Prima pagina -> Simone Weil

Simone Weil

Iubirea de Dumnezeu si nefericirea
L'amour de Dieu et le malheur (Attente de Dieu, Fayard, 1977)

 

Nefericirea l-a constrâns pe un drept sã strige împotriva lui Dumnezeu, un drept atât de desãvârsit în mãsura în care natura umanã poate fi, mai degrabã, dacã Iov este mai putin un personaj istoric decât o prefigurare a lui Hristos... “Îsi râde de nefericirea neprihãnitilor”. Nu este o hulã, este un strigãt autentic smuls durerii. Cartea lui Iov, de la un capãt la altul, este o purã minune de adevãr si autenticitate. În ce priveste nefericirea, tot ce se abate de la acest model este mai mult sau mai putin pãtat de minciunã. Nefericirea Îl face pe Dumnezeu absent pentru o vreme, mai absent decât un mort, mai absent decât lumina într-o carcerã întunecoasã.

Un fel de spaimã scufundã întregul suflet; în timpul acestei absente nu este nimic de iubit.

Ceea ce este înfricosãtor este aceea cã în acest întuneric, unde nu este nimic de iubit, sufletul înceteazã sã iubeascã, absenta lui Dumnezeu devine definitivã.

Trebuie ca sufletul sã continue sã iubeascã în gol, sau cel putin sã doreascã a iubi, fie chiar si cu a participa infinitezimal din el. Atunci Dumnezeu vine odatã sã i se arate El Însusi si sã-i descopere frumusetea lumii, cum a fost în cazul lui Iov. Dar dacã sufletul înceteazã sã iubeascã, el cade de aici în ceva asemãnãtor iadului.

Iatã de ce aceia care se aruncã în nefericire, oameni nepregãtiti sã o primeascã, ucid suflete. Pe de altã parte, într-o epocã ca a noastrã, unde nefericirea este aruncatã asupra tuturor, ajutorul adus sufletelor nu este eficace decât dacã sunt pregãtite în mod real pentru nefericire. Si aceasta nu este putin lucru.

Nefericirea te întãreste si te deznãdãjduieste, pentru cã imprimã pânã în adâncul sufletului, ca si cu un fier înrosit, acest dispret, acest dezgust si chiar aceastã repulsie de sine însusi, aceastã senzatie de vinovãtie si de murdãrie, pe care pãcatul ar fi trebuit în mod logic sã o producã si nu o produce.

Raiul locuieste în sufletul pãcãtosului fãrã ca sã-l simtã. El este simtit în sufletul neprihãnitului nefericit.

Totul se petrece ca si cum starea sufletului, care prin esenta ei convine pãcãtosului, ar fi fost separatã de pãcat si legatã de nefericire si în ceea ce priveste neprihãnirea nefericitilor.

Dacã Iov îsi strigã neprihãnirea cu un accent atât de deznãdãjduit, este pentru cã el însusi nu ajunge s-o creadã, când el însusi ar da dreptate prietenilor sãi. El cheamã mãrturia lui Dumnezeu Însusi, pentru cã nu mai aude mãrturia propriei lui constiinte; aceasta nu mai este pentru el decât o mãrturie abstractã si moartã.

Natura carnalã a omului este comunã cu cea a animalului. Orãtãniile se aruncã cu lovituri de cioc asupra unei orãtãnii rãnite.

Întregul dispret, întreaga repulsie, întreaga urã pe care ratiunea noastrã o leagã de crimã, sensibilitatea noastrã o leagã de nefericire; cu exceptia celor în sufletul cãrora Hristos trãieste deplin, întreaga lume îi dispretuieste mai mult sau mai putin pe nefericiti, desi nimeni nu prea ia lucrul acesta în seamã.

“S-a lãsat batjocorit pentru noi toti”. Si nu doar trupul Lui rãstignit pe lemn a fost batjocorit, ci si întregul sãu suflet.

De asemenea, orice neprihãnit în nefericire se simte blestemat. La fel e cu cei care au cunoscut nefericirea si au scãpat de ea printr-o schimbare de soartã, dacã au fost îndeajuns atinsi de ideea de nefericire.

Un alt efect al nefericirii este sã îsi facã sufletul complice, putin câte putin, infuzându-i o otravã de inertie si cel care a fost nefericit îndeajuns de mult timp poartã o complicitate în ceea ce priveste propria nefericire. Aceastã complicitate împiedicã toate eforturile pe care le-ar fi putut face pentru a-si ameliora soarta; ea merge pânã acolo încât îl opreste sã caute mijloacele de a fi mântuit, câteodatã chiar pânã la a-l opri sã-si doreascã mântuirea. E atunci instalat în nefericire, si oamenii pot sã creadã cã el e satisfãcut. Mai mult, aceastã complicitate îl poate împinge împotriva lui însusi, sã evite, sã fugã de mijloacele mântuirii, se ascunde deci sub pretexte ridicole câteodatã. Chiar la acela care a fost smuls din nefericire, dacã a fost atins pânã în adâncul sufletului, rãmâne ceva care îl împinge sã se arunce din nou ca si cum nefericirea s-ar fi instalat în el asemenea unui parazit si l-ar dirija cãtre propriile lui scopuri. Câteodatã acest impuls îl poartã prin toate miscãrile sufletului spre fericire.

Dacã nefericirea a luat sfârsit gratie unei fapte bune, ea poate fi însotitã de ura împotriva binefãcãtorului. Aceasta este cauza multor acte de nerecunostintã sãlbaticã, în aparentã inexplicabilã. Este câteodatã usor sã eliberezi un nefericit de nefericirea sa prezentã, dar este dificil sã-l eliberezi de nefericirea sa trecutã; numai Dumnezeu Însusi o poate face. Însusi harul lui Dumnezeu nu poate sã vindece natura iremediabil rãnitã. Trupul slãvit al lui Hristos purta rãnile.

Nu se poate accepta existenta nefericirii decât privind-o ca o depãrtare.

Dumnezeu a creat prin dragoste si pentru dragoste. Dumnezeu nu a creat altceva decât dragostea însãsi si mijloacele dragostei. El a creat fiinte capabile de dragoste, indiferent de distantã.

El Însusi a mers, cãci nimeni altcineva nu putea s-o facã, la distanta maximã, infinitã. Aceastã distantã infinitã între Dumnezeu si Dumnezeu, în mod sfâsietor supremã, durere de care nimeni altcineva nu se putea apropia, minunea dragostei, este rãstignirea. Nimic nu poate fi mai departe de Dumnezeu decât ceea ce a fãcut batjocura.

Oamenii loviti de nefericire se aflã la picioarele crucii, aproape la cea mai mare distantã posibilã de Dumnezeu. Nu trebuie crezut cã pãcatul se aflã la o distantã mai mare. Pãcatul nu este o distantã. El este o gresitã orientare a privirii; existã, e drept, o legãturã misterioasã între aceastã distantã si neascultarea originarã. La origine, umanitatea si-a întors privirea de la Dumnezeu si a mers într-o directie gresitã, cât de departe se putea merge. Noi suntem tintuiti pe loc, liberi doar prin orientãrile noastre, supusi necesitãtii. Un mecanism orb, care nu tine deloc cont de gradul de desãvârsire spiritualã, îi zgâltâie continuu pe oameni si îi aruncã pe unii chiar la picioarele crucii. Depinde doar de ei însisi sã-si pãstreze sau nu ochii întorsi cãtre Dumnezeu prin toate zdruncinãturile. Si aceasta nu pentru cã providenta lui Dumnezeu este absentã, ci pentru cã providenta lui Dumnezeu a dorit necesitatea ca pe un mecanism orb. Dacã mecanismul nu ar fi fost orb, n-ar fi existat deloc nefericire. Nefericirea este înainte de toate anonimã, îi priveazã pe cei ce-i cuprinde de personalitatea lor si îi face biete lucruri, este indiferentã si este acest frig al indiferentei, un frig metalic care îngheatã pânã în adâncul sufletului pe toti cei pe care îi atinge. Ei nu vor mai regãsi niciodatã cãldura. Ei nu vor mai crede cã sunt cineva.

Nefericirea n-ar fi avut niciodatã aceastã caracteristicã fãrã partea de hazard pe care o cuprinde. Cei care au fost persecutati pentru credinta lor si care o stiu, chiar dacã au de suferit, nu sunt niste nefericiti. Ei cad în nefericire doar dacã suferinta sau frica le ocupã sufletele.

Traducere de Adrian Dumitru si Ioana-Corina Bunea

(Text publicat în Epifania nr. 4 / 1999 si republicat în pagina noastrã prin bunãvointa redactiei)

Prima pagina -> Simone Weil


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2006, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.