Acatistul Sfântului Ghelasie de la Râmet

Viata

Cu mult înainte de a fi descoperită inscriptia care-l pomeneste pe Ghelasie ca Arhiepiscop al românilor din Transilvania, locuitorii satelor din împrejurimile mănăstirii cinsteau cu mare evlavie amintirea unui monah cuvios cu acelasi nume. Traditia populară relatează mai multe minuni făcute de Dumnezeu prin rugăciunile lui. Considerăm că acest cuvios este identic cu Arhiepiscopul Ghelasie si că el ar fi fost mai la început egumenul mănăstirii Râmet. El si-a continuat viata aici, departe de zgomotul lumii, si după ce i s-a încredintat conducerea vietii duhovnicesti a românilor transilvăneni, va fi strâns la mănăstire si tineri pentru a-i învăta si a-i hirotoni preoti.

Moastele

Prin anii 1937 -1938 a revenit la Râmet de la Sfântul Munte ieromonahul Evloghie Ota originar din Geoagiul de Sus. Efectuându-se lucrări importante de restaurare, printre care si înlăturarea straturilor de pământ si pietris depuse de viituri pe lângă biserică până sub ferestre, s-a descoperit un craniu gălbui, frumos si care, răspândea mireasmă plăcută. Se spune că luat de apa ce iesise pe lângă biserică în urma săpăturilor, a ocolit-o de trei ori si s-a asezat pe fereastra sfintului altar. Călugării I-au asezat cu evlavie într-un loc curat nestiind al cui este.

După o vreme la mănăstire a venit o femeie din Maramures, pe nume Maria, care fiind bolnavă de epilepsie i-a relatat părintelui staret că a avut o descoperire cum că acel craniu este al Sfintului Ghelasie si are darul vindecării neputintelor omenesti. Părintii au săvârsit Taina Sfântului Maslu pentru femeie si după ce aceasta s-a atins cu evlavie de capul Sfântului s-a vindecat de suferinta ei. Părintele Dometie Manolache si maicile mai vârstnice au cunoscut-o pe această femeie; a stat de vorbă cu ea si actualul duhovnic, părintele Ioachim Popa.

În anii trecuti se spune că o mireasmă se răspândea din capul Sfântului învăluind mănăstirea si împrejurimile. Capul se păstrează într-o raclă de lemn în paraclis

Mărturii si minuni

O credincioasă în vârstă, ce locuieste aproape de mănăstire, Leontina Groza, relata si ea minunea că femeia striga cu voce groasă, cu voce ca de bărbat: "suntem doisprezece,... ba suntem o sută!".

Mos Nicolae Bec, localnic din Râmet, povestea si el câteva întâmplări deosebite legate de viata Cuviosului Ghelasie: niste oameni din jur au mers la strâns de fân în zi de duminică. Sfântul s-a dus si i-a mustrat pentru fapta lor, poruncindu-le să dea foc fânului adunat. Îndată din claia aprinsă a iesit o arătare în chip de iepure. "Iată acesta v-a îndemnat pe voi să lucrati în ziua Domnului", a zis Cuviosul.

Tot traditia locală a păstrat o întâmplare cu fântâna de la Hopagi, care se cheamă si astăzi "Fântâna Vlădichii". Locul respectiv se află la câtiva km de mănăstire. Într-o vară călugării s-au dus acolo să cosească fânul. Fiind cald au început să cârtească fiindcă nu aveau apă. Egumenul Ghelasie s-a rugat lui Dumnezeu si făcând de trei ori semnul Crucii cu toiagul si lovind cu el în pământ, a iesit apă. Izvorul există si astăzi.

Traditia despre moartea Sfântului Ghelasie

Moartea lui a avut loc în chip minunat. Coborând de la Hopagi înspre mănăstire a murit călăre pe asin, care l-a dus singur acasă. În fata bisericii, unde s-a oprit, măgărusului i-a rămas imprimată copita în piatra care si astăzi se află în muzeu. Urma copitei a mai rămas atunci si pe o piatră în satul Brădesti. Se povesteste că la sapte biserici, între care si la mănăstire, clopotele au început să bată singure.

Multe alte fapte minunate le stie doar Dumnezeu si cei ce s-au bucurat de ajutorul Sfântului. În aceste vremuri de cumpănă, când tara îsi caută echilibrul, si încă nu si-l găseste, când singura salvare ne poate veni de la Dumnezeu prin Biserica strămosilor nostri, îl socotim pe Sfântul Ierarh Ghelasie ca un dar al cerului, făcut transilvănenilor.

Idealul crestin este sfintenia

În mod cu totul eronat se crede că sfintii sunt niste oameni iesiti din conditiile vietii normale. Ei de fapt sunt oameni ca noi dar care luând în serios chemarea lui Dumnezeu "fiti sfinti, pentru că Eu sunt Sfânt" (1 Petru I, 16), si luptându-se "lupta cea bună a credintei" au ajuns "casnici ai lui Dumnezeu" (Efes. II, 19). Ei au conlucrat cu harul Sfântului Duh primit prin Sfintele Taine, care ne oferă tuturor sâmburele sfinteniei, si cresctnd în Hristos, au devenit din ce în ce mai puri, din ce în ce mai iubitori din ce în ce mai smeriti. Ei au fost fascinati de iubirea si smerenia lui Hristos si au fost atrasi de dumnezeiasca frumusete a sfinteniei celei mai presus de fire.

Sfintii îsi manifestă această comuniune cu Hristos rugându-se, participând la Sfintele Slujbe, citind Scripturile Sfinte si făcând bine oamenilor. Rugăciunea este pentru ei respiratia firească a iubirii, de aceea ei râvnesc după rugăciune în chip deosebit si tind să ajungă la rugăciunea necontenită. Sfintele Slujbe, în special Sfânta Liturghie, sunt mijlocul de unire cu Hristos, de adâncire a comuniunii cu Hristos si de transformare după asemănarea cu Hristos.

În viata Sfintilor mânia a fost înlocuită de blândete; lenea de hărnicie; răutatea de bunătate; zgârcenia de dărnicie; vrăjmăsia de dragoste; desfrânarea de curătie; mândria de smerenie; invidia de bucuria pentru binele aproapelui; calomnia de respectarea onoarei aproapelui. Fără aceste virtuti chiar dacă ne ostenim nu ajungem la sfintenie. Sfântul Simeon Noul Teolog zice: "Putem osteni cu generozitate în lupta virtutii, putem posti, putem priveghea si practica orice fel de nevointă; totul este în zadar dacă nu luptăm să ne facem o inimă fără răutate, simplă, dreaptă, smerită, blândă. Numai într-o astfel de inimă se răspândeste, respiră si locuieste, ca într-o locuintă plăcută, harul Duhului Sfint".

Astfel de oameni, răniti de dragostea lui Hristos, au vietuit peste tot. Pământul binecuvântat al tării noastre n-a fost lipsit de prezenta lor. În inima Transilvaniei, la poalele Muntilor Apuseni, evlavia populară păstrează, si ne trasmite până astăzi, chipul luminos al Sfântului Ghelasie de la Râmet.

† Andrei
Arhiepiscopul Alba Iuliei