HOME -> Media ortodoxa -> Film / Video

ELENA DULGHERU

CU OCHII SPRE OCCIDENT sau EȘUAT ÎN ROMÂNIA

 

Acest început de toamnă promite a fi bogat în premiere cinematografice românești (o adevărată surpriză!), dintre care prima (la sfârșitul lunii septembrie) este debutul în lung-metraj al tânărului regizor-scenarist Cristi Mungiu, cu Occident. După un prim (și glorios) contact cu publicul european, tocmai la Cannes, pelicula lui a smuls la Festivalul de Film Transilvania de la Cluj (un dorit "occident" al cinefililor români) Marele Premiu al CNC. Și este, presupun, doar începutul palmaresului.

Care este "rețeta" succesului tânărului regizor? Mizând mai puțin pe originalitatea viziunii și mai mult pe exploatarea gustului public, Cristi Mungiu a învățat (și din reușitele recente ale unor confrați) că o primă premisă a succesului este tema, redată, în primul rând, de titlu. Nimic original în obsesia tinerilor români de a-și căuta norocul spre Soare-apune; tema merită, într-adevăr, o abordare în cheie comică (eventual, chiar caragialescă) și e de mirare că cinematograful postdecembrist nu a exploatat-o decât episodic; poate că, nevindecați de această obsesie, cineaștii au preferat registrele tragic sau grotesc-apocaliptic, mult mai "demne" pentru a zugrăvi nevrozele colective la care ei înșiși încă se simțeau părtași. Este un mod de a practica un "cinematograf al prezentului", cu tot patosul de rigoare, ascuns, eventual, sub masca sarcasmului ori a estetismului, dar angajat și acuzator (vezi Pintilie, revezi Danieliuc…). Din acest punct de vedere, abordarea lui Cristi Mungiu se diferențiază net printr-un fel de… maturitate socială (de fapt, apartenența la o altă generație), el preferând, ca și Nae Caranfil, un cinema detașat, a cărui materie filmică nu este, ca să spunem așa, "parte a trupului" (autorului) ci, mai degrabă, produs al minții. Cu toate că nu-i lipsesc nuanțele lirice și tandrețea, creația lui Mungiu nu este o confesiune, personajele care o populează nu ies din străfunduri de jurnal, ci din ecuații narative (ceea ce n-ar fi neapărat un neajuns), traiectoriile lor nu sunt de extracție autobiografică ci, mai curând, bibliografică - mă refer la bibliografia manualelor de scenaristică, bine asimilată, însă încă nedepășită. Într-un interviu publicat în abia-născuta revistă F a UNATC, autorul observa că pentru scenarist (mai mult decât pentru regizor) tinerețea nu este un atu, căci implică lipsa experienței de viață. Ceea ce într-un scurt-metraj este inesențial (ecranizarea unei anecdote putând fi realizată, practic, integral prin mijloace ale virtuozității regizorale – atunci când aceasta există), devine capital în lung-metrajul de autor, în care mijloacele de expresie trebuie să se supună mesajului artistic global, care este extraartistic. Iată punctul în care "armele" tânărului regizor (umorul, un anume simț al ineditului și dexteritatea scenaristică) nu mai fac față. Se simte o certă admirație față de Forman (al cărui spirit ludic îl regăsim și în comediile lui Caranfil), dar scenaristul Mungiu mizează, deocamdată, mai mult pe exploatarea structurii narative, decât pe cea a emoției (aici, lucrurile se învață mai greu din cărți) – de unde, o anumită distanțare și aerul ușor impersonal. Or, ceea ce i-a conferit reușită marelui ceh încă de la primele filme (și, de ce nu, și lui Caranfil) este puternicul aer personal, foarte sincer și, prin aceasta, autentic și inedit. Este, cred, zona spre care ar putea "trage cu ochiul" tânărul autor (de vreme ce opțiunea sa pentru genul comic pare a fi clară), și anume să spună mai mult (în sensul adâncimii) despre propriile personaje. Faptele lor și-ar găsi atunci greutatea și motivația (fie acestea și comice), care uneori le lipsește.

Dar ar fi o nedreptate să nu remarcăm și calitățile filmului, care nu sunt puține. Am ieșit din sala de vizionare cu două imagini-leitmotiv. Una este o excelentă sinecdocă a publicității. Proaspăt angajat la o firmă de advertising, eroul principal află de la patronul său că produsul are suflet, care trebuie să intre în rezonanță cu sufletul omului-agent publicitar, și atunci produsul ajunge să fie iubit de clienți. Eroul nostru, costumat într-o imensă sticlă de bere face cunoștință la locul de muncă (adică pe o mare arteră comercială) cu o fată-telefon celular care, inițial confundându-l, îi cere cu neașteptată candoare: "Să-mi dai înapoi caietul cu poezii!". Cei doi oameni-produs își dau mâna, se ascund de șefi pentru a putea vorbi în timpul serviciului, dar ceea ce vedem sunt două imense păpuși de burete viu colorat, derutate și neîndemânatece, vorbind pițigăiat și complice cu neașteptată voce omenească… Da, într-adevăr, "produsele" au suflet! Recunosc că aș fi dorit atunci ca filmul să continue în aceeași convenție și cu aceeași virulență satirică (ca în Adormitul lui Woody Allen), convenție care nu s-a reluat decât sporadic, și nu la același nivel.

Cel de-al doilea leit-motiv fericit este, de data aceasta, unul sonor, fiind constituit de simpaticele remember-uri pseudo-nostalgice ale "epocii Ceaușescu" (perioada târzie a "șoimilor patriei"), când tot poporul cu dinți de lapte cânta sau asculta la televizor "Noi în anul două mii, când nu vom mai fi copii…". Pus față în față cu realitatea pragmatică a lui "două mii", cântecelul, odată futurist-patriotard, câștigă în suavă naivitate (dacă odinioară îl percepeam altfel) și aruncă personajele, care nici în copilărie nu înțelegeau ce și de ce se petrecea cu ele (vezi nedumerirea protagonistului în privința "zălogului de legământ" din celebrul șlagăr "Am cravata mea, sunt pionier…"), într-un con de naivă bulversare socială, repercutată, în fond, asupra propriului destin, care rămâne eșuat în România…

    


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | I & R | Dosare ortodoxe

Copyright © 2000-2005, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.