HOME -> Media ortodoxa -> Film / Video

ELENA DULGHERU

FILM, CREDINȚĂ ȘI DETURNARE SEMANTICĂ

 

Filmul cel mai controversat al lui Martin Scorsese (sub aspect etic și religios), Ultima ispită a lui Iisus (1988), este rezultatul frământărilor artistice de vreo cinsprezece ani ale regizorului – dacă e să-l credem pe cuvânt – și putem să o facem - căci rodul lor se regăsește în multele aspecte reușite ale filmului (în primul rând, din domeniul imaginii).

La fel ca și romanul omonim al lui Nikos Kazantzakis, pe care îl adaptează, pelicula a scandalizat la vremea ei lumea creștină, și oarecum pe bună dreptate. De ce "oarecum"? Pentru că spectatorul uită, treptat, convenția filmului, enunțată în prolog și, purtat de firul narațiunii, identifică involuntar universul evocat cu acela al culturii generale creștine, neavând răgazul să extragă concluziile ce decurg din cele două-trei fraze inițiale și reținând, drept cheie de lectură (falsă!), doar titlul.

Prologul citează următoarele cuvinte ale scriitorului grec, preluate chiar din roman: "Natura duală a lui Iisus, dorința lui atât de omenească, atât de supraomenească, de a atinge Dumnezeirea, au rămas pentru mine un mister adânc și indescifrabil. Cauza principală a tuturor bucuriilor și tristeților din tinerețea mea era lupta perpetuă dintre spirit și trup, iar sufletul meu era arena unde aceste două armate se ciocneau" și continuă, declarând că filmul "nu e bazat pe Evanghelie, ci este o explorare fictivă a acestui conflict spiritual".

Dar marele romancier marxist de influență nietzcheană, declarat ateu, era, pe de-asupra, un abil mânuitor al limbajului biblic, pus în slujba exprimării unor idei existențialiste, antropocentrice, voluntariste – așadar, de o natură diametral opusă semnificantului (cum bine observă Romul Munteanu în prefața sa la volumul de Teatru al acestuia, publicat de Editura Univers în 1989). Dumnezeu rămâne pentru Kazantzakis o mare nedeterminare, "suprema Incertitudine", subiect de meditație dar, de fiecare dată, supus deturnărilor semantice și, în fine, respingerii. Cuplul Scorsese-Paul Schrader (scenaristul peliculei) îmbrățișează întru totul acest sistem ideatic, îl dezvoltă în registru psihologizant, coborând (neinspirat) către porțile psihanalizei… personajului Iisus, iar deturnarea semantică funcționează perfect (adică rămâne neobservată la o lectură empatică).

Și tocmai din această fractură dintre text (profilul schizoid al protagonistului) și context (biblic, evanghelic) rezultă nedumerirea spectatorului, senzația că a fost trișat - chiar dacă finalul îl reașază comod în fotoliu, întrucât aflăm că evadarea din pielea personajului istoric a fost un simplu vis. Dar visele și "glumele" nu sunt inocente: orice "glumă" maschează intenția faptei, este un test de punere față în față cu o realitate posibilă: "ce-ar fi fost dacă…?" Iar denaturările pe marginea Evangheliei, răstălmăcirile vizând Persoana Mântuitorului se numesc sacrilegii și erezii. (Chiar și arta nu are nimic de câștigat de pe urma lor, ci se depărtează de marea artă).

Din punct de vedere formal, scenariul funcționează perfect. Dar recursul la psihanaliză, fie ea și rudimentară (personajul-Iisus își spovedește ipocrizia, frica perpetuă, ura față de Dumnezeu-Tatăl, viciile ascunse…) este inadecvat și de două ori sacrileg. Judecând poetic (în sens heideggerian), psihanaliza este ea însăși sacrilegă, căci pătrunde (de obicei, prin varii efracții) în intimitatea animei unei persoane; cu atât mai grosolan și mai profanator este furtul, când este vorba de a violenta intimitatea unei persoane harismatice - condusă de har, iar nu de raționalitatea lumească (Iisus ca prooroc, pentru cei ce nu cred că El este Hristos) – și cu atât mai mult a Persoanei lui Dumnezeu.

Portretul lui Iisus din film deconcertează prin prezentarea conflictului dintre cele două naturi (divin-umană) ale personajului, înclinând substanțial în favoarea umanului și coborând până la diabolic. "Personajul-Iisus" este o ființă posedată, demonizată, asemeni călugărilor înșelați sau a unor personaje dostoievskiene. Dar dacă demersul dostoievskian era adecvat, întrucât sonda tenebrele omenescului, demersul Kazantzakis-Schrader-Scorsese este handicapat de tenebrele autorilor în înțelegerea unei Persoane în fața Căreia nu știu să se deschidă, dublat de dorința de a provoca. (Și în artă, tăcerea scuză neștiința/necredința și poate fi de aur).

Quod erat demonstrandum: personajul evocat nu este Hristos și ajungem la enunțul-ipoteză: filmul este explorarea fictivă a unui conflict spiritual, pe care îl amendăm: nu al unui conflict, ci al unui malentendu.

Chiar dacă în final, autorii își lasă protagonistul să moară pe cruce (de kitch-ul imageriei nu vom vorbi acum), comportamentul său ambiguu (uneori, aidoma Personajului evanghelic, alteori, în mod diametral opus - conform legilor seducției, ori ale amăgirii) îl încarcă de îndoială și de o maladivă inconsistență lăuntrică. Astfel plonjăm în spaimele și îndoielile goticului creștin, care își au întotdeauna cauza – citim în manualele de ascetic㠖 în pierderea Duhului.

Iar deturnarea semantică se numea odată simplu: minciună.

    


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | I & R | Dosare ortodoxe

Copyright © 2000-2005, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.