Linia vieţii, 1982

 

 

Cântec de primăvară

Deşert

Legendă

Mi s-a întins o mână

Acord final

Pastel

O aură de ger

Mă uit în sufletul tău

Într-o aşteptare apăsătoare

Au să rămână plopii

 

 

 

Cântec de primăvară

 

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,

Acum se duc speranţele de primăvară,

Dar o să fie bine la toamnă,

Dar o să fie bine la sfârşit.

 

Dar o să fie bine după aceea,

Când nu vom mai şti nimic,

Dacă nu vom mai şti nimic,

Dar cine ştie.

 

Oricum o să fie bine,

Vine o vreme când totul e bine,

Dar eu mă încpăţânez să cred

Că încă nu e vremea.

 

A venit primăvara, speranţele din iarnă s-au dus,

Acum se duc speranţele de primăvară,

Am plecat la munte să mai uit o vreme

Şi-am început din nou să urc muntele.

 

 

 

Deşert

 

Atunci când unul dintre noi nu va mai fi,

Când pentru cel rămas singur va fi foarte târziu

Şi va aştepta să se culce pe un pat din tinere ramuri

Între cele două lumi se va face pustiu.

 

Vom trece prin pustiu cum trece o cămilă

Nu prin urechile acului, ci prin pustiu,

Ne vom sprijini pe propriile noastre cocoaşe

Şi vom bea însetaţi din izvorul viu.

 

Deşert şi deşertăciune e totul,

Vor spune cei care ne vor vedea,

Dar noi nu vom aştepta să ieşim din deşert

Şi aşteptarea noastră nu va fi grea.

 

Vom fi dromaderi care se caută unul pe altul

Şi vom călca prin nisipul încins fără jale,

Ştiind că deşertul pe care-l străbatem

E singura noastră cale.

 

 

 

Legendă

 

Stau într-un zid ca Ana lui Manole,

Numai că nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit

N-a visat nimic niciodată.

 

El m-a închis într-un zid gata făcut,

În propriul său zid de apărare,

Ca să nu fiu nici înăuntrul hotarelor lui

Nici în afară.

 

El visează abia acum la sfârşit

Şi umblă să mă scoată din piatră seacă,

Dar nu mai ştie unde m-a zidit.

 

 

 

Mi s-a întins o mână

 

Mi s-a întins o mână

Mare şi puternică

Şi eu nu ştiu ce să fac,

Mi s-a întins o mână

Şi eu tac

Şi eu plâng în camera mea,

Mi s-a întins o mână de fier

Şi nu mă pot decide

Să mă spânzur de ea.

 

 

 

Acord final

 

Voi muri şi nu voi ştii absolut nimic despre moartea mea,

Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,

Am deschis ochii am plâns şi am râs şi am plâns

Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.

 

Şi totuşi moartea nu este un lucru real,

Mar real decât naşterea, poate,

Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme

Peste golul în care va-ncepe să-noate.

 

Calcă pe trepte de aer tot mai rare,

E din ce în ce mai departe de trup,

Aud încheieturile scărilor cum trosnesc

Dar nu mă mai tem că se rup.

 

Cât se mai poate cădea din această vale

În care nimeni nu mai poate trăi altfel

Decât anume pentru trupul său

Şi nici măcar pentru el?

 

 

 

Pastel

 

E seară. E iarnă. E frig.

Sunt singură. Tremur. Mi-e teamă.

În capul meu iar se petrece

Aievea o moarte de seamă.

 

A mea, sau a ta, sau a lui,

A ei, sau a lor, mi-e tot una,

Pe valea aceasta-ngheţată

De moarte se-apropie luna

 

Încet, ca un cap atârnat

De-un pom ce se clatină-n cer

Şi-mi scutură chiar în odaie

Coroana albită de ger.

 

 

 

O aură de ger

 

Viscol peste zăpezi, o aură de ger

Se învârteşte-n aer din ce în ce mai sus,

Mă uit încremenită până a treia zi

Când se înalţă către cer Iisus.

 

L-aşteaptă Tatăl Său şi-a vrut să urce iarna,

Dar eu nu-l mai zăresc, sub aura de ger,

Trupul Lui sfânt a dispărut pe drumul

Pe care o pornise către cer.

 

Va sta aici cu noi şi îşi va duce crucea

Pe muntele acesta pe care îl văd iară

Între cei doi tâlhari şi se va înălţa

Abia la primăvară.

 

 

 

Mă uit în sufletul tău

 

Mă uit în sufletul tău desprins de trup

Şi ajuns în miezul nopţii la mine-n odaie,

E trist, e obosit, e singur,

Nu e-nvăţat să umble fără straie

 

De carne şi de oase, nu e-nvăţat

Să se uite cineva drept în el,

Şade în faţa mea şi luminează

Şi tremură ca un miel.

 

Îi dau drumul prin întuneric

Şi pluteşte pe ape

Şi se întorce spre trupul

În care nu mai încape.

 

 

 

Într-o aşteptare apăsătoare

 

Azi nu mai scriu versuri, nu mai visez,

Nu mai tremur, nu mai plâng, nu mai sunt,

Într-o aşteptare apăsătoare m-am îngropat

În mine însămi ca într-un mormânt.

 

Coboară un înger în el şi mă caută,

Nu mă găseşte şi crede că-am înviat,

Doamne, cât de naivi sunt şi îngerii ăştia

Care de-atâta vreme nu au aflat

 

Că nu învie morţii, e în zadar (copile),

Oricâtă speranţă, oricâtă îndoială, oricât

Ar plânge mironosiţele în acest cimitir

În care mi s-a făcut urât

 

Să tot ascult plânsul lor care nu se mai termină,

Să tot încerc să ies din acest noroi,

Să tot dau la o parte lespedea asta grea

Pe care nu ştiu cine o pune înapoi.

 

 

 

Au să rămână plopii

 

Nu mă cunosc decât atunci când plâng

Ştergându-mi lacrimile pe furiş

Şi încercând cu greu să te ascult

De parcă-mi şade inima pieziş

De teamă că mă-ndepărtez prea mult.

 

Suntem ca malurile unui râu

Pe care apa veşnic le desparte

Şi le uneşte strâns fără să vrea

Copiii dau cu pietre din fiecare parte

Şi pietrele alunecă în ea.

 

Când va seca izvorul va fi un prund întins

Cu păsări ce se scaldă în nisip

Şi se izbesc în lespezile calde

Ne vom schimba la suflet şi la chip

Şi ne vom depărta ca să scalde.

Din tot ce-au fost au să rămână plopii

Pe marginile drumului pustiu

Cu frunze care tremură-aşteptând,

Fără să ştie că e prea târziu,

Fără să ştie ce şi până când.


Puneti comentariile Dvs. la aceste texte, sau la problematica acestor texte în FORUM-ul alãturat !




it's private
Cum îmbogătim această pagină în mod regulat, Dvs. puteti să fiti informati despre schimbările survenite prin Change Detection.
Nu ezitati să folositi această oportunitate dacă sunteti interesat(ă) de materialele publicate aici!

Această pagină a fost ultima oară modificată
la data de 
TOP
Ultimele noutati din site
Nistea's Page (home)
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
N-writers | Simone Weil | Ileana Mălăncioiu
Mari duhovnici | Media | Legăturile Dvs!

Copyright © 2000-2004, Iulian Nistea.
 


Orthodox LinkExchange