HOME -> Media ortodoxa -> Film / Video

ELENA DULGHERU

Curentul 12 martie 2003

 

 

 

Clone cinematografice: Solaris-ul american, cele două Nataşe şi ratarea purgatoriului

 

 

A face un remake după celebrul film al lui Andrei Tarkovski, adică o altă adaptare pentru ecran a romanului lui Stanislaw Lem părea, încă de când producătorii James Cameron, Rae Sanchini şi Jon Landau îşi anunţaseră public proiectul, un gest eventual provocator, dar mai curând sinucigaş – şi trebuie să-l luăm ca atare. Vrând-nevrând, confruntarea fiind lansată, nu putem să o ignorăm, dar chiar şi o privire lipsită de astfel de referinţe, strict în contextul genului ştiinţifico-fantastic al anilor 60’, în care se situează, nu i-ar fi mai avantajoasă. Steven Soderberg, regizorul şi scenaristul filmului este autorul unor opere destul de diferite, ca Ocean’s Eleven şi Erin Brockovich, câştigător al unui Palme d’Or pentru Sex, minciuni şi bandă video şi al unui Oscar pentru regie cu Trafic, în 2002. Cu toate acestea, noua abordare a romanului lui Lem, realizată de el nu depăşeşte limitele genului, cu tot cu povestea de dragoste propusă ca miză, dar care e ternă, cu tot cu scenografia clasică S.F. şi cu anemicele interogaţii de filozofie şcolară despre existenţa a “ceva” dincolo de materie, spulberate înainte de a pune punctul pe i şi tolerabile de cel mai drastic ateism “ştiinţific”.

          Întrebarea cu care rămâi în minte după vizionare este “De ce?”. De ce a fost făcut acest film? Dar se pare că se hamletizează doar la Bucureşti, la Twentieth Century Fox, compania producătoare, nu se pun astfel de întrebări, se decide repede, se filmează repede şi... se uită la fel de repede. Se părea că tot ce fusese de spus pe marginea romanului polonez şi a implicaţiilor lui în problematica lumii contemporane, ca şi în aceea a iubirii a fost exprimat până la capăt de marele regizor sovietic. Să fie vorba de o şarjă, de o coborâre parodică cu picioarele pe pământ (tocmai din spaţiul intergalactic!), ori de punerea pe tapet a “musculaturii multimedia” celei mai sofisticate? Nici vorbă. În afara motivaţiilor strict comerciale (dar se pare că nu a fost cazul, nici la Tarkovski şi nici acum!), un remake se face atunci când propune o nouă optică asupra subiectului, ceea ce filmul lui Soderberg nu o face, mărginindu-se să rămână în umbra peliculei tarkovskiene.

          Comparaţia cu un reper al cinematografiei mondiale ar fi, poate, nedreaptă, dacă regizorul n-ar fi cel care o provoacă în mod repetat şi, de fiecare dată, cu o stânjenitoare lipsă de inspiraţie. Declaraţia acestuia cum că ar fi voit să exploateze relaţia de iubire dintre protagonist, Chris Kelvin (George Clooney) şi “clona” defunctei sale soţii (pe care nu o mai cheamă Hari, ci Rhea), rămâne fără acoperire, tot ce se întâmplă şi cum se întâmplă între cei doi nu e în nici un caz mai profund ori mai complex ori altminteri decât în varianta tarkovskiană. În schimb, gros-planurile Ei, interpretată de Natasha McElhone (tot o Nataşă!), o actriţă atletică, cu un chip alcătuit din unghiuri ascuţite şi o privire apăsătoare şi fixă, ca a femeilor bolnave ale lui Picasso (apropo, printre antecedentele ei se numără filmul Surviving Picasso), sunt mult mai pregnante decât trecerile fulgurante ale Nataşei Bondarciuc. În fond, “cele două Nataşe” sunt radiografii ale memoriei, pe cale de a-şi cuceri o identitate şi, indiferent de tipologie, atributul de “fulgurant” trebuie să le fie caracteristic. Dar ceea ce Tarkovski înţelege (nu întâmplător o filmează pe Bondarciuc cu precădere din spate, în contre-jour-uri orbitoare care-i întunecă faţa ori din unghiuri laterale, evitând să se adâncească în chipul unei năluci), Soderberg nu pricepe şi intră cu camera de-a dreptul în materia neconstituită a umbrei, unde se loveşte de privirea de granit, lipsită de mister a actriţei sale, care nu ştie ce şi de ce se întâmplă cu ea pe platou... La un moment dat, revedem o mişcare de cameră aidoma cu cea din filmul rusesc, un amplu panoramic circular în care acelaşi personaj feminin (Rhea/Hari) apare în două locuri diferite ale încăperii.

          Şi totuşi, în film apar şi inovaţii de suprafaţă, ţinând de melanjul plat şi independent de logica filmului, care se mai numeşte “corectitudine politică”: pe staţia orbitală apare o negresă cu un aer cazon de femeie-căpitan (Helen Gordon/Viola Davis), duşmană feroce a “clonelor”, adică un fel de fascistă intergalactică, al cărei singur merit e de a pune capăt poveştii de dragoste Chris-Rhea, deci filmului... În aceeaşi ordine a absurdului, armeanul Gibarian este interpretat de un actor neamţ cu ochi albaştri (Ulrich Tukur), doar pentru că “expresia stranie din ochi a câinelui său” îl fascinase pe regizor la audiţia pentru rol - a stăpânului!

Dar lovitura de graţie de-abia se apropie şi se dezvăluie în deznodământ: unul din personajele nou-introduse (Snow/ alias Jeremy Davies), un fel de Minitehnicus, cu aer de student superdotat, pirpiriu şi aiurit este, de fapt, dublura solariană a originalului său pământean, pe care l-a ucis şi apoi l-a dosit bine, fiindcă... “a sărit la el“! Câteva urme de sânge, un cadavru îndesat în dublura tavanului, dezintegratorul de antimaterie rămas fără combustibil, Helen Gordon abia aşteptând să apese pe declanşator, paranoia planând peste tot... şi thrillerul horror era gata, dacă n-ar mai fi rămas decât cinci minute de film! Păcat de timpul pierdut cu povestea de dragoste, care oricum n-avea unde să ducă: el, pe staţie, ea, dezintegrată... Soderberg ratează şi horror-ul S.F., şi povestea de dragoste, şi pastişa, şi reverenţa.

În linia firească de aprofundare a romanului şi a reperului tarkovskian, ar fi putut ieşi un film despre o planetă-purgatoriu, în care fiecare personaj se confruntă cu alter-ego-ul său, întrupat de dublura sau dublurile extrase din subconştient, secretate de planeta-copil. Pe post de dezintegrator de antimaterie ar fi fost vindecarea mentalului şi a memoriei bolnave, împăcarea cu sinele, unirea cu propriul dublu, căinţa. Atunci şi povestea de dragoste şi-ar fi găsit locul ei, originalitatea şi împlinirea. Iar penibilele versuri din final ale lui Dylan Thomas, repetate triumfalist: “Deşi iubiţii se duc, dragostea dăinuie şi moartea nu va triumfa” ar fi sunat altfel decât nemuritorul şlagăr românesc de-acum uitat, “Un albastru infinit”.


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | I & R | Dosare ortodoxe

Copyright © 2000-2005, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.