Când papii erau ortodocsi:
douã scrisori papale pe care Ioan Paul al II-lea pare sã le fi uitat

 



 

Higoumène André (Wade)

Peste câteva zile, papa Ioan Paul al II-lea va efectua o vizitã în România. Va fi pentru prima datã când va merge într-o tarã majoritar ortodoxã. Este adevãrat cã Biserica Ortodoxã Românã s-a arãtat extrem de reticentã în fata acestei propuneri din partea Vaticanului. Papa a vrut sã forteze mâna Prea Fericitului Pãrinte Patriarh Teoctist, trimitându-i o cerere personalã si Patriarhul i-a rãspuns cu întelepciune cã papa ar putea veni, ca invitat al Bisericii Ortodoxe, cu conditia ca toate conflictele scandaloase cauzate de uniatii din Transilvania sã fie solutionate în prealabil. Aceastã ultimã conditie a fost îndeplinitã pe jumãtate, cãci dupã acordul de la Blaj (unde uniatii au recunoscut cã marea majoritate a fostilor uniati au revenit astãzi la Ortodoxie, de unde fuseserã dezrãdãcinati, si cã ar dori sã rãmânã asa, si au promis cã vor abandona conflictele ajunse în fata tribunalelor civile), au declarat în stil iezuit cã procesele în curs vor fi duse pânã la capãt. În orice caz, papa va fi invitatul Bisericii Ortodoxe Române si, desigur, va fi primit cu dragostea si ospitalitatea atât de caracteristice popoarelor ortodoxe, care primesc oaspetele ca pe Hristos Însusi, fãrã distinctie de persoanã, de rasã sau de religie.

Primirea cãlduroasã care va fi rezervatã papei nu trebuie sã dea însã impresia cã zâmbetele de bun venit implicã si faptul cã papa a încetat sã mai fie ereziarhul ale cãrui pretentii de dominare sunt cauza principalã a dezbinãrii crestinilor.

Cu aceastã ocazie, este bine sã fie amintit ortodocsilor faptul cã papii n-au fost dintotdeauna ereticii imperialisti care au ajuns din nefericire în zilele noastre. A fost o vreme când papii erau ortodocsi, apãrând dogmele pe care acum le neagã, cu o franchete si o fortã a limbajului pe care putini dintre teologii ortodocsi de azi le mai au. Din vasta literaturã care demonstreazã aceastã ortodoxie romanã, din pãcate pierdutã, propunem spre examinare douã scrisori ale bravilor ortodocsi papa Grigorie cel Mare si papa Ioan al VIII-lea.

Când împãratul bizantin a atribuit titlul de Patriarh Ecumenic lui Ioan Postitorul, Grigorie cel Mare (c.540-602) a început o veritabilã campanie epistolarã pentru a arãta cã formula contine o erezie eclesiologicã, cel putin în varianta latinã Patriarca Universalis. Scrisorile pe care le posedãm sunt adresate Patriarhului Ioan Postitorul, Împãratului, Patriarhului Chiriac, succesorul lui Ioan si Patriarhilor din Antiohia si Alexandria. Am ales scrisoarea cãtre Evloghie al Alexandriei si Anastasie al Antiohiei. Pentru cã unii autori ultramontanisti au citat câteva fraze izolate din aceastã scrisoare pentru a-si sustine doctrinele, omitând complet esentialul care le distruge, vom da textul in extenso înainte de a adãuga câteva comentarii. Este vorba de scrisoarea cu numãrul 43 a Cãrtii a V-a din Scrisorile Sfântului Grigorie, dupã editia benedictinã. Am numerotat paragrafele pentru a usura gãsirea reperelor.
 
 

Scrisoarea Sfântului Grigorie cel Mare


 
    1. « Grigorie cãtre Evloghie, Episcop al Alexandriei, si cãtre Anastasie, Episcop al Antiohiei.
    2. « Atunci când Predicatorul prin excelentã spunea: "Atât timp cât voi fi Apostol al neamurilor, voi slãvi slujirea mea" (Rom. 11, 13); atunci când spunea în altã parte: "Noi am fost blânzi în mijlocul vostru precum o doicã îngrijeste pe fiii sãi" (I Tes. 2, 7), el ne lasã nouã, celor care vom veni dupã el, exemplul de a fi în acelasi timp smeriti cu duhul si credinciosi în a pãstra cu cinste demnitatea Cinului nostru, în asa fel încât smerenia noastrã sã nu fie timiditate si înãltarea noastrã sã nu fie trufie.
    3. « Acum opt ani, când încã trãia Pelaghie, predecesorul nostru de sfântã pomenire, confratele nostru, coepiscopul Ioan, profitând de ocazia ivirii unei alte probleme, a întrunit un sinod în orasul Constantinopol si s-a strãduit sã ia titlul de "universal". De îndatã ce predecesorul meu a luat cunostintã de aceasta, el a trimis scrisori prin care, în virtutea autoritãtii sfântului apostol Petru, a anulat actele acelui sinod.
    4. « Am avut grijã sã adresez Sanctitãtii Voastre còpii ale acestor scrisori. Cât priveste diaconul care, dupã obicei, se alãturã suitei Prea Cucernicilor Împãrati pentru problemele eclesiale, Pelaghie i-a interzis sã se împãrtãseascã la slujbã împreunã cu sus-numitul nostru coepiscop. Urmând predecesorului meu, am scris coepiscopului nostru scrisori ale cãror còpii am considerat cã trebuie sã vi le trimit Fericirii Voastre. Principalul nostru scop - într-o problemã care, din cauza trufiei ei, tulburã Biserica pânã în strãfundurile ei - era sã-i amintim duhului fratelui nostru de modestie, pentru ca, dacã n-ar voi sã cedeze nimic din tãria trufiei lui, sã putem mai usor, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, sã aflãm mijloacele de a-l corecta sever.
    5. « Cum stiti prea bine Sanctitatea Voastrã, pe care o venerez în mod deosebit, acest titlu de "universal" a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon episcopului din scaunul apostolic al cãrui slujitor sunt prin harul lui Dumnezeu. Dar nici unul dintre predecesorii mei n-a vrut sã se serveascã de acest cuvânt profan; pentru cã, de fapt, dacã un patriarh este numit "universal", le rãpeste celorlalti titlul de patriarh. Departe, departe sã fie de tot sufletul crestin dorinta de a uzurpa câtusi de putin sau de a diminua onoarea fratilor sãi! Dacã noi refuzãm o onoare care ne-a fost oferitã, gânditi-vã cât de rusinos este sã fie uzurpatã violent de cãtre un altul.
    6. « Pentru aceea, Sanctitatea Voastrã sã nu dea nimãnui în scrisorile sale titlul de "universal", pentru a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datoreazã. Sã nu aveti în aceasta vreo teamã de Serenisimii Stãpâni, cãci Împãratul se teme de Atotputernicul Dumnezeu si nu va consimti la încãlcarea poruncilor evanghelice si a prea sfintelor canoane. În ce mã priveste, desi sunt separat de Voi de mari întinderi de pãmânt si de mare, vã sunt totusi atât de aproape cu inima. Sunt convins cã sentimentele Fericirii Voastre sunt aceleasi pentru mine. Dacã mã iubiti asa cum vã iubesc si eu, spatiul nu ne mai separã. Multumesc dar acestui grãunte de mustar, acestui grãunte care pãrea mic si vrednic de dispret, dar care, întinzându-si în toate pãrtile ramurile care ies din aceiasi rãdãcinã, s-a fãcut sãlas pentru toate pãsãrile cerului! Multumesc si acestui aluat care, adãugat la trei mãsuri de fãinã, a unit întregul neam omenesc! Multumesc încã si acestei mici pietre care, desprinsã cu usurintã din munte, a acoperit întreaga suprafatã a pãmântului; care s-a întins pânã a fãcut din neamul omenesc adus la unitate, trupul Bisericii universale; care a fãcut chiar ca toate diferentele diverselor pãrti sã serveascã la strângerea legãturilor unitãtii!
    7. « Urmeazã de aici cã nu ne-am îndepãrtat de voi, pentru cã suntem una în Cel Care este pretutindeni. Sã-I aducem multumire cã a doborât vrãjmãsiile încât, în umanitatea Sa, nu mai existã în tot universul decât o singurã turmã si un singur staul sub un singur Pãstor care este El Însusi. Sã ne amintim mereu de aceste avertismente ale Predicatorului adevãrului: "Siliti-vã sã pãziti unitatea Duhului întru legãtura pãcii" (Efes. 4, 3); "Cãutati pacea cu toti si sfintenia, fãrã de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu" (Evr. 12, 14). La fel spunea ucenicilor sãi: "Dacã se poate, pe cât este întru voi, trãiti în pace cu toti oamenii" (Rom. 12, 18). El stia cã cei buni nu puteau trãi în pace cu cei rãi, de aceea zice la început, dupã cum stiti: "Dacã este cu putintã".
    8. « Dar, pentru cã pacea nu poate exista între douã pãrti opuse si din moment ce toti cei rãi fug de ea, cei buni trebuie sã tinã la ea din adâncul sufletelor lor. Aceasta o spune admirabil si Sfântul Pavel: "Pe cât este întru voi", pentru a ne face sã întelegem cã pacea trebuie sã rãmânã în noi chiar si atunci când oamenii perversi o izgonesc din inima lor. Pãstrãm cu adevãrat pacea în noi atunci când urmãrim greselile celor trufasi sub impulsul dragostei si al dreptãtii, si când iubim persoanele, dar viciile lor le urâm, cãci omul este lucrarea lui Dumnezeu, dar viciul este lucrarea omului. Se cuvine, asadar, sã deosebim ceea ce a fãcut Dumnezeu si ceea ce face omul; sã nu urâm omul din cauza greselii si sã nu iubim greseala din cauza omului.
    9. « Deci sã urmãrim la om rãul datorat trufiei sale, rãmânând uniti cu el în Duh, ca acest om sã fie eliberat de vrãjmasul lui, adicã de greseala lui. Atotputernicul nostru Mântuitor va da putere iubirii si dreptãtii noastre; ne va da unitatea Duhului Sãu, nouã, celor care suntem separati de voi de o întindere atât de mare de pãmânt, pentru cã El a zidit Biserica Lui ca pe o arcã, dându-i ca si cele patru laturi ale ei, cele patru pãrti ale pãmântului; El a fãcut-o dintr-un lemn nestricãcios, a uns-o cu bitumul dragostei, în asa fel încât sã nu se teamã nici din partea vânturilor, nici din cea a valurilor. Trebuie sã ne rugãm din toatã inima noastrã, iubiti frati, pentru ca, sub ocârmuirea harului, apa din afarã sã nu o tulbure si ca dreapta Providentei sã pãstreze bine cala vasului. Cãci diavolul, dusmanul nostru, nãpustind împotriva celor smeriti si înconjurându-i ca un leu rãcnind ce cautã sã-i înghitã, dupã cum vedem, nu se multumeste sã-i înconjoare, ci si-a înfipt atât de adânc coltii în unele mãdulare de trebuintã ale Bisericii încât, fãrã îndoialã (dar sã fereascã Dumnezeu!), turma va fi curând rãvãsitã dacã ceilalti pãstori nu se înteleg între ei pentru a o ajuta cu purtarea de grijã a Domnului. Sã ne gândim, prea iubiti frati, ce va face acela care, de la început a ridicat asemenea planuri detestabile împotriva slujirii preotesti. E aproape de noi cel despre care s-a scris: "Acela este rege peste toti copiii trufiei". Nu pot sã spun aceasta fãrã sã fiu coplesit de durere: Fratele nostru si coepiscopul Ioan cautã sã se ridice la acest titlu, dispretuind poruncile Domnului, preceptele apostolice si rânduielile Pãrintilor.
    10. « Sã facã Atotputernicul Dumnezeu ca Fericirea Voastrã sã aflati cât de adânc suspin gândindu-mã cã cel care altãdatã îmi pãrea cel mai modest dintre oameni, cel pe care îl iubeam cel mai mult, care pãrea preocupat doar de milostenii, de rugãciuni, de posturi, si-a luat înfumurarea din cenusa pe care se asezase, din acea smerenie care îi aducea slava, încât cautã sã-si atribuie totul si, prin trufia unui titlu pompos, sã subjuge pe toti cei uniti sub singurul conducãtor care este Hristos, adicã mãdularele Aceluiasi Hristos. Nu este de mirare cã Ispititorul, care stie cã trufia este începutul tuturor pãcatelor, de care s-a si folosit de la bun început împotriva primului om, cautã prin acest viciu sã distrugã virtutile unora si întinde capcanã si pune obstacol la tot lucrul bun, chiar si în virtutile celor care pãreau sã fi scãpat din mâinile sale crude.
    11. « De aceea trebuie sã ne rugãm mult; trebuie sã ne rugãm Atotputernicului Dumnezeu cu rugãciuni neîncetate, ca sã întoarcã duhul fratele nostru de la greseala lui, ca sã îndepãrteze de unitatea si smerenia Bisericii Sale acest rãu al trufiei si tulburãrii. Cu harul lui Dumnezeu trebuie sã încercãm cu toate puterile sã împiedicãm ca, prin otrava continutã într-un singur titlu, sã se rãneascã de moarte mãdularele care trãiesc în trupul lui Hristos. Cãci a îngãdui acest titlu înseamnã a distruge demnitatea tuturor patriarhilor; iar dacã se întâmplã ca acela care îsi spune "universal" sã cadã în gresealã, înseamnã cã nici un episcop nu mai rãmâne cu tãrie în adevãr.
    12. « Trebuie, asadar, sã pãstrati Bisericile în integritatea lor, asa cum le-ati primit si sã nu acordati nici un sprijin acestei încercãri de uzurpare diabolicã. Tineti-vã tari si fiti linistiti; nu dati si nu primiti niciodatã scrieri care ar purta acest titlu de "universal". Împiedicati pe toti episcopii care vã sunt supusi sã se întineze aderând la aceastã trufie, si toatã Biserica sã stie cã sunteti patriarhi nu doar prin faptele voastre bune ci si printr-o autoritate adevãratã. Dacã ni se va întâmpla ceva rãu din aceasta, vom suporta împreunã; iar datoria noastrã va fi de a arãta, chiar prin moartea noastrã, cã nu mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo atingere universalitãtii. Sã spunem cu Pavel: "Pentru mine a trãi este Hristos si a muri un câstig " (Fil. 1, 21). Sã ascultãm ceea ce a spus primul dintre toti pãstorii: "Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, cã a lor este împãrãtia cerurilor" (Mt. 5, 10).
    13. « Sã fiti convinsi cã am pãrãsi fãrã tulburare demnitatea pe care am primit-o pentru a propovãdui adevãrul pentru acelasi adevãr, dacã ar fi nevoie. Rugati-vã pentru mine, asa cum se cuvine Prea Iubitei Voastre Fericiri, pentru ca lucrãrile mele sã fie pe mãsura cuvintelor pe care am îndrãznit sã vi le adresez. »

 

Comentariu asupra scrisorii Sfântului Grigorie


 


Aceastã lungã scrisoare este bogatã în învãtãminte eclesiologice. În mod firesc, apologetii papalitãtii se limiteazã la citarea paragrafului nr. 3, aplicându-i o falsã interpretare, fãrã sã redea contextul istoric si fãcându-l pe Sfântul Grigorie sã spunã nu doar ceea ce nici nu spune, dar mai ales ceea ce neagã atât de explicit într-o multime de alte locuri. Dupã învãtãtura - ortodoxã - a Sfântului Grigorie, "autoritatea Sfântului Apostol Petru" nu implicã o jurisdictie universalã. Ca dovadã în acest sens stã urmãtorul extras din scrisoarea sa adresatã lui Ioan Postitorul (Cartea a V-a, Scrisoarea 25 în editia benedictinã):

« Petru, primul dintre Apostoli si mãdular al Bisericii sfinte si universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt conducãtori ai unor popoare? Si totusi sunt mãdulare sub un singur Conducãtor. Într-un cuvânt, sfintii dinaintea Legii, sfintii de sub Lege, sfintii de sub Har nu alcãtuiesc toti trupul Domnului? Nu sunt ei mãdulare ale Bisericii? Si nu a fost nici unul dintre ei care sã fi vrut sã se numeascã "universal". Sfintia Voastrã sã recunoascã deci cât de mult se umflã în sinesi atunci când revendicã un titlu pe care nici unul n-a avut aroganta de a si-l atribui. » Acel sinod de la Constantinopol fusese convocat pentru a judeca un preot într-o problemã de disciplinã. Preotul inculpat fãcuse recurs la Roma, invocând Canonul 3 al Sinodului de la Sardica (343 sau 344): « Episcopul Osiu din Cordoba zise: (...) Iar dacã cumva vreunuia dintre episcopi i s-ar pãrea cã este condamnat în vreo pricinã si ar socoti cã pricina lui nu este rea ci bunã, pentru ca astfel sã se înnoiascã judecata, de s-ar pãrea dragostei voastre, sã cinstim memoria Apostolului Petru, si sã se scrie lui Iuliu, episcopul Romei în privinta celor care s-au judecat, pentru ca, de ar trebui, sã se înnoiascã judecata prin episcopii vecini ai eparhiei, si el sã dea pe judecãtor. » Versiunea latinã adaugã la sfârsitul Canonului: « Sunteti de acord cu totii? Sinodul rãspunde: Da, suntem de acord. » În legãturã cu acest canon, Tillemont observã cã formularea este foarte puternicã, pentru a arãta cã acesta era un drept pe care papa nu-l avea înainte. Pierre de Marca, în De Concordantia Sacerdotii et Imperii, Lib. VII, cap. iij., par. 8, afirmã cã aici Osiu propune Sfintilor Pãrinti sã cinsteascã memoria Sfântului Petru pentru a-i determina sã consimtã mai usor acestui nou privilegiu cãci, asa cum a dovedit de Marca, dreptul acordat aici episcopului din Roma era necunoscut înainte. Edmond Richer, de la Sorbona, aratã cã faptul cã papa este amintit cu numele indicã clar cã în aceste canoane prevederea unui apel la Roma nu era decât o mãsurã temporarã.

În orice caz, episcopul Romei, Pelaghie, era considerat judecãtor în ultimã instantã în aceastã problemã pentru cã Sinodul de la Calcedon (451) îi acordase întâietatea prin canonul 28:

« ... Cãci Pãrintii, dupã dreptate i-au conferit privilegii scaunului Vechii Rome, pentru cã era cetatea împãrãteascã. Si cei 150 de episcopi prea iubitori de Dumnezeu îndemnati de aceleasi motive au dãruit privilegii egale (isa presbeia) prea sfântului scaun al Noii Rome, socotind cu dreptate ca cetatea care s-a cinstit cu împãrãtia si cu senatul, si care a dobândit privilegii deopotrivã cu ale Vechii Rome împãrãtesti, întocmai ca si aceea sã se mãreascã si sã fie a doua dupã aceea; ... » Este foarte interesant de notat cã Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381) a acordat privilegii Vechii Rome, de care, prin urmare, nu se bucurase înainte. În plus, motivatia pentru aceste privilegii acordate prin drept eclesiastic în secolul al IV-lea, si tocmai prin aceasta în mod evident nu de drept divin, nici de origine apostolicã, este mentionatã explicit si nu avea nici o legãturã cu Sfântul Petru; era pur si simplu pentru cã Roma era cetatea imperialã. Cu alte cuvinte, Sfintii Pãrinti au vrut ca ordinea eclesiasticã sã reflecte ordinea civilã: nici mai mult, nici mai putin.

Interpretarea papistã despre o jurisdictie universalã "în virtutea autoritãtii Sfântului Apostol Petru" este, asadar, cu desãvârsire falsã.

Dimpotrivã, mesajul scrisorii Sfântului Grigorie este cã nimeni în Bisericã nu are dreptul sã-si aroge titlul de universal. Lectura actelor Sinodului de la Calcedon nu-i dã dreptate Sfântului Grigorie care, în paragraful nr. 5 al scrisorii prezentate, afirmã cã "titlul de universal a fost oferit de Sfântul Sinod de la Calcedon" episcopilor din Roma. O astfel de decizie nu se regãseste nicãieri. În ciuda erorii sale, Sfântul Grigorie considerã cã titlul "universal" ar fi fost "oferit" papilor în 451, ceea ce dovedeste cã nu-l aveau anterior si cã nici un papã - ortodox - n-a dorit vreodatã "sã se foloseascã de acest cuvânt profan". Ioan Paul al II-lea pare sã nu fi dat nici o atentie acestui fapt si nici celor ce urmeazã: "Dacã un patriarh se numeste universal le rãpeste celorlalti titlul de patriarh". Sfântul Grigorie taxeazã pretentia universalitãtii ca uzurpare. Cu toate acestea, Conciliul I Vatican (1870), considerat de Ioan Paul al II-lea ca ecumenic, spune:

« Noi învãtãm deci si declarãm cã primatul de jurisdictie în Biserica universalã a lui Dumnezeu (primatum iurisdictionis in universam Dei Ecclesiam), dupã mãrturia Evangheliei, a fost promis si conferit de Domnul Hristos imediat si în mod direct fericitului Apostol Petru. » Ce ar fi spus Sfântul Grigorie? Desigur, ar fi apreciat la justa valoare canonul care urmeazã în Actele aceluiasi Conciliu: « Dacã cineva spune cã fericitul Petru n-a fost instituit principe al tuturor Apostolilor de Domnul Hristos si cap vãzut al întregii Bisericii luptãtoare, sau cã a primit primatul doar de onoare si nu de jurisdictie veritabilã si autenticã direct si imediat de la Însusi Domnul nostru Iisus Hristos: sã fie anatema! » E sigur cã Conciliul I Vatican îl declarã astfel anatema pe Sfântul Grigorie cel Mare, doctor al Bisericii. Ecumenistii moderni nu întârzie sã opineze cã aceastã situatie s-a schimbat odatã cu Conciliul II Vatican. Chiar dacã ar fi adevãrat, aceasta ar fi o condamnare formidabilã a autenticitãtii doctrinei conciliare romane, care ar fi astfel capabilã sã se contrazicã din conciliu ecumenic in conciliu ecumenic. Dar Vatican II a reluat doctrina de la Vatican I: « Conciliul pune din nou în fata tuturor credinciosilor, pentru a fi crezutã cu tãrie, aceastã învãtãturã despre instituirea, perpetuitatea, puterea si rostul primatului sacru al Pontifului Roman si despre magisteriul lui infailibil, si, mergând pe aceeasi linie, a hotãrât sã mãrturiseascã si sã proclame în fata tuturor învãtãtura despre episcopi, urmasii Apostolilor, care, împreunã cu urmasul lui Petru, vicarul lui Hristos si Capul vãzut al întregii Biserici, conduc casa Dumnezeului celui viu. » (Vat. II, Lumen gentium, § 18.) Paragraful numãrul 6 al scrisorii aratã clar cã Sfântul Grigorie nu-i refuzã titlul de universal lui Ioan Postitorul pentru cã l-ar fi dorit pentru el însusi: "Sanctitatea Voastrã sã nu dea nimãnui în scrisorile sale titlul de universal, pentru a nu se priva pe sine de ceea ce i se cuvine, oferind altuia o onoare pe care nu i-o datoreazã."

Paragraful numãrul 7 spune într-un mod foarte explicit cã singurul Pãstor universal al Bisericii este Hristos Însusi în umanitatea Sa (in carne sua). Aceastã afirmatie nu lasã nici un loc pentru un "vicar al lui Hristos pe pãmânt", cãci Hristos a înviat în trupul Sãu. Sfântul Grigorie n-ar fi subscris la învãtãtura Conciliului de la Florenta (1439):

« Definim (...) cã Pontiful Roman este însusi succesorul fericitului Petru, principele Apostolilor, si adevãrat vicar al. lui Hristos, capul întregii Biserici si pãrintele si învãtãtorul tuturor crestinilor (...) ». În scrisoarea sa cãtre Ioan Postitorul, Sfântul Grigorie scrie (Scrisoarea 25, Cartea I, editia benedictinã): « Domnul a zis ucenicilor Sãi: "(...) Nu vã numiti pãrinte, cãci aveti un singur Pãrinte." Ce veti spune atunci, prea iubite frate, la înfricosãtoarea judecatã ce va sã vinã când nu doriti sã vã numiti doar Pãrinte, ci Pãrinte universal al lumii? (...) Ca urmare a acestui titlu criminal si plin de trufie, Biserica este împãrtitã, si sufletele tuturor fratilor sunt scandalizate. » Aceastã afirmatie nimiceste învãtãtura Conciliului de la Florenta, dar reprezintã totodatã si reprosul Ortodoxiei adus papei Ioan Paul al II-lea, cu atât mai transant cu cât provine de la un sfânt papã al Romei. De fapt, dezbinarea care domneste printre crestinii români este datoratã acestor "titluri criminale si pline de trufie" ale papei Ioan Paul al II-lea.

Paragraful numãrul 10 reia doctrina ortodoxã dupã care nici un episcop nu trebuie "sã caute sã-si atribuie totul si din trufie unui titlu pompos, sã subjuge pe toti cei uniti sub singurul conducãtor care este Hristos, adicã mãdularele Aceluiasi Hristos." Paragraful numãrul 11 subliniazã gravitatea unei astfel de greseli, cãci prin "otrava continutã într-un singur titlu mãdularele care trãiesc în trupul lui Hristos" pot fi "lovite de moarte; cãci a îngãdui acest titlu înseamnã a distruge demnitatea tuturor patriarhilor; iar dacã se întâmplã ca acela care îsi spune universal sã cadã în gresealã, înseamnã cã nici un episcop nu mai rãmâne cu tãrie în adevãr."

Adevãrul celor afirmate de Sfântul Grigorie aici a fost din nefericire confirmat putin timp dupã aceea, când papa de la Roma si patriarhul de la Constantinopol au cãzut în erezia monotelitã, ceea ce le-a atras anatema unui Sinodul ecumenic (Constantinopol III, din 680-681):

« Sfântul Sinod spune: Dupã promisiunea fãcutã Altetei Voastre, analizând scrisorile doctrinare ale lui Serghie, fost patriarh al acestei cetãti împãrãtesti si pãzitã de Dumnezeu, cãtre Cir, pe atunci episcop de Phasis si cãtre Honoriu, cândva papã al Vechii Rome, si de asemenea cele ale acestuia din urmã cãtre acelasi Serghie, am gãsit cã acele documente sunt cu totul strãine de dogmele apostolice, de hotãrârile Sfintelor Sinoade si de ale tuturor Sfintilor Pãrinti universal acceptate, si cã ei urmeazã învãtãturile gresite ale ereticilor; în consecintã, le excludem în întregime si le considerãm ca fiind dãunãtoare sufletului. Iar numele acestor oameni, ale cãror învãtãturi le respingem, trebuie excluse, de asemenea, din sfânta Bisericã a lui Dumnezeu, anume cel al lui Serghie, altãdatã episcop al acestei cetãti împãrãtesti si pãzite de Dumnezeu (...). Si cu ei am hotãrât cã trebuie scos din sfânta Bisericã a lui Dumnezeu si anatemizat Honoriu, cândva papã al Vechii Rome, pentru ceea ce am gãsit scris de acesta cãtre Serghie, cãci a urmat în întregime punctul sãu de vedere si a confirmat doctrinele sale nelegiuite. »

« Lui Teodor al Faranului, ereticul, anatema! Lui Serghie, ereticul, anatema! Lui Cirus, ereticul, anatema! Lui Honoriu, ereticul, anatema! Lui Pir, ereticul, anatema! »

Sã adãugãm, deci: lui Grigorie, Papa Vechii Rome, ortodoxul: vesnicã pomenire! Lui Ioan Paul al II-lea, ereticul: anatema!

Dacã crede cineva cã este exagerat ca Ioan Paul al II-lea sã fie anatemizat din cauza pretentiilor lui universaliste care urmeazã învãtãtura conciliilor de la Florenta si de la Vatican I, pe care le considerã ecumenice, sã citeascã paragraful numãrul 12 al Sfântului Grigorie: "datoria noastrã va fi de a arãta, chiar prin moartea noastrã, cã nu mai tinem la nimic din clipa în care s-ar aduce vreo atingere universalitãtii."

Paragraful numãrul 13 aratã cã Sfântul Grigorie considera cã era posibil sã renunte la scaunul papal dacã ar fi fost necesar pentru binele Bisericii. Nu l-ar privi aceasta si pe Ioan Paul al II-lea, ale cãrui suferinte de bãtrânete si sechelele nefericitei boli Parkinson îl fac mai de plâns decât orice în momentele aparitiilor publice? Sfântul Grigorie nu vedea în faptul de a fi papã o însãrcinare divinã, ce ar trebui pãstratã pânã la moarte cu orice pret. Aceastã sacralizare nepotrivitã nu este decât un fel de metastazã a ereziei eclesiologice a papalitãtii romane. Astfel, citirea scrisorilor Sfântului Grigorie ar putea nu numai converti sufletul lui Ioan Paul al II-lea, ci, în egalã mãsurã, ar putea sã-i usureze suferintele trupesti.

***

Dacã papa Grigorie cel Mare are mesaje eclesiologice de o asa mare importantã cãtre Ioan Paul al II-lea, o învãtãturã perfect ortodoxã despre purcederea Sfântului Duh se gãseste în admirabila scrisoare a lui Ioan al VIII-lea, papã ortodox al Romei (872-882), adresatã Sfântului Fotie cel Mare al Constantinopolului (c.820-886). În aceastã scrisoare, papa condamnã fãrã ocolisuri adãugarea lui Filioque si a doctrinei pe care o implicã. Sã amintim cã aceastã adãugire semnificã purcederea Sfântului Duh de la Tatãl (Ioan 15, 26) si de la Fiul (Filioque).
 
 

Scrisoarea Papei Ioan al VIII-lea cãtre Sfântul Fotie


  « Pentru a vã linisti în privinta acestui articol care a provocat scandaluri în Bisericã: nu numai cã nu admitem cuvântul în cauzã, dar si pe cei care au îndrãznit sã-l accepte primii îi privim ca unii care au încãlcat cuvântul lui Dumnezeu, ca stricãtori ai învãtãturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor si a Pãrintilor care ne-au dat Simbolul de credintã. Noi îi punem alãturi de Iuda, pentru cã dezbinã mãdularele lui Hristos. Dar aveti o prea adâncã întelepciune pentru a nu întelege cã e foarte greu ca toti episcopii nostri sã fie adusi la aceastã gândire si ca într-un timp atât de scurt sã fie schimbat un obicei introdus de atâtia ani. Credem, deci, cã nu trebuie sã obligãm pe nimeni sã renunte la adãugarea fãcutã Crezului, ci sã-i determinãm putin câte putin si cu blândete sã renunte la aceastã blasfemie. Cei care ne acuzã cã o acceptãm se însealã; dar cei care afirmã cã existã printre noi multi oameni care o acceptã, spun adevãrul. Vã rãmâne sã lucrati cu noi pentru a-i întoarce cu blândete pe cei care s-au depãrtat de la sfânta învãtãturã. »
 
 
 
Comentariu


În enciclica sa despre Sfântul Duh, Ioan Paul al II-lea nu mentioneazã Biserica Ortodoxã decât o singurã datã. Pe aceeasi paginã el reafirmã erezia romanã despre Filioque. Prin aceasta, el cade sub judecata predecesorului sãu Ioan al VIII-lea, care îl calificã "luptãtor împotriva cuvântului lui Dumnezeu, stricãtor al învãtãturii lui Iisus Hristos, a Apostolilor si a Pãrintilor care ne-au lãsat Simbolul de credintã." Papa Ioan Ortodoxul îl "pune alãturi de Iuda", pentru cã "dezbinã mãdularele lui Hristos".

Este important sã se înteleagã cã în adaosul Filioque Biserica romanã comite o dublã gresealã: acea a ereziei si aceea a încãlcãrii unui canon al unui Sinod Ecumenic. Erezia dublei purcederi a Sfântului Duh este foarte bine analizatã de destinatarul scrisorii lui Ioan al VIII-lea, Sfântul Fotie, în a sa Mistagogie a Sfântului Duh. A spune cã Sfântul Duh purcede de la Fiul, Care El Însusi este nãscut din Tatãl, introduce un element temporal în Sfânta Treime. Astfel, vesnicia Sfântului Duh este negatã si în acest fel si divinitatea Sa si deci Treimea Însãsi. Filioque confundã relatiile care disting cele Trei Persoane divine, conducând logic la modalism si deci la negarea Sfintei Treimi. Este si o idee filosoficã grosierã, prin care purcederea vesnicã de la Tatãl este confundatã cu misiunea istoricã a Fiului. Ar fi bine ca Ioan Paul al II-lea sã mediteze la scrisoarea lui Ioan al VIII-lea si sã o compare cu învãtãtura conciliului de la Lateran IV (1215):

« (...) Este deci evident cã Fiul, nãscându-Se fãrã nici o diminuare, primeste substanta Tatãlui si astfel Tatãl si Fiul au aceeasi substantã; si în acest fel, Tatãl si Fiul sunt acelasi lucru, la fel ca Sfântul Duh care purcede din Cei doi (Spiritus Sanctus ab utroque procedens). » Asadar, învãtãtura Bisericii romane s-a schimbat dupã Ioan al VIII-lea. Doctrina pe care acest admirabil papã o detesta atât de mult reapare în fortã la Conciliul de la Florenta (1439), în Decretum pro Graecis: « Hotãrâm, pentru ca acest adevãr de credintã sã fie crezut si acceptat de toti crestinii si sã fie folositor pentru toti, cã Sfântul Duh este vesnic din Tatãl si din Fiul si cã îsi are esenta si fiinta Sa subzistând de la Tatãl si de la Fiul în acelasi timp si cã purcede din vesnicie ca dintr-un singur principiu si ca o singurã expiratie a celor doi; (.). » Acest text proclamã fãrã rusine cã este admisibil si rezonabil sã fie adãugatã expresia Filioque la Simbolul de credintã: « Diffinimus insuper, explicationem verborum illorum 'Filioque' veritatis declarandae gratia, et imminente tunc necessitate, licite ac rationabiliter Symbole fuisse appositam. » Din nefericire pentru "pãrintii" conciliului de la Florenta, canonul al VII-lea al Sinodului de la Efes (431, al III-lea Ecumenic), declarã: « . Sfântul Sinod a hotãrât ca nimãnui sã nu-i fie îngãduit sã dea la ivealã, sau sã scrie, sau sã întocmeascã altã credintã, contrarã celei stabilite de Sfintii Pãrinti întruniti de Duhul Sfânt la Niceea.

« Iar cei care îndrãznesc sã alcãtuiascã o credintã diferitã sau sã introducã sau sã o propovãduiascã celor care doresc sã se întoarcã la cunostinta adevãrului, fie de la pãgânism, fie de la iudaism sau de la oricare altã erezie, acestia, dacã sunt episcopi sau clerici, sã fie depusi, episcopii de la episcopat si clericii din cler, iar dacã sunt laici, sã fie anatemizati. »

În consecintã, trebuie sã considerãm cã Ioan Paul al II-lea este ipso facto depus de la episcopat.

Scrisoarea lui Ioan al VIII-lea indicã aceeasi consecintã pentru erezia Filioque pe care Grigorie cel Mare o mentionase pentru erezia episcopului universal: ea "dezbinã mãdularele lui Hristos"; "prin titlul vostru criminal si plin de mândrie, Biserica este împãrtitã."
 
 

Concluzie


 


Lectura acestor douã scrisori papale demonstreazã cu o claritate exemplarã cã pânã în secolul al IX-lea papii de la Roma propovãduiau aceeasi ortodoxie pe care Biserica Ortodoxã o propovãduieste astãzi. Celelalte texte pe care le-am citat demonstreazã cã, începând cu Evul Mediu, Biserica din Occident si-a schimbat credinta într-o asemenea mãsurã încât sã se gãseascã în contradictie clarã cu papii ortodocsi pe care i-am citat. Cele douã scrisori restabilesc doctrina autenticã în legãturã cu episcopatul în Bisericã si purcederea Sfântului Duh. Cei doi papi citati considerã cã ereziile sustinute astãzi, în aceste puncte, de cãtre Biserica Romano-Catolicã si foarte explicit de cãtre Ioan Paul al II-lea sunt cauza dezbinãrii crestinilor. Sinoadele Ecumenice au decretat cã o astfel de vinã trebuie sanctionatã prin depunere. Sfântul Grigorie spune în scrisoarea sa (§ 4) cã nu trebuie sã fim în comuniune cu un astfel de eretic.

Recomandãm, asadar, lui Ioan Paul al II-lea un studiu aprofundat ale acestor douã texte pentru a se converti, dar si iubitilor nostri frati ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru a nu fi pãcãliti de discursurile diplomatice si mieroase pe care le vor auzi în curând.
 

Belfort, martie 1999.


TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.