Asa spunea cu glas duios tuturor: “Am copii de toată mâna!”.

Iubea Părintele cu inima de mamă pe toti si pe toate, asa cum ne-a modelat Marele Olar – Dumnezeu. Nu întâmplător si numele de familie – Olaru – îl purta Părintele pe bună dreptate. Vestit si iscusit “olar” de vase însufletite, Părintele a stiut să le dea o formă potrivită multora, însă dacă si lutul se lăsa modelat în mâinile sale.

Ce minunat a stiut Dumnezeu să ne zidească: atât de diferiti si de deosebiti unul de altul si în acelasi timp atât de frumosi sufleteste si trupeste! Părintele Paisie prelua acest vas creat de Olarul divin si îl înfrumuseta, îl umplea de dragostea sa părintească si îl îndemna la îndelungă răbdare. Accentuez îndelungă răbdare, pentru că nu usor este să ai pe mână duhovnicească un vas însufletit si să-l asezi la loc potrivit pentru a fi bun de folosit atât aici, cât si dincolo, în fata Marelui Olar, unde “vasul” trebuie să se prezinte încărcat de roade duhovnicesti spre a-si dobândi un coltisor de rai. Atentie! Trebuie să întelegeti prin acest “coltisor de rai” că smeritul Părinte nu râvnea la o mare întindere de rai, ci doar la un coltisor. De ce spunea Părintele asa? Pentru că iubea atât de mult aceste vase însufletite, adică pe fiii săi duhovnicesti, si le dorea tuturor să aibă parte de un mic coltisor de rai. Iată bunătate! Iată dragoste! Iată inima de mamă!

Părintele Paisie nu făcea diferente între fiii săi duhovnicesti: că unul este mai mare sau mai mic, mai bogat sau mai sărac, mai puternic sau mai slab, mai ager la minte sau mai putin priceput. Pe toti îi povătuia Părintele, ca fiecare după a sa putere să-si agonisească în trăistuta sa roade binecuvântate si la timpul potrivit să se prezinte cu ea la poarta raiului, la usa milostivirii.

Asa ne spunea Părintele că până la usă e grea calea, “osteneală si durere”, dar acolo la usă ne va întâmpina Măicuta Domnului cu milostivirea sa si ne va deschide usa. De aceea Părintele ne învăta să strigăm totdeauna în rugă spre milostivirea ei. Avea Părintele o fiică duhovnicească căreia îi dăduse să scrie rugăciuni închinate Maicii Domnului, si ea cu multă bucurie scria caiete întregi cu astfel de rugăciuni, cum este de pildă Paraclisul Maicii Domnului, si aceste caiete le dăruia celor care mai veneau pe la Părintele si care nu aveau cărti de rugăciuni.

Părintele niciodată nu spunea că “Maria sau Ioan e mirean si Elena maică”, ci îi iubea pe toti si pe toate deopotrivă, si nu lăuda pozitia intelectuală sau duhovnicească a cuiva, stiind să păstreze smerenia fiecăruia, după cât o avea fiecare: mai multă sau mai putină.

În persoana Părintelui se întâlneau maturitatea duhovnicească si inima de mamă.

Eram ca un bostan verde, necopt, pe care Părintele îl astepta să se coacă. Însă era o asteptare sub o atentă supraveghere, cu fel de fel de povete si îndemnuri, după măsura vârstei trupesti si sufletesti.

Nu îti dădea repede nota de reusită în câte ceva, ci trebuia uneori să astepti un timp mai îndelungat. De aceea mă străduiam să vin cu ceva nou la spovedanie, ca să-l bucur si să plec si eu mângâiată si ca fulgerul de usoară, însă, după a sa povată, eram totdeauna cu grija cea mare a cumpătării în toate. Căci mă avertiza Părintele: “Dacă dobitocul cu patru picioare se mai clatină, dar noi cu două?”. “Vezi să nu pierzi răbusul” era altă vorbă a sa, adică să nu pierd calea de mijloc, pe care nu usor se merge, căci este presărată cu fel de fel de piedici de la cei trei dusmani (trup, negrilă si lume). Îmi aducea mereu aminte Părintele: “Ochiul la inamic, urechea la comandă si cu Dumnezeu înainte!”.

Părintele îi sfătuia pe cei ce veneau la el după ce îi cerceta cu răbdare, îi asculta pe fiecare în parte cu inima sa de mamă si de aceea multi reveneau, iar si iar, si deveneau copiii săi duhovnicesti iubiti. Chiar dacă erau mai mari sau mai mici în functii, fiecare îsi primea “papara”, pedeapsa mai dulce sau mai amară, după greseala fiecăruia, însă era o pedeapsă de la bunul Părinte Paisie! Asa era Părintele si de aceea multi si multe s-au alipit de blândetea sa statornică. Pentru că Părintele Îl iubea nespus de mult pe Dumnezeu si cine iubeste astfel, asa blândete va câstiga.

De te privea, nu se putea să rămâi o vreme să-l privesti, nu într-un mod fanatic, ci cu sfială si respect pentru a sa vârstă grăitoare prin virtuti bine conturate si prin aleasa sa trăire duhovnicească tainică, foarte tainică.

Asa îmi spunea: “Ce ai văzut rău la mine să nu faci”. Vedeti cât îsi ascundea acel bun, la care eu trebuia să fiu mereu atentă si receptivă la tot ceea ce împlinea Părintele minunat în fiecare zi.

Cât ar fi fost sufletul de atins de ceva vătămător, se transforma, se vindeca prin sfatul minunatului părinte, care era ca un leac pentru sufletul bolnav si asa dispărea răul din “vasul” slefuit de iscusitul olar prin acest sfat si uneori cu un canon: “Să nu mai faci!”. Este un lung proces psihologic si cu anevoie si cu multă, multă cunoastere de sine vei izbuti să nu mai faci, si să nu crezi că ai biruit! În urcusul duhovnicesc Părintele te ajuta, dar trebuia să vii si tu ca luptător spre a urca, cu arme sigure ca spovedania sinceră, exprimată clar, si îndeplinirea canonului dat de Părintele. Spovedania trebuia să fie exprimată clar, căci Părintele ne spunea să nu fim ate încâlcite, ci să o facem simplu si curat: să vorbesti cum îti este portul si să te porti cum îti este cuvântul.

Puterea rugăciunilor sale era dragostea si frica de Dumnezeu, si asa se transmitea si în sufletul tău, ca un izvor lin si binefăcător. Sufletul avea de câstigat, ca si trupul, oricât de bolnav ar fi fost.

Părintele Paisie nu lăsa pe nimeni singur să lupte, ci până la ultima răsuflare, cât îi stătea în putere, cu mâinile sale te îmbrătisa si te îmbărbăta ca să te poti lupta, dar cu conditia să rămâi mereu al său copil iubit si să nu-l părăsesti.

Efortul personal în tămăduire (credinta si nădejdea celui bolnav în vindecare) era unit cu al Părintelui, cu ruga sa si dragostea sa părintească pentru copilul său bolnav.

Despre Hrana Sfântă, aceasta se dădea asa cum s-a rânduit de Sfintii Părinti, si anume: în fiecare post, si în diferite alte împrejurări în care se aflau cei ce veneau la el. Părintele chibzuia să nu se ia nici prea rar, nici prea des Sfânta Împărtăsanie, si aceasta după spovedania fiecăruia separat, căci fiecare astepta să-si însănătosească sufletul si trupul prin puterea Sfintei Liturghii si a Sfintei Împărtăsanii.

Părintele ne spunea: “Mergeti la biserică si după ce vă împărtăsiti veniti la mine să vă spun si de drum o blagoslovenie”. Si asa, prin puterea Sfintei Împărtăsanii si cu sfaturile si blagoslovenia Părintelui, toti se însănătoseau sufleteste si trupeste.

Am spus că Părintele a fost un mare tăinuitor al darurilor. Când plângeam si lacrimile îmi curgeau pe obraji, scumpul Părinte prindea cu degetul său o lacrimă si o aseza pe obrazul său! Asa inimă de mamă, plină de dragoste, avea! Plângeam eu, plângea si Părintele. Tristetea si bucuria le împleteam împreună. Asa te ridica minunatul Părinte, coborând la inima ta si alipind-o de a sa. Sufletul ne sălta de bucurie că Bunul Dumnezeu prin Părintele ne mângâia asa de dulce.

Eu l-am asemănat pe Părintele Paisie cu Sfântul Serafim de Sarov. Părintele este fratele său mai mic. Sfântul Serafim de Sarov spunea: “Bine ai venit, bucuria mea!”, iar Părintele Paisie spunea: “Bine ai venit, dragul tatii!”. Cât ai fi fost de ostenit si împovărat, când îl întâlneai uitai de toate si nu te mai săturai să-l privesti si să să-l asculti.

Legături duhovnicesti cu toată lumea avea. Pe toti îi primea în chilia sa, în inima sa. Nu era nevoie să spună Părintele: “Să mai vii!”. Chemarea se făcea prin însăsi prezenta sa de părinte cu inima de mamă. Credinta, nădejdea si dragostea erau legătura Părintelui cu toti: de la arhiereu la micul cersetor, de la ministru până la micul tigănas chiar. Îsi primea fiecare portia de hrană duhovnicească si binecuvântarea sa.

Folosea Părintele si scrisoarea pentru cei de departe si mijlocea uneori prin cei ce cunosteau persoana ca să-i ducă mesajul. Era tot timpul veghetor să nu rămână cineva uitat. Cât de putin ar fi scris, dar mult suflet punea.

Părintele avea o măsură în toate: în cuvânt, în rugă, în milostenie, în ocară, în bucurie si în tristete, în laudă. Fiecare îsi afla măsura în tot ce căuta prin măsura Părintelui. De tine depindea să-l urmăresti, să-l asculti cum vorbeste si cât vorbeste si să încerci să faci după a ta putere cele spuse de el.

Nu stiu dacă l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Hozevitul, dar îl iubea si îi citea poeziile sale, la fel si pe Sfântul Paisie Velicikovski îl admira. Dar pe cine nu iubea? Pe toti Sfintii si Sfintele, si ne dădea exemple din modelul lor de viată si ne povătuia cum trebuie să păsim în această lume ca să ne fie bine acolo, într-un coltisor de rai.

Faptele minunate ale Părintelui acestea sunt: salva de la înecare sufletele si le aducea la limanul păcii si al bucuriei.

Îi plăcea adesea să spună capitolul XIII din Epistola întâi a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni si în special versetele acestea:

“Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudă, nu se trufeste. Dragostea nu se poartă cu necuviintă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.

Despre despărtirea din ceasul mortii, Părintele vorbea totdeauna cu nădejde. El adesea spunea: “Să faci, Doamne, cu mine ce vrai, numa-n iad să nu mă dai!”.

Părintele Paisie a fost echilibrat în gândire si nu a folosit din cele de extremă (visuri, vedenii) niciodată. Si-a păstrat constiinta limpede, ratională. Se raporta la suferintă cu smerenia sa, zicând: “Spun la altii să aibă răbdare, dar îmi trebuie si mie răbdare”. Suspina, îl durea, multumea în tăcere.

Ceea ce a fost deosebit de minunat la înmormântarea sa a fost iubirea noastră care l-a înconjurat si iubirea sa pe care ne-a dăruit-o ca un scut de apărare.

Buchetele de copii duhovnicesti ai săi sunt răspândite pe toate plaiurile române, asa cum însusi spunea: “Am copii de toată mâna!”. Si sunt convinsă că toti vor face cât de putin din ceea ce au auzit si au văzut la Părintele.

Relatia sa cu Părintele Cleopa a fost foarte strânsă, se stie de multă lume, dar vor rămâne de taină multe, asa cum spunea Părintele: Nu spune tot ce stii. Însă nu dintr-o stare egoistă nu se spune tot, ci este o măsură si aici pentru cât spui, căci cu anevoie se pot interpreta unele cuvinte si uneori pot căpăta alte întelesuri, neplăcut si gresite. Cum spunea Părintele: “Nu tot cu polonicul, e bine si cu lingurita”. Aceasta are un tâlc, si anume, după cum spunea Părintele Paisie, să facem putin si bun din toate, după puterea noastră. Nimic să nu fie fără măsură. Asa făcea si Părintele: Vorbea putin, dar gândea mult. Depindea si de multimea care îl astepta si scotea din prisosul inimii sale multe si nespus de bine, atunci când multimea era însetată si flămândă si le spunea: “Ati văzut oaia: mănâncă ziua si noaptea rumegă. Asa si frătiile voastre: Ce ati auzit la mine să rumegati acasă”. Părintele Paisie nu punea povară mai mult decât o putea duce fiecare. Totdeauna era deosebit de atent si cu postul. Uneori zicea că mai bine mănânci de nouă ori pe zi, decât o dată si mult. De aceea nu recomanda nevointe. El se străduia să te modeleze, să fii un călător pe calea împărătească.

Obisnuia tot timpul ca în vorbele sale să nu lipsească coltisorul de rai. Niciodată nu te îngrozea cu pedepsele întunericului si bine mai făcea, pentru că cei ce veneau erau îndurerati si Părintele Paisie le deschidea fereastra raiului, cu soare mult si flori înmiresmate. Aceasta era un medicament pentru copiii săi duhovnicesti, atât psihic, cât si cu mult folos duhovnicesc.

Monahia Gorgonia, Mănăstirea Agapia
Text preluat din Epifania, nr. 5 / 1999.