Despre patimi și nepătimire

 

În seara aceasta voi vorbi întâi despre ispite, păcat și patimi, apoi ce sunt patimile și care sunt ele, după aceea despre pricinile patimilor, despre nepătimire și apoi despre calea despătimirii, cum putem ajunge din oameni asupriți de patimi la nepătimire, care sunt semnele nepătimirii și cum se ajunge la nepătimire.

Mai întâi o motivare a subiectului. În Pateric citim așa: "S-a dus un frate oarecare din părțile lui Avva Pimen, în străinătate. Și a ajuns la un pustnic acolo, că era milostiv și mulți veneau la dânsul. Și a vestit lui fratele cele despre Avva Pimen. Și auzind fapta lui cea bună, a dorit să-l vadă. Deci, întorcându-se fratele în Egipt, după câtăva vreme a venit pustnicul din străinătate în Egipt, la fratele cel ce venise la el, că îi spusese lui unde petrece. Și văzându-l acela s-a mirat și s-a bucurat foarte. Și a zis pustnicul: <<Fii bun și du-mă la Avva Pimen>>. Și luându-l, a venit la Avva Pimen, și a vestit cele despre dânsul, zicând că mare om este și multă dragoste și cinste are la locul lui, și i-am vestit lui despre tine și, dorind să te vadă, cu bucurie a venit la tine. Și cu bucurie și sărutându-se unul cu altul, au șezut. Și a început cel străin a vorbi din Scriptură lucruri duhovnicești și cerești. Și și-a întors Avva Pimen fața lui și nu i-a dat răspuns. Și văzând că nu vorbește cu dânsul, mâhnindu-se, a ieșit. Și a zis fratelui celui ce l-a adus pe el: <<În zadar am făcut toată călătoria aceasta, că am venit la bătrânul și iată, nici a vorbi cu mine nu voiește>>. Și a intrat fratele la Avva Pimen și i-a zis: <<Avvo, pentru tine a venit acest om mare, având atâta slavă la locul lui. Pentru ce n-ai vorbit cu dânsul?>> I-a zis lui bătrânul: <<Acesta dintre cei de sus este și cele cerești grăiește, iar eu din cei de jos sunt și cele pământești vorbesc. De mi-ar fi vorbit de patimi ale sufletului, i-aș fi răspuns. Dar dacă pentru lucruri cerești, eu acestea nu știu>>. Deci ieșind fratele i-a zis: <<Bătrânul nu degrabă vorbește din Scripturi, și când cineva îi va grăi lui despre patimile sufletului, îi răspunde>>. Iar el, umilindu-se, a intrat la bătrânul și a zis către dânsul: <<Ce voi face, Avvo, că mult mă stăpânesc patimile sufletului?>> Și a luat aminte la dânsul bătrânul, bucurându-se. Și a zis: <<Acum bine ai venit. Deschide-ți gura ta pentru aceasta și o voi umplea de bunătăți>>. Iar el mult folosindu-se zicea: <<Cu adevărat, aceasta este calea cea adevărată>>. Și mulțumind lui Dumnezeu, s-a întors la locul său bucuros căci cu astfel de sfânt s-a învrednicit a se întâlni".

Înțelegeți din această istorisire din Pateric că adevărata cale pe care trebuie să mergem este aceea de a ne preocupa de curățirea noastră sufletească, de a desființa în noi patimile. Ieri seara am vorbit despre curățirea sufletului în general, despre lupta de gând, despre înlăturarea gândurilor rele cu gânduri bune, despre statornicirea în minte a unui gând principal, a unei rugăciuni scurte, "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", prin care se înlătură gândurile cele rele. Am spus că trebuie să ne înmulțim gândurile cele bune și să nimicim gândurile rele de la prima lor răsărire. Aceasta este lucrarea cea dintâi pe care trebuie să o facem și să o avem în vedere. Însă de multe ori cercetându-ne pe noi înșine, vedem că nu numai cu gânduri avem a ne lupta, ci și cu simțiri străine de rosturile vieții noastre, și cu fapte rele și cu deprinderi, cu structuri care le avem în existența noastră și care se împotrivesc binelui nostru.

În dumnezeiasca Scriptură se spune că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Mântuitorul nostru și că ne mântuiește de păcate. Păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu cu deplină voință și știință și are două aspecte: unul juridic - de vinovăție - și un aspect ontologic, un aspect existențial, adică se statornicește în existența noastră ca o realitate. Prin urmare, când ne gândim la păcat, ne gândim la o noțiune a religiei. Despre păcat vorbim gândindu-ne în același timp la Dumnezeu - pentru că păcatul aduce o vinovăție a noastră în fața lui Dumnezeu -, dar nu numai atât, ci și statornicește în suflet o slăbire și de multe ori chiar o deprindere în rău, și aceasta este patima.

La păcat se ajunge de obicei dintr-o ispită, adică dintr-un gând fără formă care ni se prezintă minții noastre și este îndemnător spre păcat. Noi cerem de la Dumnezeu să nu ajungem în ispită: "și nu ne duce pe noi în ispită", înțelegând prin aceasta ispitele cele care ar fi îndemnătoare spre păcat și care pot duce la păcat. Dar ispita nu totdeauna duce la păcat, de aceea ispita nu este păcat. Ispita în limba noastră ar putea fi numită și "încercare", examen. A ispiti pe cineva nu înseamnă numai a-i arăta niște lucruri care l-ar momi spre rele, ci înseamnă și a-l cerceta. În acest înțeles este noțiunea "ispitire canonică", adică cineva care urmează să fie episcop este cercetat să se vadă dacă este potrivit pentru rostul de episcop, i se face o ispitire, o cercetare. Ispita poate duce sau la păcat, sau la virtute, după ceea ce își alege omul. Dacă omul își alege păcatul, ispita îl duce la păcat, iar dacă își alege virtutea, ispita îl întărește în virtute, adică în faptă bună, în deprinderea bună, potrivnică păcatului. Păcatul repetat se face în sufletul omului deprindere păcătoasă, și atunci, de obicei, ispita vine din această deprindere.

Mulți dintre oameni știu că diavolul este ispititor, el aduce ispite, aduce gânduri îndemnătoare la păcat, gânduri fără formă îndemnătoare la păcat și de aceea spun că sunt ispitiți de diavolul. Știm din Sfânta Scriptură că și Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu făcut om, a fost ispitit de diavolul spre păcat. Și El a înlăturat păcatul și a întărit binele, n-a vrut să se supună ispitei păcatului, ispitei spre păcat. Din acestea înțelegem că ispita de fapt nu este totdeauna pricină de păcat, sau numai în anumite condiții este pricină spre păcat. Păcatul odată împlinit, aduce răutate, înmulțește răutatea, după chipul păcatului pe care l-ai făcut. Și apoi deprinderea în păcat este ea însăși pricină de alte păcate.

Un părinte din Pateric, stând de vorbă cu un frate, a aflat de la fratele acela părerea lui că îl ispitește diavolul. Și a zis către părintele: "Ce să fac părinte, că mă ispitesc dracii?" Și părintele i-a răspuns așa: "Frate, pe tine te ispitesc dracii? Nu se poate! Că dracii îi ispitesc pe aceia mari, ca Moise și ca Ilie, iar pe noi ne ispitesc patimile noastre, și patimile noastre ne sunt draci". Se spune de asemenea despre un frate că era foarte luptat în latura sexuală, spre desfrânare, și s-a dus la un părinte să se roage pentru el, ca să scape de asuprirea aceasta, căci era o asuprire. Și părintele s-a rugat pentru el și tot nu s-a liniștit fratele. Și atunci s-a dus la părintele și l-a rugat să se roage și mai departe pentru el. Și părintele s-a rugat și s-a arătat vrăjmașul mântuirii, diavolul, și i-a spus: "Eu m-am depărtat de la el de când te-ai rugat întâi, dar el are dracul lui și anume: lăcomia pântecelui și somnul cel mult".

Prin urmare nu trebuie să ne gândim că de fiecare dată când avem un gând rău, sau când avem o ispită spre o răutate, spre un chip al răutății, sau spre vreo răutate într-un anumit fel, suntem ispitiți de diavolul. Se spune în scrierile cuviosului Efrem Sirul - în legătură cu el se spune - că a văzut în jurul unui pustnic mulțime mare de draci, ca un viespar erau de mulți, și pe zidul unei cetăți a văzut tolănit un diavol care se întorcea de pe o parte pe alta, că nu prea avea ce face. Nu avea ce face, pentru că oamenii erau supuși răutăților fără influența negativă a vrăjmașului, din propriile lor răutăți erau porniți spre mai multe rele. Așadar patimile sunt deprinderi rele care îi asupresc pe oameni și care se înstăpânesc în sufletul omenesc până la așa măsură încât omul nu se poate elibera de ele, și de aceea se și numesc patimi, adică lucruri de care omul pătimește. Sunt ca niște boli. Boala păcatului, boala patimilor, sunt ca niște lucruri străine înfipte în firea omenească, care se înstăpânesc în suflet și de care nu poți face abstracție, pentru că sunt de fapt niște realități.

Părinții cei duhovnicești care s-au ocupat de viața lăuntrică, de curățirea sufletului, și au scris despre acestea, în general pomenesc opt patimi, opt deprinderi rele, opt bântuieli și asupreli asupra sufletului omenesc. Și Sfântul Ioan Casian de pildă, un sfânt din părțile noastre, originar din Dobrogea, de prin părțile Mării Negre, care și-a sfârșit viața în Franța de astăzi, în sudul Franței, organizator de mănăstiri, a scris despre cele opt gânduri ale răutății, adică despre cele opt patimi. În Filocalia volumul I putem găsi această scriere a Sfântul Ioan Casian în care el pomenește opt chipuri ale răutății, opt realități rele care se înstăpânesc în sufletul omenesc când omul este fără de grijă în privința eliberării lui, în privința mântuirii lui. Și anume, pomenește el mai întâi patima lăcomiei pântecelui, a doua patima desfrânării - patima curviei -, a treia patimă este iubirea de argint - adică iubirea de avere -, apoi scrie despre mânie, despre întristare, despre lene sau trândăvie, și după aceea despre slava deșartă și despre mândrie care de fapt sunt foarte apropiate, existând nuanțe neînsemnate între slava deșartă și mândrie. El totuși, după gândirea de atunci, împarte mândria în două și vorbește și despre slava deșartă și despre mândria propriu-zisă.

Aceste opt gânduri ale răutății - sau aceste șapte gânduri ale răutății - sunt de fapt patimile de care ne ocupăm noi acum. Sfântul Ioan Casian ia fiecare patimă în parte. El nu este singurul care vorbește despre patimi, care a scris despre patimi. Despre patimi a mai scris și cuviosul Dorotei. Putem să citim scrierile cuviosului Dorotei în al IX-lea volum din Filocalie. El vorbește despre anumite patimi: despre mândrie, despre mânie, despre întristare, despre iubirea de argint, pomenește câteva din patimi. Și apoi Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" - Sfântul Ioan Sinaitul - în "Scara" lui, despre care a vorbit Înalt Prea Sfințitul acum o săptămână când a prezentat-o ca având 30 de trepte, și el cuprinde în scrierea aceasta numită "Scara" câteva din patimile acestea, și anume scrie despre mândrie, despre mânie, despre trândăvie, despre iubirea de argint. Și în scrierile lor găsim și felul cum se manifestă patimile, și leacuri împotriva patimilor.

Unii dintre scriitorii duhovnicești înțeleg ca ușă a patimilor lăcomia pântecelui, și alții socotesc ca intrare a patimilor mândria. De fapt aceste chestiuni sunt chestiuni de sistem, de gândire. Nu poți vorbi de-a valma de toate, deși de fapt patimile în sufletul omului apar de-a valma, nu sunt niște granițe între ele. Sigur că la unii o patimă poate fi mai puternică decât alta. Spuneam undeva - cred că la Brașov a venit vorba despre asta - că un părinte duhovnicesc, cuviosul Macarie, se spune în Pateric că l-a văzut pe diavolul purtând o mulțime de văscioare. Și întâlnindu-se cu cuviosul Macarie, cuviosul Macarie l-a întrebat: "Cine ești tu?" Și el a zis: "Eu sunt ispititorul, diavolul". "Și unde te duci?" "Mă duc să le dau de mâncare fraților". "Și acestea ce-s așa multe?" "Păi - zice - îi încerc cu mai multe și care i se potrivește, la aceea rămâne". Așa că patimile pot fi puternice, în unii într-un fel, în alții în alt fel, deși patimile au legătură unele cu altele, și sunt pricini comune ale patimilor.

Sfântul Ioan Casian își începe scrierea despre cele opt gânduri ale răutății cu patima lăcomiei pântecelui, adică cu patima care ține de dorința omului, de pornirea omului după hrană. Așa a făcut Dumnezeu pe om, ca să aibă trebuință de mâncare și de băutură ca să poată să trăiască. Și am putea zice că este un dar de la Dumnezeu lucrul acesta, în înțelesul că omul are și mulțumiri de pe urma faptului că se hrănește. Nu numai că se îndestulează, dar aceasta este condiția existenței omului. Dar când se deviază de la ceea ce este necesar și folositor, atunci se poate ajunge la patima lăcomiei pântecelui.

Că avem trebuință de hrană și că Dumnezeu ne dă hrana, că hrana este și o lucrare a noastră și un dar de la Dumnezeu, putem înțelege și din faptul că Domnul Hristos a săturat mulțime mare de oameni cu cinci pâini și doi pești. Le-a oferit hrană pentru că ei aveau trebuință de hrană. Nu le-a dat o putere ca să stea împotriva foamei, ci le-a dat hrană ca să-și îndestuleze lipsa. A binecuvântat pâinile și le-a înmulțit și a săturat mare mulțime de oameni. Iar ucenicilor Săi, înainte de a face Domnul Hristos această minune, când ei au zis: "Dă drumul mulțimilor ca să se ducă să-și cumpere de mâncare", Domnul Hristos a zis: "N-au trebuință să se ducă, dați-le voi lor să mănânce" (Matei 14, 15-16). Prin aceasta i-a obligat pe ucenici să se intereseze și ei de ceea pot face spre binele altora. Cuvântul acesta: "Dați-le voi lor să mănânce" spus de Domnul Hristos către ucenicii Săi este și el un cuvânt veșnic, nu este un cuvânt de circumstanță. Ne obligă pe unii față de ceilalți ca să fim cu luare aminte și să fim binevoitori și ajutători când se poate și unde se poate. Tot Domnul Hristos a prefăcut, la nunta din Cana Galileii, apa în vin. Ceea ce înseamnă că Domnul Hristos nu este nici împotriva vinului. Dar Domnul Hristos sigur este împotriva beției.

Ori de lăcomia pântecelui ține și nesăturarea, când este vorba de hrană, și când cauți hrană mai mult de plăcere decât de necesitate, atunci e lăcomie a pântecelui. Când bei mai mult decât poți duce, adică când ți se schimbă gândirea și simțirea și se întunecă de pe urma vinului sau a alcoolului mult, atunci e lăcomia pântecelui și-i păcat și-i patimă. Vorbesc oamenii de pildă, de patima beției. Pentru că de fapt cineva care bea mereu, care nu știe unde să se oprească, acela nu mai este unul care face un păcat - că se îmbată o dată sau de două ori - ci are o patimă, că nu se poate stăpâni.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu vinul face beția, ci beția o face necumpătarea, bineînțeles necumpătarea la băutura de vin. În psalmul 103, unde psalmistul dă laudă lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui, spune că vinul înveselește inima omului: "Tu scoți hrană din pământ, pâinea care întărește inima omului, untdelemnul care îi luminează fața și vinul care înveselește inima omului". Deci pâinea întărește inima omului, îi dă putere, untdelemnul îi dă dispoziție, bună dispoziție, îi luminează fața, pentru că numai un om cu bună dispoziție are fața veselă - spune undeva în Scriptură că "întristarea usucă oasele, iar bucuria luminează fața" - și vinul veselește inima omului, bineînțeles băut cu măsură. Părinții cei duhovnicești spun că al treilea pahar ar trebui să fie ultimul pahar - ei însă nu spun cât de mare să fie paharul. În orice caz, lucrul de căpetenie este să știi unde să te oprești, să nu fi stăpânit de băutură. Gândiți-vă de pildă că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că beția îl degradează pe om, îl degradează și îl aduce în rândul animalelor neraționale, pentru că îl face să nu mai aibă rațiunea luminată, să nu mai gândească.

Și acum să vă spun o glumă. Am învățat-o pe aici, prin Banat. Când eram student la Teologie aveam un coleg în Măru. Și m-am dus acolo - am stat câteva zile - și zice cineva: "Mă, s-a îmbătat cutare aseară de i-o zis la cuțu cuscru". Mi-a plăcut foarte mult expresia, pentru că arată ceva, adică ajunge să facă confuzii de nici nu mai știe ce să zică și cum să se raporteze. Asta-i degradarea pe care o aduce beția. Și am spus la un om de pe la Bistrița Năsăud, că mie îmi place vorba aceasta și o mai spun așa când se nimerește și mai ales când stăm la o masă. Și zice: "Părinte, știți cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice că <<S-o îmbătat cutare de i-o zis la bivol bade>>". Adică, tot n-a mai știut care-i omul și care-i animalul. Sunt niște lucruri care spun mult. Să știți că nu trebuie să învățăm neapărat numai din Scriptură și din Filocalie și din Pateric, că uite, putem să învățăm niște lucruri și de la oamenii care au o experiență.

Sfânta noastră Biserică, pentru a ajuta pe om să-și simplifice viața și omul să se umanizeze, a rânduit niște rețineri de la mâncare și de la băutură, zile de post. Miercurea și vinerea. Cel puțin miercurea și vinerea, pentru că există și posibilitatea ca să se postească lunea. Dar de fapt postul de luni, în concepția noastră de acum, este un post facultativ. În rânduielile pentru Sfânta Spovedanie este și aceasta: că dacă cineva e oprit de la Sfânta Împărtășanie pentru păcate opritoare de Sfânta Împărtășanie, și trebuie să-l oprești mai mulți ani, în cazul când el se hotărăște să postească și lunea, nu numai miercurea și vinerea, să-i scazi un an. Deci în concepția noastră de astăzi, în concepția Bisericii așa cum o găsim noi în rânduielile noastre, în îndrumările care le avem, este și postul de luni, ca facultativ. Însă toate rânduielile în legătură cu postul sunt în așa fel făcute încât totdeauna când e vorba de post, e numită lunea, miercurea și vinerea. De pildă: "Lunea, miercurea și vinerea se postește fără untdelemn", să zicem. Eu mă mulțumesc să postească și cu untdelemn, numai să postească. Dar toate rânduielile includ și lunea. Totuși, obligatorii ca zile de post sunt miercurea și vinerea.

Rânduiala aceasta de post este făcută tocmai ca omul să se poată stăpâni, să știe de o rânduială, să știe de o reținere. Că dacă te reții de la una, te poți reține și de la altceva. Ori dacă nu te reții de la hrană - și hrana este pe primul plan -, atunci nu te poți reține nici de la altceva. Postul are darul de a-l pune pe om într-o situație de a se împotrivi unor plăceri sau unor lucruri care țin mai mult de plăcere. Noi avem nu numai posturile obișnuite de miercuri și vineri, ci avem și patru Posturi mari peste an: înainte de Nașterea Domnului 40 de zile de post, înainte de Sfintele Paști avem 49 de zile de post plus o săptămână intermediară în care se folosesc totuși lactate - săptămâna brânzei -, deci 56 de zile de post, apoi postul dinaintea sărbătorii Sfinților Apostoli, care ca durată variază, și două săptămâni de post înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

În Biserica Ortodoxă postul este obligator, nu este facultativ. Sfânta noastră Biserică ne îndatorează se postim, pentru că vrea să ne ajute. Și de fapt ne ajută. Sigur că sunt și circumstanțe atenuante, sunt oameni care nu-și pregătesc ei, sunt oameni care sunt dependenți de altcineva și nu pot. Și apoi mai sunt și oameni scutiți de post, de exemplu bolnavii, bătrânii, copiii, sunt scutiți de post, femeile gravide sunt scutite de post. Dacă vor totuși să postească și dacă pot să postească, pot s-o facă. Iar în ceea ce privește băutura de vin, când nu-i dezlegare la untdelemn, nu-i dezlegare nici la vin. Totdeauna dezlegarea pentru posturi este la untdelemn și la vin. Asta în general în legătură cu disciplina în privința pravilei.

Vecină cu patima lăcomiei pântecelui este patima desfrânării, patima curviei, ceea ce ține de sexualitate. Patima aceasta devine patimă prin abuz. Adică ea are un temei în existența umană - așa cum are temei și lăcomia pântecelui nu ca patimă, ci ca punct de plecare - și anume în apetitul sexual, care are rostul de a-l angaja pe om la procreere. Dumnezeu binecuvintează legătura trupească între soț și soție, mai ales în vederea aducerii în lumea aceasta a copiilor. Prin urmare, e un lucru extraordinar socotit, și de aceea se face corect numai cu binecuvântarea lui Dumnezeu de la cununie, când se spune la cununie în ectenie și aceea: "Pentru ca să li se dea lor cumpătare și roadă pântecelui spre folos, Domnului să ne rugăm" și implicit, de exemplu când se zice: "să se veselească ei la vederea fiilor și-a fiicelor lor, Domnului să ne rugăm". "Pentru ca să li se dea lor bucuria nașterii de prunci buni și purtare fără prihană în viață, Domnului să ne rugăm". În slujba cununiei se pomenește despre viață fără prihană, adică despre o viață ireproșabilă, care înseamnă credincioșie între soț și soție și în care se arată că numai în căsătorie poate fi întrebuințată această funcție care ține de existența umană în mod implicit.

Se recomandă tinerilor - și tuturor oamenilor - până la căsătorie să fie abstinenți, să intre în căsătorie curați, să-și trăiască viața de căsătorie neaxată pe sexualitate, să aibă o rânduială, să aibă o reținere în general, așa cum au reținere pentru post în zilele de post, tot așa să aibă reținere și în ceea ce privește sexualitatea, legăturile sexuale. De ce? Pentru ca omul să se spiritualizeze și nu să se coboare. Bineînțeles că plăcerea aceasta care ține de sexualitate poate fi împlinită și în alte chipuri, și mai ales acuma se vorbește mult de împliniri în alte chipuri decât în mod firesc. Toate acestea sunt osândite de învățătura creștină și de Sfânta Scriptură în general, pentru că între cele zece porunci ale lui Dumnezeu, date lui Moise pe Muntele Sinai, este și porunca "Să nu desfrânezi". Aceasta înseamnă în nici un chip, ci numai după rânduială, cum ar zice Sfântul Apostol Pavel, omorând faptele trupului cu duhul: "Omorâți cu duhul faptele trupului" (Galateni 5, 16). Și cineva care se spiritualizează prin post, cineva care se spiritualizează prin înfrânare, cineva care încearcă să se spiritualizeze, să se înduhovnicească prin metodele care le pune la îndemână învățătura Bisericii noastre, acela poate să biruiască toate relele în legătură cu osteneala de a birui cu duhul faptele trupului. În Filocalie, acolo unde Sfântul Ioan Casian vorbește despre patima aceasta, aduce în față un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare, care a zis: "Nici femeie nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". Un cuvânt pe care ar fi bine să îl avem în vedere, pentru că sunt unii oameni care se laudă că nu fac păcate după fire, dar fac păcate împotriva firii.

Lupta împotriva acestei patimi o ducem în suflet și în trup. În trup prin înfrânare, și în suflet prin rânduiala din gând, făcându-ne rânduială în gând și nevrând să lăsăm să se statornicească în mintea noastră imagini care ne-ar coborî și care ne-ar favoriza la anumite păcate de felul acesta. Deci lupta trebuie dusă în gând și trebuie dusă și în organism pentru că este un păcat care ține de trupul omului. "Orice păcat pe care îl face omul - zice Sfântul Apostol Pavel - este în afară de trup. Iar cel care se dedă desfrânării păcătuiește în însuși trupul lui". Citiți aceasta în Epistola I către Corinteni la al 6-lea capitol.

Mergem mai departe la cea de-a treia patimă pe care o prezintă Sfântul Ioan Casian și care este patima iubirii de argint, adică iubirea de avere. Spre deosebire de celelalte patimi, iubirea de argint nu are un temei în existența umană, în ființa umană, ci este ceva adăugat. Cel care mănâncă fără să știe unde să se oprească, cel care nu are o rânduială, nu are o disciplină în privința sexualității, are un temei - într-un fel fizic - pentru patimile acestea, dar cel care umblă după avere, care caută să adune avere, acela de fapt nu are un temei în organismul lui, nu are o afecțiune față de avere pentru că are sădită în el o pornire spre aceasta, ci este ceva ce nu ține de ființa omenească, ceva ce este adăugat.

Fac o paranteză aici și o paranteză care zic eu că e bine venită. Se spune că așa e și cu patima fumatului. Pe aceasta nu o pomenește Sfântul Ioan Casian. N-o pomenește că pe atunci nu era obiceiul acesta al fumatului, dar e totuși o patimă. Dacă cineva fumează și se simte rău când nu poate să aibă la îndemână materia care-i trebuie pentru a-și împlini pornirea, de fapt are o necesitate, dar o necesitate creată. Nu este o necesitate care ține de ființa omenească în așa fel încât dacă nu ți-o împlinești te sfârșești, adică nu mai trăiești, cum ar fi în cazul în care nu ai mânca. În privința fumatului, e o necesitate numai pentru fumători, un nefumător nu are nimic, nu simte nevoia să fumeze. Și atunci înseamnă că ea de fapt, patima aceasta, nu se întemeiază pe o pornire sădită în ființa omului.

Așa este și cu iubirea de argint. De altfel să știți că unii dintre oamenii care-și apără patima aceasta a fumatului îmi spun: "Părinte, dar nu găsiți nicăieri în Scriptură și în canoanele Bisericii ceva care să arate că patima aceasta e vinovată". De fapt nici n-am nevoie de niște temeiuri de felul acesta, pentru că sunt sigur că și aceia care caută temeiuri de felul acesta, dacă ar vrea să fumeze, cu temeiuri cu tot ar fuma. Așa că nu se pune problema aceasta. Dar de ce nu se pune? Și atunci eu de obicei zic: "Bine, dar nici despre droguri nu scrie nimic. Și totuși nu ai putea zice că nu se vede ca păcat urmarea întrebuințării drogurilor". Așa este cu iubirea de argint, nu are un temei în ființa omului, dar îl chinuiește pe om. Sunt unii oameni lacomi de bani, lacomi de avere, nu știu unde să se oprească, nu se stăpânesc. Sfântul Apostol Pavel spune că "Iubirea de argint este rădăcina tuturor răutăților" (I Timotei 6, 10). Când ajunge să se înstăpânească în om, îl duce la foarte multe rele. Ați auzit de ucideri care se fac pentru a jefui pe cineva, ați auzit de spargeri care se fac ca să fure cineva. Toate lucrurile acestea vin din iubirea de avere. Un om la care nu-i trebuie bani nu se duce să fure de la cineva bani, un om care nu-i trebuie anumite lucruri nu se duce. Împotriva acestei patimi este porunca milosteniei și este porunca cuprinsă în Decalog: "Să nu furi și să nu poftești nimic din ceea ce este a aproapelui tău". Este o rânduială, noi dacă ne-am ține numai de porunci sau dacă ne-am ține numai de ceea ce știm noi și am căuta în îndemnurile și învățăturile Sfintei Scripturi și ale canoanelor Bisericii, până la urmă nu ar mai trebui să citim despre patimi din Filocalie sau din altă parte, pentru că de fapt am avea ceva împotriva patimilor respective. Sfântul Ioan Casian, vorbind despre patima aceasta a iubirii de argint, spune între altele că un senator roman care s-a făcut călugăr dar care nu s-a lepădat de tot ce avea, de toate averile sale, a auzit de la Sfântul Vasile cel Mare cuvântul: "Și pe senator l-ai pierdut, și nici pe monah nu l-ai făcut". Adică nici senator nici călugăr.

Să știți, stimați ascultători, că noi nu suntem rigizi, adică noi nu socotim că omul nu are nevoie de anumite lucruri ca să existe, să poată duce o viață demnă, ca să poată să ducă o viață civilizată, frumoasă. Adică noi nu lăudăm sărăcia, ci lăudăm neagoniseala. A zis Domnul Hristos: "Fericiți sunteți voi săracilor, că a voastră este împărăția cerurilor" către ucenicii Săi, pe care i-a îndemnat să fie săraci, după condiția lor. Dar a zis Domnul Hristos către un om pe care l-a vindecat de asupreala vrăjmașului - a fost demonizat și Domnul Hristos l-a făcut sănătos -: "Du-te în casa ta, la casnicii tăi și le spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu" (Marcu 5, 19). Deci "du-te în casa ta", ai casă, ai casnici, spune-le lor cât bine ți-a făcut Dumnezeu, ține-ți casa. N-a zis: "Vinde-ți casa". Este adevărat că a spus către unul în mod special: "Vinde-ți averile și le dă săracilor și vino și-mi urmează Mie" (Matei 19, 21). Dar Domnul Hristos a îngăduit ca oamenii să aibă cele de trebuință, să aibă casa lor, să aibă locul lor. Chiar dacă El a spus despre Sine că "Fiul Omului nu are unde să-și plece capul" (Matei 8, 2), a rânduit oamenilor să aibă condițiile bune pentru o existență fără îngrijorare. Nu l-a condamnat pe cel căruia i-a rodit țarina că avea niște hambare, în care putea aduna o parte din averi și putea să trăiască frumos cu cât avea el, cu cât putea cuprinde în hambare, l-a condamnat pentru că voia să adune și mai mult decât îi era de trebuință și apoi să nu mai facă nimic.

Deci fiecare dintre noi poate avea, și nu se poate hotărî cât să aibă fiecare, pentru că omul nu este o ființă STAS, nu poți să hotărăști cu precizie cât poate să aibă cineva, care-i prisosul lui, el însuși știe care îi este prisosul. Să ne gândim la samarineanul milostiv, de pildă. Samarineanul milostiv a dat, tot ce a dat a dat din prisosul lui, n-a dat din necesarul lui. Și Domnul Hristos nu l-a condamnat că nu a dat mai mult. A dat doi dinari și a spus "Poartă grijă de el și când mă voi întoarce ceea ce vei mai cheltui îți voi da". Și nu i-a zis Domnul Hristos că de ce nu i-a dat zece dinari, ci a arătat că acesta-i începutul binelui, să dai din prisosul tău, că dacă nu dai din prisos, nu o să ajungi niciodată să dai din necesar.

Cine vrea să scape de iubirea de argint trebuie să aibă neapărat credință în Dumnezeu, să fie doritor să facă bine, să se învețe să fie milostiv, să dea din prisosul lui, să fie compătimitor și să aibă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care așa cum i-a dat cele de trebuință până acum, poate să-i dea și în continuare. Dacă nu are credință în Dumnezeu, atunci îl asuprește avuția și avuția nu este ceva care-l ridică pe om, din cauză că este mai prejos de om. Și atunci e rău ca cineva să se înrobească unor lucruri mai prejos de el însuși.

A patra patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este patima mâniei. Mânia e sădită în existența umană. Și Domnul Hristos S-a mâniat. El Care a luat firea omenească în afară de păcat. Firea omenească, așa cum Și-a împropriat-o Domnul Hristos - Fiul lui Dumnezeu Și-a împropriat-o când S-a făcut om - este firea omenească fără păcat. Și totuși mânie a arătat Domnul Hristos, știți de manifestarea mâniei când a scos din templu pe vânzătorii de acolo, Și-a împletit un bici din funii și i-a scos afară. E o manifestare de mânie, dar o manifestare de mânie în înțelesul ei bun, pentru că ea e sădită - mânia e sădită - în ființa omenească ca prin aceasta să ai un ajutor în a te împotrivi răului care vrea să te asuprească. Mânia, ca patimă, este atunci când cineva nu se poate stăpâni. Acum nu prea se mai vorbește de "mânioși", ci se vorbește de "nervoși", parcă e ceva mai superior să zici de unul - cum să zici că-i mânios, zici mai bine - că "îi cam nervos". În realitate să știți că cei de demult nu știau de nervos, știau numai de mânios și de rău. Pe la noi, prin satul meu, spunea despre unul sau despre altul din aceștia care erau mânioși, că "e rău". De fapt mânia este o manifestare a răutății, un chip al răutății. Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Așa cum beția întunecă mintea, tot așa și mânia întunecă mintea. Când ești gâlcevitor, când ești pornit nu te mai gândești la ce ar trebui să te gândești, ci ai un fel de întunecare de minte. Și face o comparație Sfântul Ioan Casian spunând că așa cum dacă îți pui pe ochi o foiță de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot așa și când te mânii și pentru pricini drepte și pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine pentru că nu ai limpezime de minte. Și soluția lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În antologia sanscrită se spune: "Mânia în oamenii cei buni se naște moartă, se topește. În cei cuminți un ceas trăiește". "Un semidoct trăiește lung: cinci ani în proștii cei din gloată, iar în mișei viața toată".

Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită "Scara", zice așa: "Să legăm mânia cu lanțurile blândeții, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în fața minții la judecată și la cercetare și să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună și nerușinată, cine este tatăl tău, cum se numește mama ta, care sunt fii tăi, cine ți se împotrivește și cine te nimicește cu totul?". Și mânia răspunde: "Tatăl meu este îngâmfarea - adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria; Sfântul Marcu Ascetul în scrierea sa "Epistola către Nicolae Monahul" pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că "Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei"; deci totdeauna între mândrie și mânie este o legătură; bineînțeles că poate să aibă și alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Casian; zice - și mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării și alteori patima îmbuibării".

Acestea pot fi pricini de mânie în înțelesul că atunci când cineva te oprește de la un lucru care îl dorești, atunci tu i te împotrivești și te împotrivești cu mânie, cu răutate, deși fără gâlceavă se pot rezolva lucrurile mult mai bine decât cu gâlceava. Numai că omul dintr-o dată sare, să se împotrivească, să facă ceva care nu-i bine. Știți că Domnul Hristos condamnă nu numai uciderea ci și mânia și manifestările mâniei. Și anume în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul al 5-lea, spune: "Ați auzit că s-a spus celor de demult: <<Să nu ucizi>>; cel ce ucide este vrednic de osândă. Iar Eu vă zic vouă că cel ce se mânie pe fratele său este vrednic de osândă; cine va zice fratelui său: netrebnicule, este vrednic de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice: nebunule, este vrednic de gheena focului". Vedeți ce aspru este Domnul Hristos când e vorba despre mânie și vrea să nimicească mânia.

Deci mânia, mai departe vorbind despre ea, spune: "Fii mei, fiicele mele sunt ținerea de minte a răului, vrăjmășia, ura", acestea sunt manifestări ale mâniei. Chiar are Sfântul Ioan Scărarul un cuvânt despre pomenirea răului și acolo spune că "Pomenirea răului este viermele minții, rugina sufletului, păcat neîncetat, fărădelege de fiecare clipă". Iar în Pateric se spune că "Cel care e pomenitor de rău, ori de mănâncă, ori de bea, ori de doarme, ca de rugină se mănâncă". Răutatea o ducem cu noi. În Sfânta Evanghelie se spune: "Dușmanii omului vor fi casnicii lui" (Matei 10, 36), iar părinții din Filocalie interpretează, tălmăcesc acest cuvânt așa, că gândurile cele rele sunt dușmanii noștri - "dușmanii omului sunt casnicii lui" -, gândurile cele rele sunt casnicii noștri de care nu ne putem despărți, ca de dușmanii cei dinafară pe care îi putem ocoli de multe ori. Numai că îi ducem în noi. Noi de fapt avem o lume interioară în care intră și buni și răi, după relațiile noastre cu oamenii. Intră în sufletul nostru buni, intră în sufletul nostru răi, cât îi putem cuprinde, și ne întâlnim cu ei. Și dacă avem patima mâniei, apoi ne chinuiește, și patima pomenirii de rău ne chinuiește și când nu sunt de față dușmanii noștri. Și îi judecăm și îi învârtim prin minte și facem ce vrem noi cu ei, din răutatea pe care o purtăm în sufletul nostru.

Și zice mai departe Sfântul Ioan, punând pe mânie să vorbească despre ea însăși: "Împotrivitorii mei sunt nemânierea și blândețea", când ajungi la un calm, la o blândețe care nu te mai lasă să te dezlănțui ca furios, ca mânios. Și în sfârșit: "Mă nimicește deplin smerita cugetare", smerenia. Omul smerit e totdeauna înțelegător față de neputința omenească și trece de mânie.

A cincea patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este întristarea. Întristarea este o patimă care poate duce la deznădejde, și duce de fapt la deznădejde, pentru că întristarea usucă oasele iar bucuria veselește fața. Când cineva ajunge într-o întristare de pe urma păcatelor făcute și la o întristare care nu duce la pocăință, e într-un fel de asuprire, într-un fel de dizolvare sufletească, într-un fel de întunecare. Și asta îl chinuie și sunt oameni chinuiți de o astfel de patimă, de întristare. Dar noi avem mijloace împotriva ei: credința în Dumnezeu, chemarea la bucurie, faptul că știm că Dumnezeu e bun și milostiv, faptul că știm că Dumnezeu nu are pe nimenea de pierdut, faptul că știm de pildă, că "cea mai mare iubire a unui sfânt față de Dumnezeu e mai mică decât iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos". Sunt niște lucruri care pot dizolva întristarea, și o dizolvă de fapt, în măsura în care suntem preocupați de lucrurile acestea. Adică sunt niște lucruri care nu vin de la sine, ci niște lucruri care se realizează în timp, așa cum și patimile s-au realizat în timp. Și cu cât patimile sunt mai întărite în noi, cu atât avem mai mare luptă împotriva lor. Cuviosul Dorotei face o comparație între un copac bine înrădăcinat pe care nu-l mai poți scoate smulgându-l prin puterea mâinilor și între un copac mic, abia sădit de curând, pe care îl poți scoate fără nici o greutate.

Mai vorbește Sfântul Ioan Casian și despre trândăvie, despre lene ca păcat și ca patimă. Pentru că lenea îl face pe om să nu-și vadă de rosturile lui. În cartea Iov se spune că omul e creat pentru muncă cum e creată pasărea pentru zbor. În Pateric se spune de pildă - cu asta și începe Patericul - că Sfântul Antonie cel Mare, fiind în pustie, a ajuns odată într-un fel de moleșeală, într-un fel de plictiseală și a zis: "Doamne, ce să fac să mă mântuiesc, că nu mă lasă gândurile?" Și atunci a venit un înger în înfățișare de călugăr și a stat lângă Sfântul Antonie cel Mare și și-a ridicat mâinile la rugăciune, apoi s-a așezat și a împletit o funie, după aceea iarăși s-a ridicat la rugăciune, și iarăși s-a așezat și a împletit o funie și a zis: "Fă așa și te vei mântui". Deci împletește rugăciunea cu munca și atunci înaintezi în cele bune. Munca în concepția creștină nu-i numai mijloc de producție, mijloc de existență, ci este și mijloc de mântuire. Tot Sfântul Ioan Casian spune că, de obicei, omul care muncește e luptat de un singur drac, iar dacă nu muncește e luptat de o mulțime nenumărată și e mai bine să te lupți cu unul decât cu mulți.

Când eram eu copil, Dumnezeu să-i odihnească pe părinții mei, aveau vorba aceasta: "Nu sta fără lucru că-i păcat". Suntem datori cu munca și pentru întreținerea noastră și pentru întreținerea altora, pentru a-i ajuta pe alții. Munca este un dar de la Dumnezeu, nu este o pedeapsă pentru păcat. Osteneala din muncă este pedeapsă pentru păcat, dar munca în sine este o binecuvântare. Pe om l-a pus Dumnezeu, după mărturia Scripturii, în rai, să-l păzească și să-l lucreze. Suntem chemați la muncă. Și sfinții Apostoli au muncit, Sfântul Apostol Pavel cel puțin spune că el a muncit pentru el și pentru îndestularea celor împreună cu el lucrători pentru împărăția lui Dumnezeu, a ucenicilor lui, a tovarășilor lui de călătorie. A muncit. Și îi îndeamnă pe credincioși să muncească și ei și zice: "Cel ce nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tesaloniceni 3, 10). Prin urmare munca este un ajutor, de fapt este un ajutor.

Acum oamenii își pierd foarte multă vreme în nelucrare și într-o nelucrare fără nici un fel de rost. Privesc foarte mult la televizor, de pildă. Asta nu-i o muncă, nu e angajare, e o delăsare, este o neputință, este ceva care nu-l ține pe om într-o activitate, nu-l angajează în ceva. E un fel de înșelare, un fel de lucru nelucru, ceva care îi dă omului impresia că de fapt el face ceva, ori în realitate nu face nimic. Și din cauza aceasta oamenii de azi sunt foarte puțin dispuși să facă ceva, să muncească și să muncească de la rădăcină.

Am fost astăzi la Mănăstirea Timișeni și am întâlnit niște maici acolo, am dat mâna cu niște maici și tare mi-a plăcut că aveau mâini bătătorite. Îmi plac mult mâinile bătătorite, mâinile care au stat pe coada de la sapă și pe toporâștea de la coasă, mâini care s-au ostenit. Când l-am cunoscut pe Părintele Arsenie, în 1942, avea niște mâini bătătorite, că mâini de acelea nici nu știu dacă am mai întâlnit. Eu nu știu cu ce și le-a putut bătători așa, bineînțeles cu muncă. Din odihnă nu se bătătorește mâna. Există și o muncă intelectuală, fără îndoială, dar o muncă din aceasta fizică cere niște virtuți, te angajează în niște osteneli care te formează, că ce faci te și face. Dacă stai în nelucrare, devii nelucrător, devii nepăsător, nu mai ai rezistență ca să faci ceva, nu ai răbdare, ori un om care muncește, acela poate și să postească, că-i învățat cu osteneala, nu-i comod. Ceea ce ne lipsește nouă astăzi este angajarea aceasta cu hotărâre în bine, cu efort. Comoditatea îl depărtează pe om de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, îl duce așa, la un fel de "nu-s dispus", "nu mă interesează", "lasă că facem noi altă dată". În felul acesta, cu astfel de gânduri și cu astfel de stări nu se poate birui trândăvia, nu se poate birui lenea.

Să știți însă totuși că lenea nu totdeauna e lene. Câteodată ești obosit într-adevăr și unii zic că ești leneș că nu mai poți face ceva și când sunt obosiți. Nu e adevărat. Oboseala este un semn de lucrare nu de nelucrare. Cine se obosește are dreptul la odihnă și se odihnește. Spune undeva, în Proloage, că un înger îi hrănea pe unii și le ștergea fața plină de sudoare, fiind aceia călugări, și că unul a vrut și lui să-i fie ștearsă fața, și nu a avut îngerul de ce să-i șteargă fața, că nu avea nici o sudoare pe ea. Deci e o treabă care trebuie gândită în felul acesta: noi trebuie să facem ceva, să fim angajați în ceva și să fim angajați și cu efort, nu numai cu comoditate. Pentru că dacă suntem angajați cu efort în anumite lucruri, suntem dispuși să facem efort și în altele.

Și în sfârșit cele două patimi de la urmă pe care le descrie Sfântul Ioan Casian sunt slava deșartă și mândria, mândria fiind și ea început de patimi pentru că îl face pe om cumva independent, îl face chiar să nu știe de Dumnezeu, îl face să nu împlinească porunca lui Dumnezeu, îl face să se încreadă în el însuși, îl face să caute laude de la oameni din împlinirea lucrurilor bune pe care le face, caută laudă de la oameni. Slava deșartă este mândria care-l face pe om să-și închipuie lucruri pe care nu le are și nu le poate avea. Își închipuie omul că este ceva ce el nu este și caută de la oameni să-l laude pentru lucruri pe care nu le are. Pe când mândria de fapt are și niște lucruri bune realizate, cu care însă se laudă.

Mândria se surpă prin smerenie, prin smerita cugetare, prin plecarea minții față de Dumnezeu, prin recunoașterea faptului că toată darea cea bună și tot darul desăvârșit este de la Dumnezeu, prin recunoașterea faptului că binele pe care-l facem nu este numai al nostru ci este și al lui Dumnezeu în noi, și că binele pe care-l facem ne obligă la a face și mai mult bine. Pentru că numai dacă ne ajută Dumnezeu putem face binele, faptele bune sunt fapte teandrice, adică fapte în care intră și lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea omului, și cineva care poate face un bine de fapt este dator lui Dumnezeu pentru cinstea pe care i-o dă Dumnezeu unindu-Se Dumnezeu cu el la binele pe care-l face omul.

Dacă gândește cineva așa, nu se poate să rămână pe mai departe în mândrie. Și dacă cineva a surpat mândria, a surpat și mânia. Dacă cineva a surpat iubirea de argint, a surpat și învârtoșarea sufletului. Patimile, toate acestea și altele câte or mai putea să fie și câte mai sunt de fapt, nedescrise la cineva dar totuși ca realități în sufletul omului, patimile acestea, ca cel mai mare rău pe care îl aduc în suflet este nesimțirea sufletului, învârtoșarea. Când omul nu este sensibil pentru lucruri bune, când omul nu este sensibil pentru legătura cu Dumnezeu, când omul nu este sensibil la neputința oamenilor, la lipsa oamenilor, la greutățile pe care le au unii și alții, când e nepăsător - patimile aduc un fel de nepăsare în suflet care îl face pe om nepăsător față de datoriile pe care le are față de Dumnezeu și față de oameni, nesimțitor față de tot ce este frumos și bun. Nesimțirea aceasta este urmare a patimilor, urmare a păcatelor, urmare a răutăților de tot felul și totodată patimile scad și credința în Dumnezeu. Cineva care cu cât e mai învârtoșat și cu cât e mai păcătos, cu atâta este și mai necredincios. Aceasta este urmarea patimilor, urmarea unei vieți neîngrijite, urmarea unei vieți în care nu este lucrătoare porunca lui Dumnezeu ci este lucrătoare una sau alta dintre patimile câte le poate avea omul.

Vin la mine la spovedit oameni și zice câte unul: "Părinte, toate păcatele din lumea asta le-am făcut eu". Și eu zic: nu se poate, nimeni nu poate face toate păcatele din lumea asta. Și de obicei oamenii nu dau bani cu camătă, cel puțin cei care vin la mine, și zic: bani cu camătă ai dat? Și zice omul: "Nu am dat". Zic: vezi că nu le-ai făcut pe toate? Spune-le acelea care le-ai făcut.

Stimați ascultători, v-am vorbit despre patimi. Acum să vedem care sunt pricinile patimilor, căci dacă vrem să scăpăm de patimi, trebuie să scăpăm de pricinile lor. Și dacă nu scăpăm de pricinile patimilor, nici de patimi nu scăpăm. Noi nu putem lupta împotriva patimilor ca patimi, ci luptăm împotriva patimilor ca manifestări de patimă și luptăm împotriva patimilor înlăturând pricinile patimilor. Dacă nu ocolim pricinile patimilor nu scăpăm de patimi, chiar dacă vrem să scăpăm. De obicei oamenii sunt mulțumiți în patimile lor. Antim Ivireanu într-o predică dă un exemplu și zice că "Viermele care mănâncă hrean se simte bine și în hrean". Dar cine vrea totuși să scape de patimi, are gândul acesta și are preocuparea aceasta, trebuie să ocolească pricinile patimilor. Ca să ocolești pricinile patimilor trebuie să știi care sunt pricinile patimilor.

În Filocalie în volumul I, în scrierea Sfântului Marcu Ascetul numită "Epistola către Nicolae Monahul" - vă recomand lucrurile acestea când vi le pun în față; dacă aveți posibilitatea să citiți Filocalia volumul I, vă recomand în mod special scrierea aceasta: "Epistola către Nicolae Monahul" - se spune că înaintea a tot păcatul merg trei uriași - băgați de seamă, trei uriași - și anume: neștiința, uitarea și nepăsarea. Unii oameni fac rele din neștiință. Vin și la mine unii care spun că nu au știut că cutare lucru e păcat. Uitarea: ce uită omul? Ce nu-l interesează. Și atunci uită și de lucrurile bune pentru că nu-l interesează, nu-i angajat în ele și dacă le neglijezi te neglijează și ele pe tine. Și nepăsarea, și nepăsarea e cea mai rea pentru că nepăsarea te duce și la neștiință și te duce și la uitare. Deci în primul rând cele trei pricini de căpetenie ale patimilor sunt: neștiința, uitarea și nepăsarea.

Apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că pricina cea mai de căpetenie a păcatelor este fuga de durere și iubirea de plăcere. Multe patimi au ca temei plăcerea. Scapi de ele când te obișnuiești să nu cauți plăcerea ci să cauți ceea ce este bun și folositor, ceea ce depășește plăcerea. Nu zice nimeni de pildă, să nu mănânci o mâncare care îți place, sau să-i faci ceva să nu-ți mai placă. Nu. Țineți minte lucrul acesta. Așa-i rânduiala, adică Dumnezeu ne dă lucrurile și pentru hrana noastră dar și pentru desfătarea noastră. Gândiți-vă de exemplu - nu știu dacă știți, dar urmăriți vă rog - la rugăciunea colivei, când binecuvintează preotul o colivă - care-i bună, de obicei; fac pe la noi pe la mănăstire o colivă ca o prăjitură de bună - zice: "Cel ce ne-ai dat acestea spre hrana și desfătarea noastră". Zice câte cineva așa, către mine, în glumă, pe la noi pe la mănăstire, că cutare lucru e foarte bun și nu ar trebui să-l mănânc de pildă, și eu zic: doar nu mi-a luat gustul Dumnezeu când m-am făcut călugăr. Noi trebuie să fim niște oameni reali în a vedea lucrurile, și dacă ne-a dat Dumnezeu gust ne-a dat și hrană gustoasă. De ce sunt bune fructele de pildă? Că le-a făcut Dumnezeu. De ce nu le-a făcut ca pădurețele? Sau Sfântul Maxim Mărturisitorul zice de iubirea de plăcere. Totuși există o plăcere îngăduită, o plăcere binecuvântată de Dumnezeu. Eu nu-mi pot închipui că în împărăția lui Dumnezeu de pildă, unde vom sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov, nu vom avea ceva bun de mâncat, dacă o fi de mâncat. Însă există o iubire de plăcere care te axează pe plăcere, și aceea nu-i bună, că te înrobește. De exemplu omul la care îi place băutura și nu se poate opri, din plăcere bea mai departe. Și apoi pățește cum era o vorbă mai demult pe la noi, că a zis unul vorbind cu vinul: "Eu te-am băut de bun și tu mă-mpingi".

Sfântul Maxim Mărturisitorul mai socotește ca pricină a patimilor iubirea nerațională față de trup. Aceasta este o iubire neîngăduită, că există o iubire de sine îngăduită, nu numai îngăduită dar chiar cerută. Domnul Hristos a spus să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Deci ești dator să te iubești pe tine însuți și măsura aceasta este și măsura iubirii față de aproapele. Dar să-ți urmărești mântuirea, să-ți urmărești binele prin iubirea aceasta, să te ferești de frig, de cele care îți aduc boală, de tot ceea ce ți se împotrivește trebuie să te ferești. Gândiți-vă de pildă că Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola către Efeseni: "Nimenea nu și-a urât vreodată trupul său, ci îl încălzește și îl hrănește" (Efeseni 5, 29). E un lucru care trebuie făcut pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Noi nu suntem urâtori de trup, trupul este templul Duhului Sfânt, el va învia din morți, va lua parte la fericirea veșnică, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a luat un trup. Dacă trupul ar fi rău nu l-ar fi luat. Așadar e vorba de iubirea nerațională de sine, când cauți lucruri care nu sunt necesare, care sunt peste trebuință, peste necesarul existenței umane.

Apoi însăși patimile sunt pricini de alte patimi. Am văzut legătura între mânie și iubirea de argint, între mânie și mândrie, între mânie și lăcomie. Când ai desființat pricinile patimilor mâniei atunci ai nimicit și mânia. Bineînțeles că pentru toate acestea trebuie să fi rațional. Dar rațional cu adevărat nu poate fi decât omul care a ajuns la nepătimire.

Acum știm pricinile patimilor, dar să nu uităm că și necredința în Dumnezeu este pricină a patimilor. Un om care nu crede în Dumnezeu trăiește oricum, cum îi vine la socoteală, cum îi vine la îndemână. Spontan, și de-o spontaneitate care nu-l duce la bine. Ce-i vine aia face. Noi însă trebuie să fim conștienți că creștinismul e cu cruce, Domnul Hristos a spus "Cel ce vrea să vină după Mine să se lapede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24). Ce înseamnă asta, să-ți iei crucea? Înseamnă mai multe lucruri, dar între altele și aceasta: să-ți iei partea de osteneală care ține de depășirea de tine însuți, care ține de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să știți însă că omul care ajunge să-i devină normale virtuțile nu patimile, acela nu mai are probleme, nu mai are luptă cu el însuși, are odihnă. Domnul Hristos a spus: "Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Putem avea odihnă sufletelor noastre în măsura în care avem smerenie, în măsura în care lichidăm patimile, pentru că Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", vorbind despre nepătimire, spune că "smerenia este dezrădăcinătoarea patimilor". Dezrădăcinăm patimile prin smerenie. Dacă suntem smeriți, dacă căutăm să împlinim cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne plecăm cu mintea, atunci devenim smeriți.

Smerenia are de fapt două aspecte: smerita cugetare - aceasta ține de gândire și așa ceva a avut Sfântul Apostol Petru când l-a chemat Domnul Hristos la ucenicie. Și când Domnul Hristos a zis "Mână la larg și aruncă mreaja ca să pescuiți" el a zis "Doamne, toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic. Dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în mare" (Luca 5, 4-5), deci mă plec cu mintea, fac ce zici Tu, nu fac ce gândesc eu. Eu de fapt nu aș mai fi pescuit, n-aș mai fi încercat să pescuiesc, dar pentru că zici Tu, arunc mreaja în mare. Și a scos mulțime mare de pești. De ce? Pentru că s-a plecat cu mintea. A fost și o împrejurare în care nu s-a plecat cu mintea dintr-o dată, și Domnul Hristos i-a reproșat lucrul acesta, la spălarea picioarelor. Când Domnul Hristos a vrut să-i spele picioarele Sfântul Apostol Petru, el s-a împotrivit și a zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele? Niciodată nu-mi vei spăla picioarele". Domnul Hristos a spus: "Ceea ce fac Eu acum tu nu înțelegi, dar mai târziu vei înțelege". Și când a stăruit în aceasta și a zis "Niciodată n-o să-mi speli picioarele" a zis Domnul Hristos "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine" (Ioan 13, 6-8). Deci dacă nu te smerești, dacă te ții țapăn, atunci nu poți să fii modelat și nu am ce face cu tine, nu te poți mântui. Smerenia este un mijloc de despătimire și de neîmpătimire. Cine știe de Dumnezeu are smerenia nu numai ca smerită cugetare, ci are smerenia și ca simțire lăuntrică. Adică smerenia trebuie să aibă înrădăcinare în ființa noastră și prin sentiment. Dacă ai smerenia, atunci ea te învață ce ai de făcut, și cum să ocolești patimile, și nu ești ca acela mândru, care citește o carte, că doar eu sunt stăpân peste carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl citești cu încrederea că pe tine nu te clintește. Și după aceea nu-l mai poți scoate din tine. Asta-i plata celui mândru, păcatele se plătesc, mândria îți aduce neodihnă, neliniște.

Am vorbit atât de patimi, acum să vorbim și despre nepătimire. Ce înseamnă nepătimire? Înseamnă să nu mai fi asuprit de patimi, înseamnă să te raportezi la oameni și la Dumnezeu și la tot ce există altfel decât omul pătimaș, să depășești patimile, să ajungi la o liniște sufletească, la pace. Pacea e născută de nepătimire. "Pacea sufletului e lipsa patimilor" zice Sfântul Marcu Ascetul. Liniștea sufletului este dovada nepătimirii. Altfel se raportează un om cu patimi în suflet la lumea aceasta și altfel se raportează cineva care se preocupă de nepătimire. Să știți că și în realizarea nepătimirii există anumite stadii, anumite situații intermediare, nu ajunge omul dintr-o dată la măsura aceea de a fi nepătimitor, nepătimaș în orice chestiune.

Vreau să vă citez tot din Pateric un pasaj în care se arată tocmai lucrul acesta, că există o scară, există un progres treptat în ceea ce privește despătimirea. "Se spunea despre un bătrân că a făcut cincizeci de ani nici pâine mâncând, nici vin bând degrabă. Și zicea că a omorât curvia, iubirea de argint și slava deșartă. Și a venit la el Avva Avraam, auzind că a spus el acest cuvânt. Și a zis lui: tu ai spus cuvântul acesta? A răspuns bătrânul: da. Și a zis lui Avva Avraam: iată, intri în chilia ta și găsești pe rogojina ta o femeie. Poți să socotești că nu este femeie? Răspuns-a bătrânul: nu, dar mă lupt cu gândul să nu mă ating de ea. Atunci a zis Avraam: iată, nu ai omorât patima, ci este vie; dar este legată. Iarăși când umbli pe drum, vezi piatră și hârburi, iar în mijlocul acestora, aur; poate mintea ta să socotească pe acesta - adică aurul - ca pe acelea? Zis-a bătrânul: nu, dar mă lupt cu gândul să nu-l iau pe el. Și a zis Avraam: iată este vie patima, dar este legată. Mai departe zice iarăși Avva Avraam: iată, auzi despre doi frați că unul te iubește și că altul te urăște și te vorbește de rău. Dacă vor veni la tine, îi ai deopotrivă pe amândoi? Zis-a bătrânul: nu, dar mă lupt cu gândul să fac bine celui ce mă urăște ca și celui ce mă iubește. Zis-a Avva Avraam lui: apoi iată că sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinți".

Prin urmare pot fi și situații de oscilare între bine și rău. Un părinte de la noi de la mănăstire zicea: "Dragă, pe om dacă-l iei de bun, bun îl găsești și dacă-l iei de rău, tot pe acela, și rău îl găsești". Din păcate avem de multe ori viața amestecată, nu suntem foarte nepătimași și nu suntem nici foarte pătimași, suntem într-o situație din aceasta oscilantă. Putem să devenim nepătimași din pătimași, și afirmația aceasta are un temei în "Scara" Sfântul Ioan Scărarul, în care zice: "Să-ndrăznească pătimașii, că și cei nepătimași din pătimași au ajuns nepătimași". E un cuvânt care ne dă încredere, numai că trebuie să folosim mijloacele, toate mijloacele care ne ajută să devenim nepătimași din pătimași.

Am să vă mai spun un semn al nepătimirii. Tot în Pateric se spune că o fecioară, o călugăriță, s-a dus la un părinte și i-a spus așa: "Eu postesc șase zile - se înțelege, nemâncând - și în a șaptea mănânc. Și am învățat Vechiul și Noul Testament pe de rost. Ce trebuie să mai fac?". Și atunci a zis cuviosul către ea: "Ți s-a făcut ocara ca cinstea?", adică ai ajuns în situația ca să primești și ocara așa cum primești cinstea, fără împotrivire și fără neliniștire, cu liniștea trebuitoare. Și ea a zis: "Nu". Și atunci a zis părintele: "Ți s-a făcut lipsa ca îndestularea?". Ea a zis: "Nu". "Ți s-a făcut paguba ca și câștigul?" Ea a zis: "Nu". "Ți s-au făcut străinii ca rudele după trup?" Ea a zis: "Nu". Și atunci părintele i-a zis: "Du-te și pune început bun, căci cu cele care le-ai făcut până acuma încă nu ai realizat nimic". Adică, dacă nu ai liniște în fața celor care vor să te îndrepte, chiar și cu mustrare - chiar dacă mustrarea învinge dar nu convinge -, dacă nu ai liniștea sufletească trebuitoare într-o astfel de situație, înseamnă că nu ești smerit și ești mândru. Dacă ești preocupat cu nemulțumire de faptul că cineva te-a păgubit cu ceva și nu mai poți intra în liniște, înseamnă că ești iubitor de argint. Dacă faci deosebire între cei apropiați și cei care nu-ți sunt apropiați, și ai atitudini diferite în mod voit, înseamnă că nu ai ajuns încă la ceea ce trebuie să ajungă cineva, nu ai desființat în tine patimile care fărâmițează firea omenească.

Și acum, stimați ascultători, încă o afirmație și cu asta termin. Și anume aceea că Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" are și cuvântul că "nepătimirea este cerul cel de pe pământ". Când ajunge cineva să fie nepătimaș, când ajunge cineva să nu mai fie hărțuit de patimi, atunci ajunge să aibă locuitor în mod simțit pe Dumnezeu în sufletul său, se face locaș al Preasfintei Treimi - după cuvântul care-l găsim ca un cuvânt de laudă la cinstirea unor sfinți și spunem că a primit sălășluirea Treimii în el. Ajungem și noi să fim locașuri ale lui Dumnezeu și avem în suflet cerul cel de pe pământ, adică nepătimirea. Să nu așteptăm ca cerul acesta de pe pământ să vină așa, fără să îl căutăm, fără să ne străduim pentru el. Iar dacă vine în sufletul nostru, să avem din aceasta bucuria cuvenită.

Voi încheia și de data aceasta tot cu o poezie, o poezie de aceeași poetă, Zorica Lațcu, intitulată Cer nou:

Grăit-am ieri cu Domnul, prin lacrimi, și am spus:
De noi cum nu Ți-e silă, preascumpul meu Iisus?
Cum nu-Ți întorci Tu fața cu silă de la noi
Și cum mai vrei să suferi făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat,
Cel care peste aripi de înger a călcat,
Cum poala preacurată, Stăpâne n-o ferești
În tină omenească să nu Ți-o murdărești?
Cum poți să suferi, Doamne, miros de putregai
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Tu Cel Ce stai în ceruri cu mari luminători
În inima mea rece cum vrei să Te cobori?
Ca Petru, ani de-a rândul Te-am izgonit mereu,
Ieși de la mine Doamne, că păcătos sunt eu!
Dar n-ai plecat, ba încă cu pasul Tău curat
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curățit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit,
Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Și peste sărăcia mea goală ai întins
Un colț al hainei Tale și m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat,
Mi-ai încăput în suflet, Tu Cel neîncăput
Și sufletul meu iată, Tu cer nou l-ai făcut.
În sufletul meu astăzi Tu Însuți locuiești
Cu Maica Preacurată, cu cetele cerești.
Și pentru toate-aceste Iisuse preaiubit
În cerul nou din suflet, să fii în veci slăvit!

Vă mulțumesc.

 

Considerați politica în rândul patimilor?

Poate să fie și patimă.

Dar naționalismul?

Există și un naționalism moderat, care poate să nu fie patimă, există și un naționalism șovin care în orice caz e patimă. Toate ale omului, în mâinile omului, pot să primească valori sau pot să fie devalorizate. Eu cred că cel mai bine se poate afirma un membru al unei națiuni nu căutând să stingherești pe cineva ci afirmându-ți calitățile tale de apartenent al națiunii respective. Mie îmi pare tare bine că sunt român.

Domnul Hristos a zis: "Dați Cezarului ce este al Cezarului". Prin aceasta înseamnă că a acceptat orice tiranie sau orice formă de guvernământ, fără drept de revoltă?

Nu se pune problema revoltei. În general Domnul Hristos a avut în vedere o rânduială în societate. Și atunci când a spus Domnul Hristos să dai Cezarului ce este al Cezarului, a spus de fapt referindu-se la o stăpânire care nu era o stăpânire cu credință în Dumnezeu, era o stăpânire romană. Cum au rezolvat lucrul acesta martirii, știm. Și anume ei nu s-au revoltat, nu au făcut o revoluție ca să nimicească stăpânirea, ci s-au afirmat cu credința lor, preferând să moară decât să facă ceea ce cerea totuși Cezarul, și n-au considerat că dacă nu aduc jertfă Cezarului ca unui zeu, nu i-au dat Cezarului ceea ce e al Cezarului. Era Mitropolitul Mladin, Dumnezeu să-l odihnească, profesor la Teologie și era vorba că va ajunge Mitropolit. Și era un inspector de culte, un împuternicit din partea statului și zicea: "Acuma dacă ajungeți Mitropolit, să spuneți: <<Dați Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu>>". Și zice Mitropolitul: "Am să spun, dar să nu ceară nici Cezarul ce nu i se cuvine".

În ultimii doi ani, celelalte popoare nu știu despre noi că suntem creștini și vin să ne învețe, să ne încreștineze. Nu credeți că aceste întâlniri ar trebui să fie mai dese?

Cei care vin la noi să ne încreștineze, sau cred că nu suntem creștini, sau știu că nu suntem creștini în felul lor. Mie mi-a plăcut foarte mult o afirmație pe care a făcut-o Înalt Prea Sfințitul Mitropolit de la Sibiu când a venit la Sibiu un misionar, un evanghelist - așa se numesc ei - din America, și prezentându-i biserica catedrală din Sibiu a spus: "Această biserică este făcută pe temelia unei alte biserici și sute și sute de ani au venit la biserică aici oameni care s-au mântuit în credința noastră". Fiecare crede că mântuirea e în credința lui și aceia care vin aici să ne încreștineze caută să ne facă cum sunt ei. Noi, dacă suntem oameni hotărâți pentru Ortodoxie, nu mai avem nevoie de altceva. În Ortodoxie de fapt noi avem tot ce ne trebuie pentru mântuire. Tot ceea ce propovăduiesc ei că este necesar pentru mântuire noi de fapt avem la noi acasă, nu trebuie să ne ducem în altă parte. Ceea ce ne lipsește nouă este metoda aceasta de a vehicula ideile, de a le împărtăși altora. Se predică prea puțin și se predică prea oficial cumva, nu se are în vedere niște lucruri esențiale. Ei insistă mult pe bază de Scriptură, numai Biblia este în vedere pentru ei, dar noi avem și cărțile Sfinților Părinți și avem slujbele. Dacă noi suntem mulțumiți cu ale noastre, nu avem motive să căutăm în altă parte sau să-i primim pe cei care vor să ne învețe altceva. "Chiar un înger din cer de va veni - zice Sfântul Apostol Pavel - și va propovădui altă Evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1, 8). Așa că e bine să ne întărim în credința noastră, să știm ceea ce facem și de ce facem așa, și atunci nu mai poate nimenea să ne "încreștineze" în altă formă de creștinism. Dumnezeu să le ajute, și noi să ne vedem de calea noastră și nu trebuie să ne ducem să-i ascultăm pe ei, că avem noi ce asculta.

Cât privește chestiunea aceasta a organizării unor dialoguri și a unor cuvântări de felul acesta, asta depinde de ce posibilități sunt ca să se organizeze. Eu cred că v-am spus niște lucruri esențiale, niște lucruri care nu se aud des și nu se aud în multe locuri. Am avut posibilitatea aceasta să spun mai multe lucruri deodată. Să știți că eu nu am făcut pedagogie la Teologie. Așa a fost împrejurarea, când am fost în anul I pedagogia se făcea în anul III și când am ajuns în anul III s-a mutat în anul I. Le spuneam la mănăstire că nu am făcut pedagogie și zicea un părinte: "Se cunoaște". Cred că se cunoaște că nu am făcut pedagogie, că am îngrămădit cam multe lucruri deodată. Dar să știți că nu se putea altfel, adică dacă nu fac așa, atunci nu-s eu.

Vă rog să-mi spuneți ce este un Aghiasmatar și dacă este bine ca un mirean, dacă are un Ceaslov sau un Aghiasmatar, să citească din ele?

Aghiasmatarul este o carte de slujbă a preotului. Poate să citească un mirean din Aghiasmatar cu titlu informativ, cu titlu de studiu, să știe ce se cuprinde într-o slujbă, cum se face o slujbă, ce cuvinte sunt în slujba respectivă. Dar nu poate s-o citească ca lectură de rugăciune, pentru că este rugăciune pentru preoți. Bineînțeles că ar putea să citească troparele care le cântă cântărețul, dar numai cu titlu informativ, adică nu poți să faci o sfințire a apei, nu poți să faci un Maslu, care e cuprins în Aghiasmatar. Dar poți să citești o rugăciune de la Maslu, să vezi ce frumoasă e. "Tu ești Cela Ce ai zis: <<De câte ori vei cădea, scoală-te și te vei mântui>>", "Tu ești Cela ce ai zis: <<Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește>>", sunt anumite rugăciuni care sunt foarte frumoase. "Facă-se Doamne untdelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfințenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucuria inimii, veselie veșnică". Sunt cuvinte care dacă le auzi așa numai, spuse undeva la o slujbă, nu-ți rămân, pentru că sunt idei foarte multe. Și atunci ca să aprofundezi, poți să studiezi, dar altfel un mirean nu are de ce să aibă un Aghiasmatar.

Cât privește Ceaslovul, aceasta este cartea tuturor credincioșilor, nu există nici o restricție când e vorba de Ceaslov.

Iar aghiasmatar se înțelege și o încăpere în care se face sfințirea apei - sunt pe la mănăstiri, de exemplu la mănăstirea Neamț. Și "aghiasmatar" vine de la "aghiazmă" de la sfințirea apei, pentru că una din slujbele care e cuprinsă în Aghiasmatar este și sfințirea apei, aghiasmă. Și noi la mănăstire avem un paraclis unde mai ales spovedim și acela ar putea fi numit și aghiasmatar dacă am face aghiasma acolo.

Cum vedeți dumneavoastră următorul aspect: oameni politici care în trecut au fost atei convinși și declarați, dovedesc brusc, în special după ?89, o reorientare către Biserică și Dumnezeu?

Dragă, Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt în Epistola către Tit: "Toate sunt curate pentru cei curați" (Tit 1, 15). Zice Avva Dorotei că pe lângă unul care stătea pe marginea drumului au trecut trei. Și unul a zis: "Ăsta-i un desfrânat, așteaptă o ocazie". Altul a zis: "Ăsta-i un hoț, așteaptă să fure". Și cel de-al treilea a zis: "Uite, și aici la marginea drumului se poate ruga omul". Apoi, din antologia sanscrită, iarăși un cuvânt: "Câinele a văzut o fată: <<carne>> a zis, bătându-și dinții. Și-și priveau părinții fata: <<floare>> au zis, plângând părinții. Și-a văzut-o un călugăr: <<bestie>> a strigat ascetul. Și-un poet văzut-a fata: <<înger>> a șoptit poetul". Să știți că de multe ori noi proiectăm din noi asupra oamenilor. Poate știți pilda aceea cu lucrătorii tocmiți la vie, când a zis stăpânul: "Sau ochiul tău e rău pentru că eu sunt bun?" (Matei 20, 15).

Eu nu zic să fim artificiali. Sigur că se poate și așa și așa. Adică se poate ca oameni care au fost în trecut atei sau liber-cugetători, acum să se arate credincioși, pentru că acum e la modă. Și poate că au făcut și înainte ceea ce era atunci la modă. Pot să fie oameni fără consistență sufletească, pot să fie fățarnici, dar pot să fie și oameni reorientați, noi nu avem de unde să știm viața lor intimă. Știm ce fac și gândim despre ceea ce fac ei ceea ce putem gândi.

Vom ajunge noi odată să avem sărbătorile, Nașterea Domnului, Paștele, împreună cu catolicii?

Crăciunul îl avem odată cu ei, cei care suntem cu calendarul îndreptat. Paștele nu le putem avea cu ei pentru că nu toți ortodocșii au primit calendarul îndreptat, și atunci ne-am despărțit noi între noi. Și atunci s-a găsit modalitatea aceasta: primim calendarul îndreptat. De ce? Pentru că nu este al Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul îndreptat, și zic "sfântul calendar". Nu au dreptate, pentru că nu Biserica a creat calendarul, așa cum nu Biserica a creat scrisul, așa cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei care le aveau atunci când a apărut Biserica. Și dacă calendarul atunci a fost neîndreptat și între timp s-a reformat calendarul, Biserica nu poate să zică: eu rămân la calendarul vechi, că acela e sfânt și acesta e pângărit. Nu e așa. Sunt unii care nu judecă așa și atunci s-a ajuns la o neunire între noi ortodocșii, pentru că numai ortodocșii nu au primit calendarul îndreptat. Și atunci Crăciunul îl ținem la 25 decembrie, după calendarul îndreptat. Și cei care nu au primit calendarul îndreptat tot la 25 decembrie, numai că 25 decembrie corespunde cu 6 ianuarie. Ce să facem? Să ne vedem de cale și să facem ce putem să facem în condițiile noastre. Nu are rost să ne certăm pentru lucruri care nu sunt ale noastre.

Cum apreciați temeiurile mișcării ecumenice contemporane?

Mișcarea ecumenică contemporană are drept scop să-i unească pe toți creștinii, să-i cointereseze, să-i facă cunoscuți unii altora, e o mișcare cu dorința de a se realiza unirea. Unirea între oameni nu se realizează plănuind-o sau insistând pentru ea din afară. Unirea trebuie să se realizeze din înăuntru. Noi avem ca mijloace de unire - cu cei care putem să ne unim - următoarele: rugăciunea, iubirea și smerenia.

Rugăciunea în primul rând: "pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm". "Unirea credinței și împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Asta este rugăciunea pentru unire, și într-un fel și metoda, căci spune "pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Iubirea: "Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim". Deci încă nu mărturisim poate într-un gând, dar ca să mărturisim într-un gând, întâi să ne iubim, să nu ne mai excludem, să nu ne mai împotrivim unii altora. Și smerenia: dacă vom ajunge să considerăm valorile fiecăruia dintre noi, atunci ne smerim și le și primim într-un fel. În orice caz, spălarea picioarelor de care pomeneam mai înainte este un mijloc în care se arată datoria de a fi respectuos și de a curăți acolo unde e nevoie, de a interveni să curăți. Să speli picioarele cuiva înseamnă să-l faci curat. Spiritual lucrul acesta trebuie să-l facem mereu, pentru că Domnul Hristos ne-a dat porunca aceasta când a zis: "Precum Eu v-am spălat picioarele voastre, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora", deci suntem datori cu respect.

Dacă folosim mijloacele acestea, de rugăciune pentru unire, de iubire în vederea unirii, de smerenie în vederea respectării, e nădejde cândva să ne unim. Dar să știți că nu e în puterea omului să realizeze această unire. La turnul Babel Dumnezeu a împărțit limbile, i-a împărțit pe oameni, și la pogorârea Duhului Sfânt, Duhul Sfânt i-a unit pe oameni prin vorbirea în așa fel încât să o înțeleagă toți. Noi așteptăm de la Dumnezeu unirea tuturor, nu de la mișcarea ecumenică.

Aș dori să vă pun o întrebare, că dacă vorbim de ecumenism, adică de unirea mare a Bisericilor, într-un fel parcă s-au structurat chiar în cadrul Bisericii noastre, trei categorii: pe de o parte credincioșii, pe de altă parte clerul, pe de altă parte ierarhia. Dacă putem vorbi în acest înțeles de o anumită disfuncționalitate în cadrul trupului eclezial, v-aș ruga să ne spuneți cum s-ar putea reface împreună-lucrarea dintre cele trei categorii din trupul lui Hristos?

Cred că în Biserică nu există categorii disparate, toți formăm un singur trup, trupul Domnului Hristos, fiecare angajându-ne la lucrarea mântuirii și a sfințirii în măsura în care ne putem angaja noi. Se spune că totuși teologii au fost aceia care au despărțit pe oameni în concepții diferite. Deși Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că ceea ce ne unește e mai mult decât ceea ce ne desparte. Iar cineva m-a întrebat pe mine - unul din Polonia - dacă sunt mari diferențele dintre ortodocși și catolici. Și am zis că nu sunt mari, dar pe ele se bazează organizațiile diferite și atunci din mici devin mari. Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să contribuim cumva la unire. Cu cei ce vin la noi suntem totdeauna apropiați până când vine vorba de chestiuni speciale. În chestiuni generale găsim totdeauna posibilitatea să ne unim. Iar credincioșii câți sunt, cler de mijloc, episcopi, toți trebuie să urmărim același lucru, adică preamărirea lui Dumnezeu. Unde-i preamărirea lui Dumnezeu e și nădejde de unire. Știe Dumnezeu când va fi unirea, pentru că sunt și lumi diferite, sunt atâtea lucruri care nu poți trece peste ele. Deocamdată să ne gândim numai aici la noi: sunt deja diferențe și se pune accentul pe niște diferențe care de fapt pentru noi sunt foarte mici și pentru alții sunt foarte mari.

Ne puteți vorbi și despre rolul Sfintei Taine a Spovedaniei în contextul social și bisericesc pe care îl trăim astăzi?

Da, Sfânta Taină a Spovedaniei este un mijloc de îmbunătățire sufletească. Cu acest gând trebuie să ne apropiem și s-o folosim. Ar trebui reînviorată cumva dorința oamenilor de a se apropia de Dumnezeu prin Sfintele Taine. La Sfânta Spovedanie sunt două lucruri esențiale: să-ți recunoști păcatele și să vrei să nu le repeți. Și apoi să-ți supui mintea duhovnicului, să te verifici cu o conștiință străină, superioară ție. În felul acesta e nădejde să fie bine. Dacă cineva însă știe mai bine decât preotul la care se spovedește - și mie mi se întâmplă de multe ori lucruri de felul acesta, că vine omul și știe într-un fel mai bine decât mine, și zic: de ce ai mai venit la mine? -, atunci nu are starea sufletească necesară pentru spovedanie. Nu numai ca să primească cuvânt, dar e vorba și de a-ți recunoaște păcatele și de a dori nu numai iertarea ci și îndreptarea.

Aici e o sală plină mai mult de tineri.

Mă bucur foarte mult de lucrul acesta, pentru că să știți că în Postul Paștilor la mine cam tot bătrâni vin la spovedanie.

Acești tineri au venit aici cu o idee pentru viitor. Vă rugăm, dacă știți sau dacă se poate, să ne spuneți ceva despre viitor, pentru că toți suntem îngrijorați în legătură cu viitorul. Vă rugăm câteva cuvinte despre acest viitor.

Eu în legătură cu viitorul nu știu nici ce se va întâmpla peste cinci minute. Eventual peste vreo zece, că voi pleca de aici. Dar pot să vă spun că viitorul ni-l pregătim. Nu există posibilitatea să ai un viitor altul decât acela pe care ți-l pregătești. Din toate punctele de vedere: și ca pregătite intelectuală - cineva care nu se pregătește, dintre tinerii aceștia, atunci la examen vede el viitorul -, ne pregătim și ca pregătire morală - în înțelesul că dacă suntem capabili de bine în prezent, vom fi și în viitor capabili de bine, de mai mult bine, tot în prezent, nu în viitor, numai că prezentul de atunci va fi viitorul față de prezentul de astăzi. Pentru că viitorul de fapt noi îl vom trăi totdeauna ca prezent, chiar și veșnicia, nu există posibilitatea să trăiești din prezent în viitor. Și în felul acesta ne formăm și un trecut mai luminos, în măsura în care suntem atenți în prezent. Prezentul devine trecut și trecutul se luminează și astupăm trecutul negativ cu un trecut pozitiv.

Dar viitorul ni-l mai pregătim și altfel, și anume printr-o viață care ne întărește în credință și ne scoate din îngrijorare și în sensul că nu avem de plătit niște păcate. Și așa cum Dumnezeu l-a scos pe Lot din Sodoma, pe care a ars-o cu foc, tot așa ne va scoate și pe noi, pe fiecare, în măsura în care vom fi vrednici ca Dumnezeu să ne cruțe, indiferent de ce va veni peste lumea aceasta.

Îl rog pe Avva Teofil să ne spună părerea dânsului despre râs și despre aplauze.

Râsul este o manifestare de bucurie și nu se poate să fie un om - un om așa cum trebuie să fie omul, firesc -, să nu aibă o bucurie care să se manifeste și în râs. Însă lucrurile sunt bune sau rele după felul în care se angajează omul la ele. Și eu râd, și râd tare bucuros, și nu mi-e frică că mă va pedepsi Dumnezeu că râd.

Și acum să vă spun - bine că ați pus problema aceasta, că îmi pare tare bine s-o spun -și anume: poate știți Psalmul 20 într-o traducere a Patriarhului Nicodim. Se spune acolo: "Și cu zâmbetul feței Tale l-ai umplut de bucurie", adresându-se lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu zâmbește, nu se poate să nu zâmbească. "Și cu zâmbetul feței Tale l-ai umplut de bucurie" zice psalmul și îmi place foarte mult. Nu în toate traducerile e așa, dar mie traducerea aceasta îmi place extraordinar de mult. Adică Dumnezeu ne zâmbește. Ce înseamnă asta? Că Dumnezeu Se revarsă cu bucurie spre noi. Oamenii zâmbesc, că ei pot să zâmbească, dar e o idee în sensul acesta că Dumnezeu ne zâmbește.

Iar Sfânta Tereza de Lisieux, Sfânta Tereza de Pruncul Iisus a scris o carte intitulată "Istoria unui suflet". Sfânta Tereza a murit la sfârșitul secolului trecut, a trăit doar 24 sau 25 de ani, a fost călugăriță și a scris istoria vieții ei. Și acolo în istoria vieții ei sunt lucruri foarte gingașe, lucruri scrise de o femeie care are gingășia ei, totdeauna. Mai ales fiind o persoană distinsă și din punct de vedere moral, a avut o receptivitate pentru niște lucruri pe care noi nu le gândim dintr-o dată. Și ea este caracterizată - am citit eu o carte, "Sfinți mari", scrisă de Walter Nig, de un profesor protestant din Elveția - ca "zâmbetul lui Dumnezeu". Dacă știm asta înseamnă că putem și să zâmbim și chiar să râdem, așa, de moment. Nu se pune problema, dacă nu știm unde să ne oprim, atunci să nu mai zâmbim, dar nu se poate, pentru că aceasta este o manifestare nu de durată ci o manifestare de moment. Și să știți că nu trebuie să fim cu foarte multă atenție la lucruri de felul acesta, pentru că nici Dumnezeu nu ia aminte. Și mai ales dacă Dumnezeu are un zâmbet, putem să avem și noi un zâmbet când avem inima capabilă de a se manifesta într-un zâmbet.

Cât privește aplauzele, e tot o manifestare din înăuntru în afară. S-ar putea să fie și o improvizație. Dacă e o improvizație atunci renunț la ele.

 

11 noiembrie 1992


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.