HOME -> Media ortodoxa -> Film / Video

ELENA DULGHERU

PLATOUL DE FILMARE - O POARTĂ SPRE CER?
(BINECUVÂNTATĂ FII, ÎNCHISOARE!)

 

Există o taină a suferinței. Puțini sunt dispuși să o afle de bunăvoie. Cei mai mulți o confundă cu răul, iar atunci când se confruntă cu ea, o pun pe seama absurdului existenței. Revolta rațiunii, declanșată spontan le ecranează atunci orice posibilitate de a înțelege ce se întâmplă cu ei. Este greu a învăța din durere. Și totuși, acesta este singurul ei rost: curățarea de egoism, regăsirea solidarității umane și reapropierea de Dumnezeu. Există oameni pentru care experiența închisorii a fost calea de descoperire a adevăratei credințe: doar supraomenescul poate birui subumanul. Mulți dintre ei au preferat să rămână în anonimat. Unul dintre puținii care au avut tăria să retrăiască în scris infernul închisorii, pentru a ne arăta cum, în inima credincioasă, iadul se poate transforma în poartă spre paradis, este Nicoleta Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic Binecuvântată fii, închisoare. Ei, în primul rând, îi datorăm și filmul omonim, semnat de regizorul Nicolae Mărgineanu (scenariul: Nicolae Mărgineanu, Cătălin Cocriș, Tudor Voican), pe care avem bucuria să-l vedem pe ecrane.

Memoria gulag-ului românesc continuă să atragă lumea cinematografică, ceea ce este foarte important, într-un climat socio-cultural atât de debusolat și de supus derizoriului, ca cel actual. Formula "Tinerii trebuie să știe", devenită celebră prin legătura ei cu tot ce înseamnă pentru români "memorial al durerii", nu va deveni niciodată o vorbă goală; doar că ea trebuie întotdeauna completată cu imperativul "a înțelege" (altfel, "a ști" poate deveni un coșmar). "A înțelege sensul suferinței" - iată ce ne propune, spre deosebire de alte mărturii, poate mai zguduitoare, despre spațiul concentraționar (dar bazate numai pe "a ști"), filmul lui Nicolae Mărgineanu.

"Nu vreau ca acest film să fie văzut cu detașare", declara regizorul. Nu, în nici un caz nu va fi văzut cu detașare, după cum nu a fost văzut cu indiferență După-amiaza unui torționar al lui Lucian Pintilie. Și totuși, cele două sunt opuse ca optică; este bine, așadar, că apar la foarte scurtă vreme unul după celălalt, pentru a putea fi privite în complementaritatea lor. Nu, nu se poate scrie ficțiune după viața din lagărele comuniste; cruzimea și oribilul depășesc puterile imaginarului iar, pe de altă parte, actul ficțiunii devine imoral, dacă ignoră mărturiile faptelor de viaț㠖 este ceea ce, pesemne, au intuit ambii regizori, când au simțit nevoia să recurgă la literatura memorialistică pentru a-și configura scenariile. Doar că ceea ce și-au propus să demonstreze, din punct de vedere etic, este total diferit. Unul caută unghiul torționarului (abordare inedită în filmografia românească a gulag-urilor și rarissimă în literatura corespunzătoare), celălalt, pe cel al victimei. Unul sondează limitele bestialității și ale degradării omenești (și a "lipsei de conștiință românești", cum declara), celălalt este interesat, dimpotrivă, de posibilitățile de supraviețuire morală și zidire sufletească oferite de închisoare. Unul, pentru a-și înțelege personajul, se scufundă în mâlurile psihanalizei patologicului, celălalt se străduiește să se înalțe pe culmile misticii creștine ale iubirii vrăjmașilor. Pintilie lucrează cu furie, adulmecă cu voluptate toate aspectele abominabilului și ale malignului, pe care se forțează și ne forțează să le privim; pus la zid, asfixiat, omenescul caută evadare într-o dimensiune superioară cunoscută și o găsește în estetic; evadarea nu are, însă, și o dimensiune noetică (implicit, etică) și iată că esteticul se colorează, evident, de sarcastic.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mărgineanu (despre al cărui film vom scrie mai mult). El urmărește nu electroșocul, ci zidirea sufletească; caută nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu acuză istoria, ci încearcă să învețe din ea; nu caută anomalia (fie a și estetizată), ci posibilitatea păstrării normalității în condiții anormale, rezistența la rău prin cuvântul lui Dumnezeu. Drumul său este mult mai greu, în primul rând pentru că își propune o experiență imposibil de înțeles fără a fi asumată, în al doilea rând, datorită dificultății de a-și găsi o echipă pe măsură. "Ca cineast, este cea mai mare încercare pe care am avut-o vreodată" – declară regizorul. A evoca suferința a mii de oameni nevinovați nu mai este o problemă actoricească sau regizorală, ci, în primul rând, un act etic. Regizorul și întreaga echipă înțeleg acest lucru și se apropie de film în stare de rugăciune. "Prima zi de filmare la Jilava am început-o cu o slujbă de pomenire pentru sufletele celor care au murit acolo" – declară regizorul. De aici începe miracolul. Această tensiune spirituală nu s-a risipit în timpul filmărilor, ci s-a accentuat, prin deșteptarea sufletească a fiecăruia: actorii, chiar și figuranții învățau împreună experiența Crucii, dorind să se împărtășească măcar pentru o zi de suferința celor care pătimiseră acolo. "Îmbrăcam acele zeghe cu o asumare a suferinței, ne părea rău când trebuia să le dăm jos" – povestește Maria Rotaru, una dintre actrițele care au avut un rol secundar în film. O altă dimensiune a creației actoricești s-a deschis. Și, cum pelicula păstrează totul, vor avea și spectatorii ocazia să se împărtășească de o altă dimensiune a creației cinematografice. A ieși din sala de proiecție în stare de rugăciune. A păși pe platou în stare de rugăciune... Pot fi rampa ori platoul de filmare o poartă spre cer? De unde acest miracol?

În primul rând, din împărtășirea memoriei acelorași fapte, de către clasicul lanț scenarist-regizor-actor, lanț care funcținează, în esență, pe bază emoțională. Este marele miracol al teatrului, preluat și de film, cel care dă viață unui text sau ridică la putere un fapt de viață. Acest lanț emoțional, pnevmatic - pe care, în cazul de față și nu numai, trebuie să-l completăm cu încă o verigă esențială: aceea a autorului textului – se bazează pe miracolul împărtășirii aceleiași experiențe fundamentale, pe binomul "a dărui/a primi", în fine, pe dorința actorului de a îmbrățișa și el crucea purtată de autor.

Ne întrebăm de ce astăzi teatrul și cinematograful, mai ales, se sufocă? Pentru că numai iubirea dă viață. Pentru că numai un text izvorât din iubire (cu toate implicațiile ei, enunțate de celebrul verset paulin), poate fi capabil de a deștepta iubirea în lectorii săi, iubirea com-pătimire, iubirea teandrică și poate da naștere unui spectacol-rugăciune, unui film-rugăciune.

Cum reușesc Nicolae Mărgineanu împreună cu echipa sa să ridice atât de sus cota actului artistic? Prin abordarea cu maximă seriozitate a temei suferinței și a persoanei umane și, în același timp, coborându-se pe sine: pentru regizor, arta nu este o defulare spasmodică, nici un gest demiurgic, ci unul kenotic, de micșorare a propriei personalități artistice în fața misterului celuilalt, în fața realului... Pentru el, actul artistic nu este un joc cu mărgelele de sticlă, prilej de exercițiu estetic ori de punere în ecuație a destinelor unor personaje, ci este un fapt la fel de serios ca și viața. Orice inițiere se face prin conștientizarea nimicniciei propriei persoane în fața misterului. Or, Nicolae Mărgineanu nu "inițiază" pe alții, păstrându-se pe sine în afară, ci participă și el la mister, "se inițiază" și el în tainele aspre ale detenției, cot la cot cu actorii și spectatorii. "Dacă nu sufăr împreună cu semenul meu, nu-i sunt de nici un folos" – ne învăța părintele Constantin Galeriu. Nichita Stănescu spunea că moșește sensuri în cuvinte; tot așa, Nicolae Mărgineanu declara că, în fața zidurilor impregnate de suferință de la Jilava, nu se simțea decât un simplu translator... El nu operează comutații semantice, ci încearcă, cu smerenie, să descopere sensurile existente; nu face alchimie artistică, pentru că respectă chimia (adică seva) realului.

Filmul este structurat ca o suită de secvențe extrase din materialul narativ al cărții-sursă, care urmăresc destinul autoarei, Nicoleta Valeria Bruteanu (devenită mai târziu, în Franța, Nicole Valery Grossu). În stilul său bine cristalizat, regizorul evită excesele metaforice, dar și pe cele naturaliste, practicând un limbaj realist și sintetic, bazat pe observația psihologică a relațiilor interumane din mediul concentraționar; adesea, vocea cineastului se retrage, pentru a lăsa cuvântul autoarei; filmul câștigă, astfel, autenticitatea prețioasă a documentului, fără a pierde potențialul de generalitate oferit de ficțiune.

Admirabilă a fost, după cum spuneam la început, ținuta profesională și umană a actorilor, începând cu protagonista (interpretată de Maria Ploae) și până la figurație. Nici pentru actorii maturi, nici pentru debutanți interpretarea detenției n-a fost un joc, ci asumarea pătimirii confraților mărturisitori, pe a căror jertfă s-a construit prezentul pe care îl trăim azi. Actul actoricesc n-a fost unul de "interpretare", ci unul de retrăire. Martiriul nu se "interpretează", ci se trăiește ori, pe scenă, se retrăiește; de aceea, îl întâlnim atât de rar pe ecrane. "Îmi propusesem să încasez cât mai mult din cât a suferit Nicole" – se destăinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate scenele de tortură. Mărturisirile altor actori îi susțin atitudinea. "Pe platou domnea o atmosferă spirituală cu totul aparte, desprinsă, parcă, din spiritualitatea lui Nicole, din cea a cărții" – declară Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar; cei care cunosc atmosfera obișnuită de pe platourile de filmare înțeleg cât de greu este de atins acest lucru. "La început mă apucase groaza de izbucnirile inevitabile de nervi care ar putea interveni din cauza lipsei totale de confort și iată, ne pomenim într-o atmosferă de smerenie față de cei care au suferit aici... Eram uimiți cu toții de atmosfera minunată care se instalase în celulă: nu se vorbea urât, nu se ridica glasul, exista chiar o solidaritate între «deținutele» noastre" – povestește regizorul. Chiar și actrițele de figurație erau fericite că au trăit, măcar pentru o zi, acea experiență: "Am îmbrăcat și noi acele zeghe...".

Pelicula nu iartă, dar nici nu uită; toată această solidaritate umană s-a întipărit pe peliculă și este, cred, cel mai elocventă în secvența nopții de Paști a condamnatelor de la Mislea. Lacrimile Eugeniei Bosânceanu, lumina din privirile tuturor "deținutelor" cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasă și rece "Hristos a înviat" exprimă (pentru mine, cel puțin) cele mai autentice clipe de fericire colectivă pe care le-am întâlnit pe ecran. Da, am văzut actori fericiți...
 

    


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | I & R | Dosare ortodoxe

Copyright © 2000-2005, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.