară,
Te pălmuim cu ură ca de fiară.

Te adăpăm cu suc de-amărăciune,
Din pofte rele și din stricăciune.

Te țintuim pe cruci de nedreptate
Prin cuiele uciderii de frate,

Iar împletim blestemele de tată,
Să-ncingem, Doamne, fruntea-nsângerată,

Tu iarăși zici, în blândă rugăminte:
"Nu știu ce fac. Îngăduie-i, Părinte".

În poeziile publicate în cartea Poemele Luminii este și una intitulată Diată, adică Testament pe care eu aș putea-o numi foarte bine și O mănăstire într-un suflet. Să vedeți numai ce frumoasă este:

Smerenia mea aș vrea să fac o danie,
Să dau întreaga mea agonisire,
Să se zidească nouă mănăstire,
În sufletul umbrit de pocanie.

Ducând în mâini prinosul de iubire,
Să bată gândurile-n ea metanie,
Și-nlăcrămată ca o spovedanie,
Să cânte-n strană blânda stihuire.

Învăluite-n rase de tăcere,
Simțirile monahi cuminți să fie,
Nevoitori cu post și cu veghere,
Și neștiuți de nimeni în chilie.
Din flori de bucurie și durere
Să lege Domnului cunună vie.

Am prezentat o poezie din cuprinsul cărții Insula Albă. Mai prezint una, deosebit de frumoasă și care este cu conținut laic pe care să știți că n-am ales-o eu, a ales-o altcineva și eu am luat aminte la alegerea pe care a făcut-o acela și am ales-o și eu. Poezia se numește Epitalam și "epitalam" înseamnă Cântec de nuntă:

Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.
Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.
Torțele ard luminos și răsună de cântece casa;
Doris, frumosul pescar, în iatac își așteaptă mireasa.

Vântul suspină prin ierburi, și murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceți cântarea de nuntă.

Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre.
Mulți cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,
Mulți au dorit trupul alb și buzele dulci ca o floare,
O, Kalliroe; tu știi că pe mulți azi în suflet îi doare.

Vântul suspină prin ierburi, și murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceți cântarea de nuntă.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele
Albe - și mrejele lui totdeauna de pește sunt grele.
Glasul lui dulce în noapte departe pe apă răsună,
Părul lui moale lucește, când trece sub raza de lună.

Vântul suspină prin ierburi, și murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceți cântarea de nuntă.

Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă.
Tu ai să-i smulgi de pe față frumosul ei văl de mătasă.
Noi o să ducem la temple miresme curate și miere,
Pentru Hymen Hymenaios, Athene și vajnica Here.

Vântul suspină prin ierburi, și murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceți cântarea de nuntă.

Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din belșug fericire.
Zile senine de muncă să cereți, și nopți de iubire.
Brațele albe să fie un leagăn de dulce-alintare,
Pentru micuțul ce vine ca preț al durerii amare.

Vântul suspină prin ierburi, și murmură marea căruntă,
Mândre fecioare din Chios, să ziceți cântarea de nuntă.

Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă,
O, Kalliroe, de-acum vei intra în viața cea nouă.
Buzele noastre surâd, dar de lacrimi ni-s genele pline,
Când vă urăm cu iubire un ultim: rămâneți cu bine.

Tace și vântul în ierburi și tace și marea căruntă.
Haideți, fecioare din Chios, sfârșit-am cântarea de nuntă.

Stimați ascultători, maica Teodosia, Dumnezeu s-o odihnească, a reținut în memorie o scrisoare, niște rânduri scrise pe o carte poștală cu niște aprecieri pe care le-a făcut cineva de pe front în timpul războiului citind poezia aceasta Epitalam care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la cei de pe front și unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Lațcu, următoarele rânduri: "Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol și furtună, amestec de iarnă și început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colțul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile și desăvârșitele versuri închinate nunții lui Kalliroe. Vă mulțumesc pentru clipa senină și pură pe care mi-ați dăruit-o într-o vreme și într-un cadru de tristă și murdară animalitate". Stimați ascultători, v-am spus că nu eu am ales poezia aceasta, a ales-o acela care a scris rândurile acestea pe care vi le-am citit și pe care le-a scris un necunoscut. Noi nu știm, nici maica Teodosia n-a știut, nici eu nu știu cine le-a scris dar în orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă.

Sfârșesc aceste aprecieri și sfârșesc aceste poezii cu un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog versificat de maica Teodosia, versificat pe românește pentru că imnul respectiv este versificat și în grecește, în limba în care a scris Sfântul Simeon Noul Teolog. De fapt vi l-am spus eu ieri când am vorbit despre "Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu și om", când am spus despre faptul că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, primiți de Dumnezeu ca fii, nu adoptați, ci ca niște fii care se unesc cu Dumnezeu. Dumnezeu Se unește cu fiii Săi. Iată imnul al V-lea din imnele scrise de Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește cu Dumnezeu și zice așa:

Cum de foc ești ce țâșnește și ești val răcoritor?
Cum de arzi și-alini îndată, cum mă faci nemuritor?
Cum de faci din vameși îngeri și-ntunericul lumină?
Cum de scoți din iad și cum de curățești pe cei din tină?
Cum tragi bezna în lumină, cum de noaptea o cuprinzi?
Cum de mă prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?
Cum Te împreuni cu robii, fii ai Tatălui de-i faci?
Cum de-i arzi de dor rănindu-i, cum de iarăși îi împaci?
Cum de rabzi și suferi Doamne, cum nu răsplătești îndată?
Cum de vezi cele ce-n taină, numai Ție Ți se-arată?
Cum fiind așa departe, vezi ce facem fiecare?
Doamne robilor Tăi dă-le, îndelunga Ta răbdare.

Stimați ascultători, în felul acesta gândesc eu că v-am pus în atenție podoabe de gând scrise de maica Teodosia Lațcu, de Zorica Lațcu, podoabe de gând care e bine să ne-mpodobească și gândurile noastre. Și acum ca sfârșit al acestor gânduri frumoase cred că ar fi bine să ne ridicăm cu toții în picioare și să spunem poezia Filă din acatist ca pe o rugăciune pentru că de fapt rugăciune și este:

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Șipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.

Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopților de vară,
Spicul cel de aur veșnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.

Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a ?ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.

Bucură-te, mărul vieții care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăși, țărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.

Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

 

11 mai 1993


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.