Monahii au scris din necesitatea de a fixa si transmite învătături de credintă sau experiente duhovnicesti, de aceea textele lor nu sunt fictionale, ci încărcate de realitate. În acest context, romanul Părintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde dacă nu am afla, citind Postfata criticului Valeriu Cristea, că este vorba de o autobiografie mascată de un nume fals si pretextul găsirii unui jurnal în podul Mânăstirii Frăsinei. Putini scriitori s-au încumetat să se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre acestia ne amintim de Damian Stănoiu si Tudor Arghezi (ambii fosti vietuitori în mânăstire), precum si de Vasile Voiculescu. Dar toti trei realizează o critică a crizei monahale din perioada interbelică, prezentând mânăstirea nu ca o intrare în Împărătie, ci ca o poartă a iadului, ca un loc al compromisurilor si al tuturor păcatelor. Astăzi avem în fată o carte autentică ce răspunde duhovniceste acestor scrieri. Este un “Bildungsroman”, prezentând initierea unui tânăr teolog prins între deliciile si ispitele vietii studentesti (care numai “teologică” nu e) si aspiratiile sale de a trăi crestinismul asa cum cei din jur nu mai erau în stare s-o facă. “Nebunia” de a părăsi totul si a intra în mânăstire era taxată ca atare de părinti, prieteni, rude, profesori, chiar si de cei pe care-i află în mânăstire, monahi prin haină, dar nu prin străduintă. “Nu mai era nevoie să mă fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, “pentru că si asa toată lumea mă considera nebun”(pg.111). Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Părintilor din Pateric: căderea în păcat, remuscările constiintei, părăsirea lumii si intrarea în mânăstire, ispitele primirii, acomodarea cu viata monahală si primele bucurii duhovnicesti, diferite încercări, misunea în lume si reîntoarcerea la mânăstire. Cu o singură diferentă: datele exacte ale evenimentelor istorice le plasează între 1940 si 1944, în România, Basarabia si Transnistria. Pagini întregi ne amintesc de “pelerinul rus” si Dostoievski (de altfel, Staretul Zosima este “părintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar si de texte filocalice: “În clipe de durere, îmi găseam unica întărire si mângâiere în rugăciune. Ca si în primele luni de la Frăsinei, as fi fost pierdut dacă nu m-as fi rugat. Acolo aveam slujbe, Sfânta Liturghie, Acatistul, Paraclisul..., dar aici nu aveam decât Psalmii lui David. Mă asezam jos, pe podele, într-un colt de baracă, si începeam să mă rog. Dar rugăciunea mea nu era o rugăciune obisnuită. Rugăciunea mea tâsnea din sufletul meu, asa cum tâsneste gheizerul din inima pământului, mânat de un foc si de o presiune grozavă. Numai în primele luni de la Frăsinei mă mai rugam cu atâta putere”(pg. 231). Mentionăm că cel ce se ruga astfel se afla în închisoare, condamnat la moarte. Sau: “El nu stia că tocmai în chinurile de la Frăsinei eu îmi găseam fericirea pe care n-o puteam găsi nici în căsătorie, nici în bunăstare. Si apoi fratele meu nu stia că si eu sunt logodit, căsătorit, îndrăgostit. Si asa cum într-o teacă nu pot încăpea două săbii, tot astfel în inima mea nu mai putea intra o altă dragoste. Pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Hristos. Iar Iisus mă cheamă din nou la Frăsinei.... A doua zi am ajuns la Frăsinei, unde într-adevăr mă asteptau fratii si părintii mei iubiti, chiliuta, pădurea, păsările”(pp. 287-288). Putem considera această carte si un roman de aventuri, dar de aventuri duhovnicesti. Ea se găseste pe tarabe alături de alte cărti de aventuri, care propun o lume a păcatului. Oricui îi este la îndemână s-o cumpere si s-o citească, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah. Si va constata că surprinzător de interesant, de bine si de folositor.

Prezentare de Maria-Elena Ganciu
Epifania sept-oct 1997