Interviu cu parintele ieromonah Macarie Simonopetridis 

Iulian Nistea: Părinte Macarie, înainte de a vorbi despre monahismul athonit de astăzi, vă propun să prezentati, în rezumat, monahismul athonit «clasic», asa cum a fost el trăit timp de o mie de ani în acest Sfânt Munte, punctând si raportul dintre mănăstire si schit la Muntele Athos, pentru că, asa după cum mi-ati spus, exact în acest punct stă cheia întelegerii noii sinteze monastice athonite de astăzi.

Părintele Macarie: Dacă acest raport între viata cenobitică clasică si traditia eremitică este un aspect particular al vietii în Muntele Athos astăzi, trebuie spus că e o istorie lungă, si poate toată istoria Sfântului Munte se orientează în jurul acestor doi poli.

După cum stiti, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem putine informatii asupra originilor monahismului athonit, însă tinând cont de cele ce stim) primii monahi care au vietuit aici - înainte de venirea Sfântului Atanasie si de întemeierea monahismului cenobitic - erau eremiti care trăiau într-o formă mai mult sau mai putin organizată. Stim însă că în epoca Sfântului Atanasie existau deja mănăstiri organizate, cu o anumită organizare centrală: un protos la Karies, o biserică centrală, o organizare a Synaxei - toate aceste lucruri existau deja înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamnă că exista un monahism nu doar cu eremiti dispersati, ci si cu mănăstiri, care nu erau mari mănăstiri imperiale, ca cea întemeiată de Sfântul Atanasie, însă deja era vorba de mănăstiri organizate. Exista mai ales, în exteriorul Muntelui Athos, o mare si foarte veche mănăstire care avea proprietăti în Muntele Athos, si aceasta a creat dificultăti si tensiuni - cum ne arată arhivele pe care le detinem.

Deci, monahismul athonit înainte de secolul al X-lea exista deja - chiar dacă n-a lăsat prea multe urme istorice concrete - sub forma a două dimensiuni, una eremitică, iar alta, să-i spunem cenobitică - căci nu se stie exact ce formă de coenobium era. Ceea ce istoricii presupun este că monahismul athonit a început cu adevărat în perioada iconoclasmului: se presupune că monahi din regiunile centrale ale Imperiului s-au refugiat aici pentru a scăpa de persecutiile iconoclaste, tot asa după cum o parte a monahilor din Asia Mică au plecat si ei spre sudul Italiei în aceeasi epocă. Putem vorbi deci de o primă extensiune a monahismului athonit sub forma care exista atunci în Muntele Olimp al Bitiniei, adică sub forma lavrelor eremitice, a grupurilor de eremiti. Primele dovezi scrise asupra unor monahi care au vietuit pe Muntele Athos sunt câteva vieti de sfinti de la sfârsitul secolului al VIII-lea si din secolul al IX-lea, începând cu Sfântul Eftimie cel Tânăr. Sfântul Eftimie cel Tânăr era exact acest tip de monah care venea din Olimpul Bitiniei si care a avut această experientă a monahismului eremitic, dar fiind si prezent în mănăstire, si care si-a petrecut viata între mănăstirea care se afla la Salonic (Peninsula Chalcidică) si Muntele Athos, unde venea pentru a practica mai intens asceza. Deci Muntele Athos era un loc de retragere isihastă, dar cu un anumit număr de mănăstiri deja existente.

Atunci când Sfântul Atanasie a întemeiat marea Mănăstire Lavra - cu ajutorul împăratului bizantin Nichifor Focas - el a întâmpinat rezistenta monahilor ce trăiau pe Muntele Athos, care se temeau că Sfântul Atanasie le bulversează traditiile si obiceiurile de viată aducând un monahism foarte organizat.

Deci, evenimentul istoric fundamental al întemeierii Mănăstirii Marea Lavră nu reprezintă nasterea monahismului la Muntele Athos, ci importarea în Muntele Athos a monahismului studit, un monahism foarte organizat si strict cenobitic. Si cum acest tip de monahism presupunea importante lucrări de constructie, cu multi bani, cu multă miscare, cu multe legături cu persoanele importante de la Curte si cu împăratul însusi, de asemenea cu importarea anumitor tehnologii - tocmai Sfântul Atanasie este cel care a introdus anumite elemente tehnice în viata monahului, pentru a i-o usura - si toate acestea i-au nelinistit pe ceilalti monahi athoniti, care se temeau că Sfântul Atanasie le va bulversa viata; astfel, ei s-au plâns împăratului. Până la urmă Sfântul Atanasie a avut câstig de cauză, însă s-a creat dintru început o tensiune între monahismul cenobitic strict si monahismul traditional athonit, isihast. Si se poate spune că această tensiune a constituit, în fapt, o relatie dialectică pe tot parcursul istoriei Muntele Athos: doi poli distincti care erau adesea în opozitie, dar care au evoluat în mod progresiv până la fuziune, până la sinteză. Deci această relativă sinteză la care asistăm astăzi pe Sfântul Munte era în fapt rezultatul unui foarte lung proces de asimilare si de raport între dimensiunea isihastă si cea cenobitică a vietii monastice athonite, care există dintotdeauna la Muntele Athos.

După cum probabil stiti, în Lavra Sfântului Atanasie Athonitul, care într-o primă fază a importat monahismul Studionului, a avut loc sinteza typicon-ului liturgic pe care-l avem până astăzi în Biserica Ortodoxă din toată lumea, si care se numeste noua sinteză savaito-studită. Asadar, în Lavra Sfântului Atanasie s-au introdus elemente din typicon-ul Sfântului Sava în typicon-ul Mănăstirii Sfântului Atanasie; mai apoi acest din urmă typicon a fost difuzat la Constantinopol si în întreaga Ortodoxie. Asadar typicon-ul zis "al Sfântului Sava" pe care îl avem astăzi în toată Biserica Ortodoxă ca regulă a slujbelor bisericesti este în fapt typicon-ul athonit, mai mult sau mai putin modificat în functie de loc. Dar această sinteză, care a avut loc la Muntele Athos, nu priveste doar rânduiala liturgică, ci si spiritul si organizarea monahismului. Cenobitismului studit strict, Sfântul Atanasie i-a adăugat elemente ce veneau din traditia palestiniană, care a avut întotdeauna «lavre». Din acest motiv Sfântul Atanasie si-a numit în mod simbolic lavra sa cu numele de Lavra, după «lavrele» palestiniene.

Când Sfântul Atanasie a introdus monahismul cenobitic în Muntele Athos, el însusi era un isihast - viata lui dovedeste că a avut o lungă experientă de viată solitară, eremitică - si doar fortat de împărat el a întemeiat o mănăstire cenobitică, însă având tot timpul această grijă de a păstra o dimensiune isihastă în chiar viata cenobitică. Chiar si în testamentul său, Sfântul Atanasie prevedea ca în lavra sa, Marea Lavră, si în dependintele ei să se găsească cel putin cinci eremiti: "Vreau ca în mănăstirea Marea Lavră să fie cinci eremiti - si slavă lui Dumnezeu dacă se vor găsi cinci!". Adică să fie adevărati eremiti: care să trăiască în dependentă organică cu mănăstirea, care să aibă o viată ascetică si isihastă intensă, dar, repet, care să fie în relatie organică cu monahismul cenobitic.

Pe fundamentul dat de Sfântul Atanasie s-au organizat mai târziu alte mănăstiri din Muntele Athos, ca Ivironul, dar, evident, pe măsură ce istoria a evoluat, din ce în ce mai mult marile mănăstiri athonite s-au organizat ca mari mănăstiri cenobitice având în dependenta lor eremiti sau chilii, care erau unele din «mănăstirile» de altă dată, uneori chiar anterioare întemeierii Marii Lavre, si care s-au transformat treptat în ceea ce numim astăzi "chilii" sau "schituri", dar care fuseseră initial vechi mănăstiri. În secolul al XII-lea existau în Sfântul Munte 300 de mănăstiri, nu doar cele 20 pe care le cunoastem astăzi! Si fiecare din acestea avea chiar o identitate juridică, dar au fost încetul cu încetul asimilate de către cele 20 de mari mănăstiri si transformate în timp din mici mănăstiri în mari chilii.

Situatia pe care o găsim astăzi este că Muntele Athos e împărtit între 20 de mari mănăstiri, care sunt în mod normal mănăstiri cenobitice, si toate celelalte asezăminte monastice - schituri, chilii, colibe eremitice - depind juridic de una din cele 20 de mari mănăstiri cenobitice.

La origine, această instituire însemna că toti monahii vietuitori ai Muntele Athos depindeau în mod necesar, atât material cât si spiritual, de una din mănăstirile cenobitice. Dar odată cu fenomenul idioritmiei, care s-a dezvoltat în timpul epocii turcesti, s-a produs o slăbire a controlului spiritual si material pe care-l exercitau mănăstirile asupra dependintelor lor, si s-au creat asa numitele "schituri idioritmice". Nu doar mănăstirile au devenit idioritmice, ci si schiturile si-au luat o independentă fată de mănăstire. Deci astăzi ceea ce numim "schiturile" sunt doar formal, juridic dependente de o mănăstire, dar în fapt, practic sunt autonome.

Iulian Nistea:  Si altădată?

Părintele Macarie: Altădată (si astăzi după regulile de instituire si deci de o manieră formală) orice monah eremit ce vietuia la Muntele Athos, fie că era într-un kellion, fie că era într-o kathisma, fie că era într­un skiti, depindea în mod necesar de unul din egumenii uneia dintre mănăstiri. Dar fenomenul idioritmiei în marile mănăstiri, unde a existat o scădere a controlului unitătii în conducerea mănăstirilor, a făcut să apară independenta schiturilor.

Aceasta era starea pe care a găsit-o aici noua generatie care a venit în epoca de rearticulare, în 1963, anul sărbătoririi mileniului Muntele Athos.

Momentul sărbătoririi mileniului întemeierii Muntelui Athos prilejuit mari festivităti - toti patriarhii ortodocsi au venit -, dar s-a constatat că exista un asemenea declin al vietii monastice la Muntele Athos, încât se asista în fapt la îngropăciunea Muntele Athos. Existau deja previziuni, din partea responsabililor politici, de a transforma mănăstirile în hoteluri, de a face sosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin si de a-i concentra pe toti monahii în una sau două mănăstiri, restul mănăstirilor urmând a fi transformate în muzee.

Era o miscare datorată mai multor ratiuni, dintre care ratiunea principală era o absentă a vocatiilor monastice si deci o îmbătrânire a populatiei monastice, cea mai mare parte a mănăstirilor nemaiavând vreo recrutare de la cel de-al doilea război mondial. Chiar mănăstirea noastră de aici, Simonos Petras, până în momentul când monahii nostri au venit de la Meteora, nu a mai primit noi monahi; timp de 40 de ani nu au existat noi tunderi monahale!

Pe lângă această îmbătrânire a populatiei monastice, exista si un soi de slăbire a spiritului monastic datorată urmărilor idioritmiei (în timpul epocii turcesti practic toate mănăstirile au trecut prin situatia de a fi mănăstiri idioritmice).

Starea, situatia monahismului athonit era disperată si părea fără solutie.

Iulian Nistea:  Totusi, la începutul secolului nostru existau la Muntele Athos 5.000 de monahi.

Părintele Macarie: Mai multi chiar.

Declinul nu a fost continuu. Acest declin a început cu cel de-al doilea război mondial.

În secolul trecut a existat un foarte mare elan al vietii monastice, foarte bogată. De asemeni si la începutul secolului nostru, mai ales din partea monahilor rusi (si români si sârbi, dar mai ales rusi). Jumătate din monahii Muntelui Athos erau rusi: 2.000 de monahi la Sfântul Pantelimon, 800 de monahi la Sarrai, 300 de monahi la Profetul Ilie. Vă puteti imagina. Această masivă prezentă rusească a creat tensiuni etnice încă din secolul trecut, dar mai ales la începutul secolului nostru - certuri cu mănăstirile grecesti etc. -, făcând ca populatia athonită să fie împărtită între cele două «clanuri».

Mănăstirile grecesti au suferit la sfârsitul secolului trecut si începutul secolului nostru de o criză a vocatiilor monastice. Dar, mai ales cu anii 1921-1922, ele au avut o mare afluentă de monahi ce veneau din Asia Mică, refugiati greci ai expulzărilor făcute de turci în Asia Mică (asa zise "schimburi de populatie".). Multi dintre acestia s-au trezit în acei ani dezrădăcinati, fără familii, orfani. Mănăstirile athonite au primit atunci multi orfani, care mai târziu au devenit monahi. Aceasta a provocat o importantă crestere a populatiei monastice, care însă n-a fost întotdeauna pentru motive cu adevărat monastice, ci adesea pentru motivatii, ca să spun asa, sociologice.

Dar momentul de criză a fost al doilea război mondial si anii ce i-au urmat. Grecia după război s-a aflat într-un război civil ce a durat până în 1947, cu multe tensiuni si probleme; iar după războiul civil a urmat plecarea în străinătate (Germania, SUA, Franta - dar mai ales Germania) a multor greci care nu mai puteau sau nu mai vroiau să trăiască în Grecia. Astfel vocatiile monastice s-au redus la minimum.

Dar nu numai din cauza acestor masive emigrări, ci si datorită ideologiei religioase care s-a creat în anumite medii ecleziastice, care era străină sau chiar opusă monahismului. S-au dezvoltat în această epocă cu putere fraternitătile laice apărute în Grecia la începutul secolului, fraternităti de tip pietist create după prototipul de viată spirituală occidentală si care erau pe fată opuse monahismului.

Iulian Nistea:  ZOI, SOTIR.?

Părintele Macarie: Da, da, aceste fraternităti.

Muntele Athos, datorită miscării de inertie, continua să aibă ceva monahi. Însă monahismul în Grecia fusese complet decapitat încă din secolul trecut. Numai Muntele Athos rezistase la sfârsitul secolului trecut si începutul secolului nostru. În Biserica Greciei monahismul nu mai era demult încurajat, ba chiar se lupta împotriva lui.

Iulian Nistea:  Deci când si cum s-a produs reînvierea?

Părintele Macarie: Reînvierea s-a produs în anii '70 si s-a datorat mai multor factori. Am putea spune că s-a datorat a trei factori principali - în măsura în care lucrurile ar putea fi explicate. Explicatia principală pe care noi o dăm este că noi considerăm aceasta ca pe o minune a Maicii Domnului - cred că e, în fapt, prima explicatie. Însă putem întelege cum s-au petrecut lucrurile si de o manieră, să zicem, umană.

După cum vă spuneam si mai-nainte, între anii 1963 si 1968 se considera că monahismul nu mai are nici un viitor - în Grecia si în Ortodoxie în general - si că "ar trebui găsite acum noi forme de spiritualitate".

(I.) Miscarea cea mai profundă a fost o miscare de reînviere a studiilor patristice, miscare începută în Biserica Occidentală, deci în Biserica Catolică, înainte de război, dar mai ales după război, cu reeditarea editiilor patristice si liturgice ca pregătire pentru Conciliul II Vatican, si care a avut efecte si în Ortodoxie; pentru că un anumit număr de teologi greci au studiat în Franta, Anglia, Italia - dar mai ales Franta - si au fost influentati de această renastere, de această reînviere patristică ce exista în Biserica Catolică; sau au fost influentati de prezentarea spiritualitătii si teologiei ortodoxe asa cum a fost ea făcută de emigratia rusă în Occident. Deci acesti teologi greci si-au regăsit propriile lor izvoare patristice gratie contactului cu aceste două surse de reînviere care se numesc: emigratia rusă si reînvierea patristică catolică. Aceasta a fost, cred eu, miscarea de fond, poate nu cu efecte imediate, dar o miscare de fond.

(II.) Al doilea factor a fost prezenta pe Sfântul Munte a unor personalităti spirituale, duhovnicesti, care nu au lipsit niciodată în toată istoria Muntelui Athos - părinti duhovnicesti si oameni ai lui Dumnezeu care au experienta rugăciunii si a vietii ascetice -, deci acesti oameni nu au lipsit niciodată din Sfântul Munte, atâta doar că providenta divină face, în functie de epocă, ca ei să apară de o manieră mai mult sau mai putin evidentă. Se spune, o traditie în Sfântul Munte zice că pe pantele abrupte ale Muntelui trăiesc 7 asceti complet goi si când unul moare, un altul vine si-i ia locul. Iar Părintele Paisie afirmă că el a întâlnit câtiva dintre acesti asceti. Este o traditie cu o semnificatie în primul rând simbolică, arătând permanenta experientei harismatice a Duhului Sfânt pe Muntele Athos. Si putem constata că chiar în epocile de mare declin ale istoriei Muntelui Athos a existat întotdeauna o sământă pe care providenta divină a făcut-o întotdeauna să răsară în epoca în care era convenabil.

Începând cu anii 1968 au început să apară seminte pregătite în taina chiliilor pustnicilor, fără nici un fel de program sau intentie, ci pur si simplu prin harul lui Dumnezeu. E vorba mai cu seamă de prezenta Părintelui Iosif Isihastul, care a fost unul din numerosii monahi care au trăit o viată ascetică foarte discretă, si care, fără măcar să aibă un adevărat îndrumător, a regăsit din propria-i experientă firul traditiei isihaste. În jurul lui s-a adunat un număr de ucenici cu care a vietuit în mai multe locuri din «desertul» Muntelui Athos. După moartea Părintelui Iosif, discipolii lui s­au risipit în tot Sfântul Munte adunând si ei în jurul lor un număr de ucenici si, încetul cu încetul, de aici a iesit o miscare ce a devenit tot mai amplă. Deci această comunitate a ucenicilor Părintelui Iosif a creat comunităti care au devenit mănăstiri intrând în mănăstiri cenobitice. Dar, lucru foarte important, acestea s-au petrecut de o manieră cu totul spontană, fără nici un fel de program. Si putem astăzi vedea cum a lucrat providenta lui Dumnezeu cu comunitatea Părintelui Iosif Isihastul, dar si cu alte comunităti sau personalităti harismatice, ca Părintele Paisie, pe care providenta lui Dumnezeu le-a făcut să apară într-un moment de criză.

(III.) Cel de-al treilea aspect, cel de-al treilea factor a fost venirea pe Sfântul Munte a unor comunităti de monahi care se formaseră deja, care se constituiseră deja - fie si numai de o manieră elementară - în exteriorul Muntelui Athos, în alte mănăstiri. Influentate exact de această reîntoarcere la izvoarele patristice ortodoxe, de care am vorbit mai sus, si având adesea o solidă formatie intelectuală, aceste comunităti vroiau să regăsească în practică aceste izvoare ale traditiei monastice, dar constatând că această viată monastică este dificil de trăit în lume - pe de­o parte, datorită opozitiei mediilor ecleziastice si, pe de altă parte, datorită situatiei materiale a mănăstirilor - s-au decis să vină să trăiască pe Sfântul Munte. Este si cazul comunitătii noastre, constituită de o manieră organizată la Meteora si care am venit la Simonos Petras în 1973. Dar noi am fost precedati de o altă comunitate, prima ce s-a format la Sfântul Munte din oameni ce veneau dinafară: comunitatea Părintelui Vasile, acum igumen la Iviron, care desi nu avea discipoli în exterior, a fost totusi primul care a venit, exact din acest mediu intelectual influentat de reînvierea patristică, si a cărui instalare la Muntele Athos a fost privită ca ceva extraordinar, ca ceva straniu la momentul acela.

Iulian Nistea:  Câti erau ei?

Părintele Macarie: A, nu erau decât 2 sau 3. Dar erau intelectuali veniti la Muntele Athos spre a trăi în traditia monastică athonită. Au intrat imediat în legătură cu Părintele Paisie si s-au stabilit mai întâi la Schitul Ivironului, iar mai târziu au preluat Mănăstirea Stavronikita. Ei au venit deci în 1968.

Tot în acei ani igumenul nostru a început să viziteze Muntele Athos, să frecventeze părintii duhovnicesti athoniti. Era o maturatie care se făcea, e drept, încă de o manieră foarte embrionară. Si când comunitatea noastră, care era mult mai organizată ca cea a Părintelui Vasile, a venit de la Meteora, ei bine, atunci toate mănăstirile doreau să vină la ele, căci toate mănăstirile aveau nevoie de monahi. În final ei au ales Simonos Petras.

Câteva luni mai târziu ei au deschis drum comunitătii Părintelui Gheorghe, care este acum igumen la Grigoriu, care era profesor la Universitate si care a devenit monah. El a început cu o comunitate monastică prin împrejurimile Atenei, a constatat si el dificultătile vietii monastice în lume si s-a decis să încerce să vină la Muntele Athos. Atunci comunitatea noastră, si ea numai de câteva luni instalată la Simonos Petras, i-a invitat să vină, si, după câteva săptămâni de împreună-vietuire aici cu noi, s-au instalat la Grigoriu, în mănăstirea vecină. Erau vreo 15 atunci, acum Mănăstirea Grigoriu are cel mai mare număr de vietuitori în Muntele Athos, vreo 90.

Apoi, câtiva ani mai târziu, a venit din Patmos comunitatea Părintelui Grigorie, care s-a stabilit la Dohiariu.

A urmat comunitatea Părintelui Alexie de la Xenofontos.

Deci această venire «brutală» a unor comunităti bine organizate din afara Sfântului Munte, care au adus cu ele un puternic spirit cenobitic, a accelerat miscarea, deja favorizată de reînvierea, de schimbarea de atitudine din mediile teologice si ecleziastice grecesti, care au început să tină cont din ce în ce mai mult - si e o miscare ce nu încetează să crească până astăzi - că identitatea ortodoxă, că teologia ortodoxă a fost deformată de influentele occidentale si că trebuie ca ea să-si regăsească propria-i identitate. Interesant e că, în fapt, miscarea venea de la emigratia rusă din Occident, si din Occident revenea în Grecia. Si, prin această miscare, teologii greci i-au regăsit pe Părinti! În Grecia acelei epoci nu se mai citeau Sfintii Părinti. Erau preferati teologii germani! E uimitor.

Iulian Nistea:  Care era mai exact situatia la Simonos Petras atunci când ati venit?

Părintele Macarie: Când am sosit noi la Simonos Petras, ultimul igumen tocmai murise si monahii, nu mai multi de 12 la număr, erau atât de bătrâni încât nu erau în stare să-l îngroape. Au fost nevoiti să cheme câtiva monahi de la Grigoriu ca să-i ajute să transporte trupul neînsufletit de la biserică la cimitir. Era deci o situatie disperată. Unul dintre monahi, care se ocupa de afacerile mănăstirii fiindcă era un pic mai capabil, mergea în fiecare zi la grota fondatorului mănăstirii, Sfântul Simon Mirovlitul, rugându-se cu voce înaltă: "Sfinte Simone, trimite-ne oameni ca să ne îngroape!".

Iulian Nistea:  Dacă mi-ati povesti scena asta de zece ori, de zece ori as fi cutremurat!

Părintele Macarie: Da, e extraordinar. Nici nu vă puteti imagina schimbarea care s-a produs acum la Muntele Athos. Nu vă puteti imagina ce schimbare a avut loc în câtiva ani. Situatia era catastrofală.

Iulian Nistea:  Părinte, care sunt acum trăsăturile acestei reînvieri, care s-a dovedit până la urmă a fi o nouă sinteză monastică? În ce consistă ea?

Părintele Macarie: În primul rând această reînviere - dacă putem spune asa - această schimbare în Sfântul Munte este mai întâi o schimbare cantitativă. Numărul absolut al monahilor Muntelui Athos nu s-a schimbat semnificativ, pentru că multi monahi din vechea generatie au murit, însă au venit si multi tineri. Deci s-a schimbat compozitia, din punctul de vedere al numărului, al compozitiei originii sociale, al formatiei. Adesea, altădată, Muntele Athos era reputat ca fiind analfabet. Acum multi au o formatie scolară, universitară etc. Deci acesta este un prim aspect. Sigur că aceste veniri ale unor întregi comunităti - venirea a 25 de monahi dintr-o dată într-o comunitate e mult - au fost mai ales la începuturi. Acum sunt în general veniri individuale. Au venit deci, în ultimii 20-25 de ani, în jur de 900 de monahi, care au umplut toate mănăstirile. Acum, cu exceptia a una sau două mănăstiri grecesti si a celor slave, cea mai mare parte a mănăstirilor au comunităti vii si dinamice.

Din punct de vedere calitativ trebuie spus, cred, că această reînviere n-a fost doar o reînviere din punctul de vedere al numărului de vocatii monastice, ci si o sinteză, tocmai realizarea acestei dialectici de care v-am vorbit mai înainte, a acestei relatii între monahismul isihast si monahismul cenobitic, care s-au aflat întotdeauna într-un anumit fel de confruntare, de compenetrare. Astăzi însă, asistăm la un fenomen nou, anume că reînvierea este majoritar cenobitică, adică înclinarea vietii monastice astăzi e mai mult decât mănăstirea cenobitică, desi sunt încă multi monahi care vin la chilii sau la schituri, dar totusi ea e masiv cenobitică, ca o restaurare a idealului cenobitic asa cum era el la Sfintii Părinti, însă într-un duh filocalic, într-un duh isihast. Deci, dacă până nu demult aveam două căi materializate atât de diferit - pe de-o parte monahismul cenobitic cu duhul lui, cu regulile si principiile lui, iar pe de altă parte monahismul eremitic al schiturilor cu acest duh isihast si filocalic - s-a produs acum un soi de asimilare a duhului si idealului filocalic în cadrul vietii cenobitice. Pentru aceasta se poate astăzi vorbi de o sinteză, dar nu de o sinteză care suprimă cei doi poli - pentru că există întotdeauna posibilitatea ca monahi ai unei mănăstiri cenobitice să aleagă viata eremitică, viata isihastă asa cum a venit ea prin traditie. Deci, dacă vorbim de o sinteză, asta nu înseamnă că e vorba de o sinteză care suprimă modurile de viată traditionale. Monahismul cenobitic rămâne cu principiile sale, monahismul eremitic cu ale sale. Dar duhul care conducea, care inspira viata schitenilor si a isihastilor este acum un duh care a fost asimilat si care este ratiunea pentru care se vine astăzi în coenobium.

Iulian Nistea:  Da, însă nu cumva aceste afirmatii spun în subtext că sinteza studită era putin îndepărtată de duhul primelor coenobium­uri?

Părintele Macarie: În fapt, există multă neîntelegere vizavi de ceea ce a fost duhul monahismului studit, realitatea monahismului studit.

Istoricii monahismului - până nu demult cei mai multi dintre ei fiind occidentali - au văzut adeseori monahismul studit după chipul celui benedictin, voind să regăsească criteriile monahismului benedictin în reforma Sfântului Teodor Studitul. Sfântul Teodor Studitul a reafirmat principiile monahismului cenobitic într-o epocă de declin a monahismului si de dezorganizare ca urmare a crizei iconoclaste. Asa se face că el a insistat asupra principiilor cenobitice. Însă el nu excludea viata eremitică; nu se opunea vietii isihaste - doar că avea, să spunem asa, o viată strict comunitară, insistând pe virtutile vietii comunitare, pe virtutile vietii active. Asta nu înseamnă însă că Sfântul Teodor Studitul sau succesorii săi se opunea vietii contemplative, vietii de rugăciune. Atâta că el sublinia cu precădere rugăciunea liturgică si viata activă, virtutile vietii active. Însă ei îl aveau în mănăstire pe întemeietorul Studionului, Sfântul Platon, care era un isihast. Exista deci întotdeauna posibilitatea de optiune a unei vieti mai solitare, a unei vieti de rugăciune mai intensă.

Deci nu vom putea vorbi de o opozitie absolută. Există întotdeauna o complementaritate. însă ceea ce este nou, si care a fost poate o lungă maturatie în istoria monahismului ortodox este o asimilare în cadrul vietii cenobitice si a vietii comunitare, si de a oferi în viata comunitară posibilitatea pentru o parte importantă de rugăciune personală si de dezvoltare personală a monahului.

Iulian Nistea:  Deci, care este acum relatia dintre monahismul cenobitic, pe de-o parte, si cel schitiot si chiliot, pe de altă parte, în cadrul acestei sinteze?

Părintele Macarie: Relatia rămâne traditională, fără numai că, în măsura în care mănăstirile revin acum la viata cenobitică este un control mai ferm al monahilor, si dacă niste monahi, din comunitatea Simonos Petras să zicem, se simt chemati către viata eremitică, ei o vor face acum într-un spirit eremitic care nu este si nu tinde să devină independent - adesea eremitii Muntelui Athos erau idioritmici ce vietuiau în afara unor mănăstiri idioritmice. -, si deci care depind organic de igumen si care fac parte, ca printr-o înrudire spirituală, de comunitatea de care apartin.Si vreau să subliniez că acesta este un lucru foarte important, pentru că situatia pe care a creat-o idioritmia era o situatie de independentă în acelasi timp spirituală si materială, economică. Si deci într-o epocă în care mănăstirile cenobitice athonite erau mari exploatări agricole - venitul mănăstirii era în principal agricol; existau în mănăstiri multi muncitori laici care lucrau pentru mănăstire; se exploatau măslinii, via etc. -, ei bine, monahii mănăstirilor cenobitice lucrau mult si lucrau la câmp etc., adică la munci dure. Aceasta aducea desigur o slăbire a vietii duhovnicesti, care se limita în general la lungi slujbe cenobitice - deci lungi slujbe la biserică, foarte lungi slujbe - si cu foarte putină rugăciune personală: toată viata duhovnicească a monahului era plasată în viata liturgică. Pentru aceasta, monahii care doreau o relatie mai intimă, o rugăciune personală mai intimă cu Dumnezeu, fie mergeau direct în schituri, fie, după ce petreceau câtva timp într-o mănăstire cenobitică, deceptionati de viata cenobitică oferită, se izolau în viata eremitică sau schitiotă, tocmai pentru că viata monastică eremitică si schitiotă le oferea avantajul posibilitătii rugăciunii personale. Deci, aceasta era diferenta: mănăstirile cenobitice aveau multă muncă si multă slujbă în biserică, iar schiturile si chiliile de eremiti aveau mai putină slujbă la biserică, mai putin lucru si mai multă rugăciune personală împreunată cu o viată foarte ascetică si foarte simplă.

Astăzi, o dată cu schimbările tehnice, sociologice, economice, asistăm la schimbarea raportului între lucruri, si care este si ratiunea obiectivă a acestei sinteze de care vorbim: mănăstirile nu mai sunt întreprinderi agricole - nu mai este nici un interes spre a cultiva măslinii aici, la Muntele Athos, pentru că asta n-ar aduce mai nimic, dar ar da inutil mult de lucru -, mai sunt câteva mănăstiri care cultivă putină vie sau exploatează pădurea, însă nu toti monahii lucrează la asta, doar câtiva, deci în marea lor majoritate mănăstirile nu mai sunt întreprinderi agricole si nu mai au posibilitatea de a avea multi muncitori laici agricoli si metoace agricole în exteriorul Muntelui Athos - toate acestea au fost suprimate. Iar schiturile si chiliile de eremiti, cum au un anumit număr de nevoi materiale, sunt obligate să lucreze mult mai mult decât altădată. Pentru că altădată viata la Muntele Athos era autarhică; se putea găsi orice în Muntele Athos; viata nu era scumpă si nu era nevoie de multi bani, pentru că toate se puteau procura prin schimb; exista o piată la Karies si toate meseriile erau reprezentate.

Iulian Nistea:  Părinte, nu cumva tocmai această autarhie a vietii monahului e recomandată de scrierile Părintilor celor de demult? Pentru că Avva Ioan Colov îl defineste pe monah ca fiind osteneală si pentru că îi putem vedea pe monahii lui Pahomie lucrând sub soarele Egiptului.

Părintele Macarie: Osteneala nu este un criteriu absolut. Osteneala este un element, un mijloc. Deci scopul monahului nu este de a fi ostenit trupeste, ci de a utiliza o osteneală măsurată într-un scop anume: spre a ajuta înăltării sufletului. Însă atunci când lucrul si nevoile materiale ale comunitătii îi aduc pe monahi la stadiul de a fi epuizati de muncă si fac ca viata duhovnicească a monahului să fie limitată din cauza lucrului, atunci am iesit din duhul monastic. Si deci atunci când spun că acum monahii au tendinta de a merge în coenobium-uri, pentru că viata e materialiceste mai usoară, aceasta nu este o fugă de lucru, pentru că într-un coenobium fiecare are lucrul său, însă într-un timp limitat si în acest duh de a sluji vietii duhovnicesti a monahului. Deci osteneala trebuie să fie întotdeauna un instrument pentru viata ascetică. Si dacă unii monahi au nevoie de o mare osteneală, aceasta nu poate fi impusă unei comunităti. Poate fi o alegere personală, chiar într-o comunitate acest monah poate lucra mai mult, poate avea o mai mare asceză din punct de vedere material, însă aceasta nu poate fi impusă în detrimentul vietii duhovnicesti.

Pentru a rezuma, ceea ce este astăzi posibil într-un coenobium este o asimilare a unui duh filocalic, a unui duh de dezvoltare personală a raportului monahului cu Dumnezeu, si de a utiliza toate celelalte aspecte ale vietii monastice pentru a favoriza această dezvoltare personală: viata liturgică, lucrul comunitar, deci viata cenobitică - însă ceea ce se are în vedere este dezvoltarea, înflorirea monahului în raportul său cu Dumnezeu, si nu slujirea nevoilor materiale.

Iulian Nistea:  Ati spus că astăzi schiturile si chiliile de la Muntele Athos nu au posibilitătile, resursele unei mănăstiri. Care sunt resursele materiale ale unei mănăstiri pentru a-si putea permite să aibă o viată pe care schiturile si chiliile nu o pot avea?

Părintele Macarie: Avantajul, marele avantaj al mănăstirilor Muntelui Athos nu sunt doar proprietătile. Acum nu proprietătile agricole sunt cele care aduc un venit mare ca altădată. Cea mai mare parte a acestor proprietăti au fost date refugiatilor veniti din Asia Mică în anii 1922-1924. Practic toată Peninsula Calcidică apartinea Muntelui Athos - mai sunt si acum sate cu nume de mănăstiri: Vatopedi etc. Toate aceste teritorii au fost date statului si statul dă, la rândul lui, în fiecare an, ceva bani mănăstirilor, o retributie, care însă nu înseamnă mai nimic. Dar cea mai mare parte a mănăstirilor au încă resurse provenind din proprietăti: clădiri, proprietăti imobiliare si funciare. Apoi, concesionează exploatarea pădurii unor întreprinderi specializate.

Dacă unele mănăstiri au dificultăti economice, totusi cea mai mare parte a mănăstirilor au suficiente resurse pentru a asigura viata comunitătilor lor. Nu au suficient pentru restaurări si lucrări de constructie, însă au suficient pentru a asigura viata comunitătii si ospitalitatea.

Trebuie spus de asemeni că mănăstirile Sfântului Munte beneficiază de numeroase scutiri de taxe, multe privilegii fiscale care fac posibil ca Muntele Athos să poată cumpăra orice practic fără taxe.

În schituri situatia e diferită. Schiturile profită si ele de pe urma acestor scutiri de taxe, însă nu au proprietăti. Si cum fiecare chilie a unui schit este independentă economic, trebuie să trăiască din munca proprie. În vremea când viata era mai simplă, cum vă spuneam, era suficient un pic de artizanat, făcut linistit, în câteva ore de lucru pe zi, pentru a asigura viata monahului. Si asta asigură si astăzi viata unor monahi chilioti care trăiesc foarte simplu. Însă cei care au nevoie să construiască sau să repare o clădire sau să desfăsoare anumite activităti unde sunt necesare masini, ei bine, acestia au nevoie de mult mai multe resurse si sunt astfel obligati să lucreze mai mult. Ne aflăm deci în fata unei poveri a muncii manuale, în anumite schituri si chilii, în detrimentul. nu atât al vietii duhovnicesti - există foarte buni monahi chiar în schiturile în care se lucrează mult -, ci în detrimentul acestei posibilităti a vietii personale.

Iulian Nistea:  Dacă am înteles eu bine, unul din punctele esentiale ale acestei noi sinteze monastice este aparitia unui anumit număr de mari părinti duhovnicesti, din care o parte sunt acum igumeni în câteva dintre mănăstirile Muntelui Athos, si care, spre a fi realisti, la moartea lor nu vor putea fi înlocuiti cu niste personalităti la fel de mari? Credeti că această sinteză monastică le va supravietui? Este ea perenă?

Părintele Macarie: Cum vă spuneam mai înainte, aparitia unor părinti duhovnicesti harismatici este un efect al Providentei divine, în functie de nevoile Bisericii si spre zidirea ei. Este un adevăr valabil nu doar pentru muntele Athos, ci pentru întreaga istorie a Bisericii: harul lui Dumnezeu face să apară personalităti frapante, importante pentru mentinerea credintei ortodoxe sau pentru activitatea misionară sau pentru monahism, în functie de nevoile de zidire ale Bisericii. Deci, cât despre un Părinte Efrem, un Părinte Paisios, mari personalităti duhovnicesti, noi dăm slavă lui Dumnezeu pentru a fi avut aceste mari personalităti care au dat un elan deosebit acestei reînvieri monastice, însă nu limităm această reînviere monastică athonită la persoane. Dumnezeu este cel care a împlinit această reînviere. Providenta divină este cea care a împlinit această reînviere si care s-a folosit de oameni pentru aceasta. Deci, dacă va fi nevoie de alti oameni ca Părintele Paisios sau Părintele Efrem, noi avem încredere - si este un element al credintei noastre, al vocatiei noastre monastice, de a avea încredere si de a ne pune la dispozitia Providentei divine. Când vorbim despre disparitia părintilor duhovnicesti nu avem o neliniste de genul: "Iată, părintii duhovnicesti vor dispărea". Avem încredere că, în măsura în care vom avea nevoie, Dumnezeu ne va da ceea ce avem nevoie.

Cel de-al doilea aspect este că, un lucru este prezenta unui părinte duhovnicesc harismatic, care are în plus harisma învătăturii duhovnicesti, harisma organizării, a gestiunii unei mănăstiri, a administrării - este un lucru si un mare har, însă ceea ce este de asemenea foarte important în istoria monahismului sunt institutiile (asezămintele, regulile). Atunci când un mare întemeietor dispare, lucrarea sa va avea durabilitate, va avea perenitate în măsura în care institutiile (asezămintele pe care el le-a stabilit au devenit traditie. Pentru noi, traditia nu este doar un ansamblu de legi, de reguli etc., ci este un element inspirat de har, un vehicol al energiilor necreate al Duhului Sfânt. Deci institutiile (asezămintele monastice), traditiile monastice sunt purtătoare de har. Deci a trăi în traditie, traditia formală si canonică, dar mai ales în traditia duhovnicească a unei familii monastice a succesorilor unui părinte duhovnicesc înseamnă a primi harul acestui părinte spiritual, înseamnă a trăi cu el. Asadar, părintele duhovnicesc care a avut o învătătură duhovnicească în mod special frapantă, nu va dispărea la moartea sa; va continua să rămână viu prin învătătura sa si prin traditia pe care a creat-o prin acest curent de viată care rămâne în comunitatea sa si în comunitătile care depind de el.

Iulian Nistea:  Vorbeam înainte de acest interviu despre ceea ce s-a întâmplat când marele Pahomie a murit, cum comunitatea sa - care, e adevărat, era si foarte mare - s-a spart, s-a dizolvat de o anume manieră. Se poate, de asemeni, vedea o anumită decadentă, evidentă în timp, în monahismul Egiptului de Jos (pustiile Sketisului, Nitriei si Kelliei). S-ar mai putea da si alte exemple concrete: la moartea marilor părinti spirituali, a marilor întemeietori, institutiile (asezămintele) lor nu le pot supravietui la acelasi nivel. Credeti că se poate întâmpla ceva de genul acesta si aici?

Părintele Macarie: Nu este exclus ca lucrurile să se petreacă asa. Istoria Muntelui Athos este o istorie cu valuri, cu înăltări si căderi, însă atunci când ai această încredere în Dumnezeu, această încredere în Providenta divină si în asistenta Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu - stiind că suntem aici în Grădina Maicii Domnului -, ei bine, nu suntem nelinistiti. Sigur că sunt înăltări si căderi, momente de decadentă si momente mai fertile din punctul de vedere al sfinteniei, pentru că dificultătile aduc întotdeauna un plus de zel. Trebuie doar stiut că criteriul de valoare, de estimare a valorii, nu este cel cantitativ. Dacă o mănăstire are mai putini monahi, asta nu înseamnă că situatia este disperată. Dăm slavă lui Dumnezeu dacă avem un părinte duhovnicesc harismatic, care atrage oamenii către monahism, care dă învătătură, scrieri etc., dăm slavă lui Dumnezeu pentru un dar de la Dumnezeu, însă dacă suntem privati de aceasta, este o bună ocazie să lucrăm noi însine pentru a ne pregăti pentru primirea harului. Însă, repet, harisma învătăturii si conducerii duhovnicesti este un lucru, iar traditia monastică este un altul. Si în amândouă aceste lucruri, Duhul Sfânt Însusi lucrează.

Iulian Nistea:  Acum, credeti că această sinteză este aplicabilă si unei tări ca România, unde mănăstirile sunt aproape întotdeauna sărace, ca toată tara, de curând iesită din comunism? Mănăstirile nu au resurse ca mănăstirile athonite - dacă au putin teren agricol, de proprietăti imobiliare neputând fi vorba. De asemenea, mănăstirile românesti, ca toată tara de fapt, nu au încă acele facilităti tehnice avansate care să le permită să câstige timp din timpul de muncă pentru rugăciune.

Părintele Macarie: Importantă nu este realizarea practică, concretă a acestei sinteze, ci duhul care domneste în această inspiratie a vietii monastice: a trăi în comun, în fraternitatea monastică cenobitică, însă cu această grijă de a dezvolta înflorirea personală prin rugăciunea personală, acordând o parte importantă vietii duhovnicesti personale si rugăciunii personale în cadrul vietii cenobitice - un lucru care a fost si este adesea neglijat. Asta presupune anumite sacrificii sau anumite eforturi în organizarea vietii mănăstirii. Aceste sacrificii si eforturi pot fi adaptate în functie de circumstante. Una sunt avantajele pe care le avem la Muntele Athos, alta sunt realitătile din România sau ale mănăstirilor ortodoxe din Franta, care sunt foarte sărace, care nu au resurse, însă au un acelasi duh si încearcă - în conditiile în care se află: într-o tară non-ortodoxă, cu opozitiile si ostilitătile ei -, încearcă să trăiască în acest duh de, să-i spunem asa, cenobitism isihast. Asta-i cel mai important.

Însă, dincolo de dificultătile de ordin material, important este cum se poate ajunge a realiza în viata cenobitică această înflorire personală. Cum? - Rolul "bătrânului" (geronda - unic părinte duhovnicesc al mănăstirii si egumen în acelasi timp, n. tr.) este aici foarte important. Si miscarea actuală de pe Sfântul Munte a fost tocmai o reactualizare a importantei "bătrânului" (geronda), a părintelui spiritual. Deci igumenul mănăstirii nu este doar un administrator - cum stau lucrurile în mănăstirile în care egumenul si duhovnicul mănăstirii sunt două persoane diferite -, ci, în măsura posibilului, igumenul este si părintele duhovnicesc al mănăstirii, cel care inspiră si imprimă directia duhovnicească, duhul comunitătii, pe de-o parte, si cel care conduce fiecare suflet, fiecare persoană, în drumul lui ascetic personal, pe de altă parte.

Aspectul cel mai important al monahismului ortodox, asa cum îl trăim noi astăzi, era de a putea trăi în comun, în comuniune, dar fiecare ca persoană - o persoană cu toată originalitatea si dezvoltarea ei proprie.

Există deci un raport de îmbogătire reciprocă între comunitate si personalitate. Si atunci, cel care se izolează pentru a duce o viată eremitică nu are ocazia edificării, controlului si corectiei pe care le dau viata în fraternitate. Însă, la rândul ei, viata în fraternitate nu poate fi dezlipită de raportul personal al monahului cu Dumnezeu în rugăciune. Deci, cum pot acestea să se împlinească? - Pe de-o parte, prin rolul igumenului ca părinte duhovnicesc si nu doar ca administrator, si, pe de altă parte, prin timpul pe care fiecare monah îl poate consacra în fiecare zi rugăciunii personale - în principal în timpul noptii -, deci o parte a zilei personale consacrată exclusiv lui Dumnezeu - nici studiului, nici lucrului, nici activitătii de contact cu exteriorul, ci o parte cât mai importantă posibil, pe care o poate permite comunitatea de rugăciune solitară în cadrul vietii cenobitice. Aceasta reprezintă, cum ziceam, o îmbogătire reciprocă a celor doi factori: comunitatea si personalitatea.

Deci, pe de-o parte, rolul igumenului ca părinte duhovnicesc al comunitătii (si nu doar administrator) si, pe de altă parte, acordarea unui timp (cât mai important posibil într-un caz dat) de relatie personală a monahului cu Dumnezeu prin rugăciune, reprezintă cele două axe fundamentale ale vietii noastre monastice.

Iulian Nistea:  Această sinteză ar putea sau/si ar trebui să câstige universalitate în monahismul ortodox?

Părintele Macarie: Nu facem publicitate pentru aceasta, însă eu cred că acesta nu e altul decât duhul monahismului ortodox, care este mai mult sau mai putin viu într-o epocă sau alta.

Iulian Nistea:  Da, însă nu doar duh, ci si o formă anume, adică, dacă vorbim de duhul monahismului ortodox, acesta trebuie să fie unul si acelasi în timp, însă ca formă ne aflăm în fata unei forme noi?

Părintele Macarie: Este o reactualizare a unor forme traditionale. Rugăciunea nocturnă este un lucru pe care îl vedem în toate vietile de sfinti monahi, fiind mai mult sau mai putin subliniată după epocă sau după loc. Nu e un lucru nou!