Îmi aduc cu drag aminte de minunatul meu Pãrinte Paisie!

 

Asa spunea cu glas duios tuturor: “Am copii de toatã mâna!”.

Iubea Pãrintele cu inima de mamã pe toti si pe toate, asa cum ne-a modelat Marele Olar – Dumnezeu. Nu întâmplãtor si numele de familie – Olaru – îl purta Pãrintele pe bunã dreptate. Vestit si iscusit “olar” de vase însufletite, Pãrintele a stiut sã le dea o formã potrivitã multora, însã dacã si lutul se lãsa modelat în mâinile sale.

Ce minunat a stiut Dumnezeu sã ne zideascã: atât de diferiti si de deosebiti unul de altul si în acelasi timp atât de frumosi sufleteste si trupeste! Pãrintele Paisie prelua acest vas creat de Olarul divin si îl înfrumuseta, îl umplea de dragostea sa pãrinteascã si îl îndemna la îndelungã rãbdare. Accentuez îndelungã rãbdare, pentru cã nu usor este sã ai pe mânã duhovniceascã un vas însufletit si sã-l asezi la loc potrivit pentru a fi bun de folosit atât aici, cât si dincolo, în fata Marelui Olar, unde “vasul” trebuie sã se prezinte încãrcat de roade duhovnicesti spre a-si dobândi un coltisor de rai. Atentie! Trebuie sã întelegeti prin acest “coltisor de rai” cã smeritul Pãrinte nu râvnea la o mare întindere de rai, ci doar la un coltisor. De ce spunea Pãrintele asa? Pentru cã iubea atât de mult aceste vase însufletite, adicã pe fiii sãi duhovnicesti, si le dorea tuturor sã aibã parte de un mic coltisor de rai. Iatã bunãtate! Iatã dragoste! Iatã inima de mamã!

Pãrintele Paisie nu fãcea diferente între fiii sãi duhovnicesti: cã unul este mai mare sau mai mic, mai bogat sau mai sãrac, mai puternic sau mai slab, mai ager la minte sau mai putin priceput. Pe toti îi povãtuia Pãrintele, ca fiecare dupã a sa putere sã-si agoniseascã în trãistuta sa roade binecuvântate si la timpul potrivit sã se prezinte cu ea la poarta raiului, la usa milostivirii.

Asa ne spunea Pãrintele cã pânã la usã e grea calea, “ostenealã si durere”, dar acolo la usã ne va întâmpina Mãicuta Domnului cu milostivirea sa si ne va deschide usa. De aceea Pãrintele ne învãta sã strigãm totdeauna în rugã spre milostivirea ei. Avea Pãrintele o fiicã duhovniceascã cãreia îi dãduse sã scrie rugãciuni închinate Maicii Domnului, si ea cu multã bucurie scria caiete întregi cu astfel de rugãciuni, cum este de pildã Paraclisul Maicii Domnului, si aceste caiete le dãruia celor care mai veneau pe la Pãrintele si care nu aveau cãrti de rugãciuni.

Pãrintele niciodatã nu spunea cã “Maria sau Ioan e mirean si Elena maicã”, ci îi iubea pe toti si pe toate deopotrivã, si nu lãuda pozitia intelectualã sau duhovniceascã a cuiva, stiind sã pãstreze smerenia fiecãruia, dupã cât o avea fiecare: mai multã sau mai putinã.

În persoana Pãrintelui se întâlneau maturitatea duhovniceascã si inima de mamã.

Eram ca un bostan verde, necopt, pe care Pãrintele îl astepta sã se coacã. Însã era o asteptare sub o atentã supraveghere, cu fel de fel de povete si îndemnuri, dupã mãsura vârstei trupesti si sufletesti.

Nu îti dãdea repede nota de reusitã în câte ceva, ci trebuia uneori sã astepti un timp mai îndelungat. De aceea mã strãduiam sã vin cu ceva nou la spovedanie, ca sã-l bucur si sã plec si eu mângâiatã si ca fulgerul de usoarã, însã, dupã a sa povatã, eram totdeauna cu grija cea mare a cumpãtãrii în toate. Cãci mã avertiza Pãrintele: “Dacã dobitocul cu patru picioare se mai clatinã, dar noi cu douã?”. “Vezi sã nu pierzi rãbusul” era altã vorbã a sa, adicã sã nu pierd calea de mijloc, pe care nu usor se merge, cãci este presãratã cu fel de fel de piedici de la cei trei dusmani (trup, negrilã si lume). Îmi aducea mereu aminte Pãrintele: “Ochiul la inamic, urechea la comandã si cu Dumnezeu înainte!”.

Pãrintele îi sfãtuia pe cei ce veneau la el dupã ce îi cerceta cu rãbdare, îi asculta pe fiecare în parte cu inima sa de mamã si de aceea multi reveneau, iar si iar, si deveneau copiii sãi duhovnicesti iubiti. Chiar dacã erau mai mari sau mai mici în functii, fiecare îsi primea “papara”, pedeapsa mai dulce sau mai amarã, dupã greseala fiecãruia, însã era o pedeapsã de la bunul Pãrinte Paisie! Asa era Pãrintele si de aceea multi si multe s-au alipit de blândetea sa statornicã. Pentru cã Pãrintele Îl iubea nespus de mult pe Dumnezeu si cine iubeste astfel, asa blândete va câstiga.

De te privea, nu se putea sã rãmâi o vreme sã-l privesti, nu într-un mod fanatic, ci cu sfialã si respect pentru a sa vârstã grãitoare prin virtuti bine conturate si prin aleasa sa trãire duhovniceascã tainicã, foarte tainicã.

Asa îmi spunea: “Ce ai vãzut rãu la mine sã nu faci”. Vedeti cât îsi ascundea acel bun, la care eu trebuia sã fiu mereu atentã si receptivã la tot ceea ce împlinea Pãrintele minunat în fiecare zi.

Cât ar fi fost sufletul de atins de ceva vãtãmãtor, se transforma, se vindeca prin sfatul minunatului pãrinte, care era ca un leac pentru sufletul bolnav si asa dispãrea rãul din “vasul” slefuit de iscusitul olar prin acest sfat si uneori cu un canon: “Sã nu mai faci!”. Este un lung proces psihologic si cu anevoie si cu multã, multã cunoastere de sine vei izbuti sã nu mai faci, si sã nu crezi cã ai biruit! În urcusul duhovnicesc Pãrintele te ajuta, dar trebuia sã vii si tu ca luptãtor spre a urca, cu arme sigure ca spovedania sincerã, exprimatã clar, si îndeplinirea canonului dat de Pãrintele. Spovedania trebuia sã fie exprimatã clar, cãci Pãrintele ne spunea sã nu fim ate încâlcite, ci sã o facem simplu si curat: sã vorbesti cum îti este portul si sã te porti cum îti este cuvântul.

Puterea rugãciunilor sale era dragostea si frica de Dumnezeu, si asa se transmitea si în sufletul tãu, ca un izvor lin si binefãcãtor. Sufletul avea de câstigat, ca si trupul, oricât de bolnav ar fi fost.

Pãrintele Paisie nu lãsa pe nimeni singur sã lupte, ci pânã la ultima rãsuflare, cât îi stãtea în putere, cu mâinile sale te îmbrãtisa si te îmbãrbãta ca sã te poti lupta, dar cu conditia sã rãmâi mereu al sãu copil iubit si sã nu-l pãrãsesti.

Efortul personal în tãmãduire (credinta si nãdejdea celui bolnav în vindecare) era unit cu al Pãrintelui, cu ruga sa si dragostea sa pãrinteascã pentru copilul sãu bolnav.

Despre Hrana Sfântã, aceasta se dãdea asa cum s-a rânduit de Sfintii Pãrinti, si anume: în fiecare post, si în diferite alte împrejurãri în care se aflau cei ce veneau la el. Pãrintele chibzuia sã nu se ia nici prea rar, nici prea des Sfânta Împãrtãsanie, si aceasta dupã spovedania fiecãruia separat, cãci fiecare astepta sã-si însãnãtoseascã sufletul si trupul prin puterea Sfintei Liturghii si a Sfintei Împãrtãsanii.

Pãrintele ne spunea: “Mergeti la bisericã si dupã ce vã împãrtãsiti veniti la mine sã vã spun si de drum o blagoslovenie”. Si asa, prin puterea Sfintei Împãrtãsanii si cu sfaturile si blagoslovenia Pãrintelui, toti se însãnãtoseau sufleteste si trupeste.

Am spus cã Pãrintele a fost un mare tãinuitor al darurilor. Când plângeam si lacrimile îmi curgeau pe obraji, scumpul Pãrinte prindea cu degetul sãu o lacrimã si o aseza pe obrazul sãu! Asa inimã de mamã, plinã de dragoste, avea! Plângeam eu, plângea si Pãrintele. Tristetea si bucuria le împleteam împreunã. Asa te ridica minunatul Pãrinte, coborând la inima ta si alipind-o de a sa. Sufletul ne sãlta de bucurie cã Bunul Dumnezeu prin Pãrintele ne mângâia asa de dulce.

Eu l-am asemãnat pe Pãrintele Paisie cu Sfântul Serafim de Sarov. Pãrintele este fratele sãu mai mic. Sfântul Serafim de Sarov spunea: “Bine ai venit, bucuria mea!”, iar Pãrintele Paisie spunea: “Bine ai venit, dragul tatii!”. Cât ai fi fost de ostenit si împovãrat, când îl întâlneai uitai de toate si nu te mai sãturai sã-l privesti si sã sã-l asculti.

Legãturi duhovnicesti cu toatã lumea avea. Pe toti îi primea în chilia sa, în inima sa. Nu era nevoie sã spunã Pãrintele: “Sã mai vii!”. Chemarea se fãcea prin însãsi prezenta sa de pãrinte cu inima de mamã. Credinta, nãdejdea si dragostea erau legãtura Pãrintelui cu toti: de la arhiereu la micul cersetor, de la ministru pânã la micul tigãnas chiar. Îsi primea fiecare portia de hranã duhovniceascã si binecuvântarea sa.

Folosea Pãrintele si scrisoarea pentru cei de departe si mijlocea uneori prin cei ce cunosteau persoana ca sã-i ducã mesajul. Era tot timpul veghetor sã nu rãmânã cineva uitat. Cât de putin ar fi scris, dar mult suflet punea.

Pãrintele avea o mãsurã în toate: în cuvânt, în rugã, în milostenie, în ocarã, în bucurie si în tristete, în laudã. Fiecare îsi afla mãsura în tot ce cãuta prin mãsura Pãrintelui. De tine depindea sã-l urmãresti, sã-l asculti cum vorbeste si cât vorbeste si sã încerci sã faci dupã a ta putere cele spuse de el.

Nu stiu dacã l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Hozevitul, dar îl iubea si îi citea poeziile sale, la fel si pe Sfântul Paisie Velicikovski îl admira. Dar pe cine nu iubea? Pe toti Sfintii si Sfintele, si ne dãdea exemple din modelul lor de viatã si ne povãtuia cum trebuie sã pãsim în aceastã lume ca sã ne fie bine acolo, într-un coltisor de rai.

Faptele minunate ale Pãrintelui acestea sunt: salva de la înecare sufletele si le aducea la limanul pãcii si al bucuriei.

Îi plãcea adesea sã spunã capitolul XIII din Epistola întâi a Sfântului Apostol Pavel cãtre Corinteni si în special versetele acestea: “Dragostea îndelung rabdã; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudã, nu se trufeste. Dragostea nu se poartã cu necuviintã, nu cautã ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste rãul. Nu se bucurã de nedreptate, ci se bucurã de adevãr. Toate le suferã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã. Dragostea nu cade niciodatã”.

Despre despãrtirea din ceasul mortii, Pãrintele vorbea totdeauna cu nãdejde. El adesea spunea: “Sã faci, Doamne, cu mine ce vrai, numa-n iad sã nu mã dai!”.

Pãrintele Paisie a fost echilibrat în gândire si nu a folosit din cele de extremã (visuri, vedenii) niciodatã. Si-a pãstrat constiinta limpede, rationalã. Se raporta la suferintã cu smerenia sa, zicând: “Spun la altii sã aibã rãbdare, dar îmi trebuie si mie rãbdare”. Suspina, îl durea, multumea în tãcere.

Ceea ce a fost deosebit de minunat la înmormântarea sa a fost iubirea noastrã care l-a înconjurat si iubirea sa pe care ne-a dãruit-o ca un scut de apãrare.

Buchetele de copii duhovnicesti ai sãi sunt rãspândite pe toate plaiurile române, asa cum însusi spunea: “Am copii de toatã mâna!”. Si sunt convinsã cã toti vor face cât de putin din ceea ce au auzit si au vãzut la Pãrintele.

Relatia sa cu Pãrintele Cleopa a fost foarte strânsã, se stie de multã lume, dar vor rãmâne de tainã multe, asa cum spunea Pãrintele: Nu spune tot ce stii. Însã nu dintr-o stare egoistã nu se spune tot, ci este o mãsurã si aici pentru cât spui, cãci cu anevoie se pot interpreta unele cuvinte si uneori pot cãpãta alte întelesuri, neplãcut si gresite. Cum spunea Pãrintele: “Nu tot cu polonicul, e bine si cu lingurita”. Aceasta are un tâlc, si anume, dupã cum spunea Pãrintele Paisie, sã facem putin si bun din toate, dupã puterea noastrã. Nimic sã nu fie fãrã mãsurã. Asa fãcea si Pãrintele: Vorbea putin, dar gândea mult. Depindea si de multimea care îl astepta si scotea din prisosul inimii sale multe si nespus de bine, atunci când multimea era însetatã si flãmândã si le spunea: “Ati vãzut oaia: mãnâncã ziua si noaptea rumegã. Asa si frãtiile voastre: Ce ati auzit la mine sã rumegati acasã”. Pãrintele Paisie nu punea povarã mai mult decât o putea duce fiecare. Totdeauna era deosebit de atent si cu postul. Uneori zicea cã mai bine mãnânci de nouã ori pe zi, decât o datã si mult. De aceea nu recomanda nevointe. El se strãduia sã te modeleze, sã fii un cãlãtor pe calea împãrãteascã.

Obisnuia tot timpul ca în vorbele sale sã nu lipseascã coltisorul de rai. Niciodatã nu te îngrozea cu pedepsele întunericului si bine mai fãcea, pentru cã cei ce veneau erau îndurerati si Pãrintele Paisie le deschidea fereastra raiului, cu soare mult si flori înmiresmate. Aceasta era un medicament pentru copiii sãi duhovnicesti, atât psihic, cât si cu mult folos duhovnicesc.

Monahia Gorgonia
Mãnãstirea Agapia

(text preluat din Epifania, nr. 5 / 1999)


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Paisie Olaru
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.