*

PACE CELOR CE VIN — BUCURIE CELOR CE RÃMÂN — BINECUVÂNTARE CELOR CE PLEACÃ


Simone Weil
subrubricile paginii
Prefata la L'enracinement...
nou
T.S. Eliot
Trei capitole din Harul si greutatea
La pesanteur et la grâce
(trad. de Iulian Nistea)

• Harul si greutatea •
• Iubirea •
• Violenta •
Iubirea lui Dumnezeu si nefericirea
Simone Weil
Alte texte
Diferite alte traduceri din Simone Weil

 

MENIU
alte rubrici ale sitului
Ce este nou!
updated
Dosare ortodoxe
Un prim dosar:
cazul Tanacu
Mari duhovnici
in viata si adormiti
Media ortodoxa
photos - film - audio
analize internet
Traduceri
teologie si duhovnicie
Spiritualitatea ortodoxa
Despre noi
Patericul adnotat
Patericul Egiptean
Eseuri
updated
Mihai Neamtu, Nistea Iulian, Dinu Grigore Mos, Radu Teodorescu, Gheorghe Fedorovici
Simone Weil
1909-1943
Poeme
Jurnal athonit
literatura si duhovnicie
Ileana Malancioiu
poeta
Nistea writers
simbol crestin vechi

INTERACTIV
participarea Dvs
Legaturile Dvs
inscrieti-va situl !
Harta Vizitatorilor
Priviti si lasati un semn pe harta
My Guestbook
Vizitati si semnati
Cartea de oaspeti

 

Legaturi rapide
situri speciale
Icoane bizantine
icones grecques-byzantines
Intrebari si raspunsuri
spiritualitatea ortodoxa
Calendar ortodox !
2005, sinaxar
vietile sfintilor
Credo.ro
Portal Ortodox
Zambete din pantecele mamei
Ortodocsi din Paris
Orthodoxes à Paris
Biserica Ortodoxa Romana din Paris
Parohia Sfintii Arhangheli
Filocalia.ro
NOU !
Asociatia OrtodoxRoNet
NOU !
OrtRadio
situl emisiunii radio
L'Eglise Orthodoxe aujourd'hui (Paris)
Etude des mains
Galerie Lavie
Teognost.ro
Grupul si Editura Teognost
Laurentiu Dumitru
un site de pastoratie
a tinerilor
Echo orthodoxe
blog orthodoxe

 

Monitorizeaza
aceasta pagina
     
   it's private   
Cum aduc la zi aceastã paginã imediat ce postez un nou text în paginile site-ului, Dvs puteti sã fiti informati despre schimbãrile survenite în site.
Nu ezitati sã folositi aceastã oportunitate dacã sunteti interesat(ã) de materialele publicate aici!

 

 

  *
Simone Weil
~ Inradacinarea. Preludiu la o declaratie a datoriile catre fiinta umana ~
Simone Weil
Simone Weil (1909-1943)

Home -> Simone Weil -> Prefata lui T.S.Eliot la Inradacinarea. Preludiu la o declaratie a datoriilor catre fiinta umana

 

Cartea lui Simone Weil L'enracinement. Prélude à une déclaration des devoirs envers l'être humain (Paris, Éditions Gallimard, 1949, 382 p.) a apărut pentru prima dată în limba engleză la editura Routledge & Kegan Paul în 1952 sub titlul Need for Roots: Prelude to a Declaration of Duties Towards Mankind. Textul următor reprezintă traducerea românească a prefeţei lui T. S. Eliot la ediţia englezească. Faptul că editorul englez a considerat potrivit să păstreze această prefaţă cincizeci de ani mai tîrziu, în ediţia Routledge Classics din 2002, arată, printre altele, că încrederea exprimată de T. S. Eliot cu privire la inutilitatea ulterioară a textului său a fost mult prea optimistă. O dovedesc studiile introductive care însoţesc diferite alte ediţii mai noi sau mai vechi ale textelor lui Simone Weil, unde ezitările, neînţelegerile şi impasurile profunde ale autoarei sunt prezentate ca un model spiritual sui generis

Gheorghe Fedorovici

*

Singurul gen de introducere care ar merita să însoţească în mod organic o carte scrisă de Simone Weil ar fi – precum introducerea oferită de Dl. Gustave Thibon la Greutatea şi Harul [1] - una care să fie scrisă de cineva care a cunoscut-o. Cititorul acestei lucrări se va găsi confruntat cu o personalitate dificilă, violentă şi complexă; de aceea, îndrumarea celor care s-au bucurat de prilejul unor discuţii îndelungate sau a unei corespondenţe de durată cu Simone Weil, şi în special a acelora care au cunoscut-o în condiţiile deosebite ale ultimilor cinci ani ai vieţii ei, va fi de un folos permanent de-acum înainte. Eu nu mă aflu însă într-o asemenea poziţie. Prin scrierea acestei prefeţe urmăresc două lucruri: mai întîi, vreau să-mi afirm convingerea legată de importanţa acestui autor şi a acestei cărţi anume; iar în al doilea rînd, doresc să-l previn pe cititor asupra judecăţilor pripite şi a clasificării rezumative – vreau, mai precis, să-i cer să-şi reţină prejudecăţile şi totodată să aibă răbdare cu cele ale lui Simone Weil. Din momentul în care opera ei va deveni cunoscută şi acceptată, o prefaţă ca aceasta va deveni inutilă.

Întreaga operă a Simonei Weil este postumă. Greutatea şi harul – selecţia voluminoaselor ei însemnări făcută de Dl. Thibon, primul volum apărut în Franţa – este admirabil în conţinut dar oarecum nesatisfăcător la nivelul formei. Comparaţia cu Pascal (un autor despre care Simon Weil vorbea uneori cu asprime) s-ar putea să fie exagerată. Deşi aceste pasaje indică intuiţiile profunde şi prospeţimea uimitoare a spiritului ei, caracterul lor fragmentar sugerează o gîndire care funcţionează prin zvîcniri de inspiraţie. După ce am citit Waiting on God [2] şi volumul de faţă mi-am dat seama că trebuie să încerc să înţeleg personalitatea autoarei; procesul acestei lente înţelegeri a presupus citirea şi recitirea întregii ei opere. În încercarea de a-l înţelege pe acest om nu trebuie să ne lăsăm abătuţi – lucru ce se petrece de regulă la prima lectură a unui text – de măsura în care suntem sau nu de acord cu ea în anumite privinţe. Trebuie pur şi simplu să ne expunem personalităţii unei femei de geniu, de un geniu înrudit cu cel al sfinţilor.

Dar poate că „geniu” nu este cuvîntul potrivit. Singurul preot cu care Simone Weil a vorbit despre credinţa şi îndoielile ei a spus: „je crois que son âme est incomparablement plus haute que son génie.” Acesta este un alt mod de a spune că cea dintîi experienţă a noastră cu Simone Weil nu ar trebui să fie exprimată în termeni de aprobare sau dezaprobare. Nu-mi pot imagina că cineva ar putea fi de acord cu toate gîndurile ei sau că nu s-ar opune violent unora dintre ele. Numai că acordul sau respingerea sunt secundare; ceea ce contează este să ne întîlnim cu un suflet uriaş. Simone Weil a fost o persoană care ar fi putut deveni un sfînt. Asemenea unora dintre cei care au atins această treaptă, şi ea a avut de trecut peste piedici cu mult mai mari decît ale noastre, după cum a avut şi o putere mult mai mare decît a noastră pentru a le birui. Un posibil sfînt poate fi o persoană extrem de dificilă: bănuiesc că Simone Weil putea fi uneori insuportabilă. Pe alocuri, întîlnim un contrast între o smerenie inimaginabilă şi ceea ce pare drept o aroganţă intolerabilă. Există o frază semnificativă a preotului francez pe care tocmai l-am citat. Acesta relatează că „nu-şi aminteşte ca Simone Weil, în ciuda nobilei ei dorinţe de obiectivitate, să fi cedat vreodată în cursul unei conversaţii.” Remarca aceasta explică o bună parte din opera ei publicată. Nu cred însă că atitudinea ei ar fi fost vreodată animată de aptitudinea ei de cercetător de laborator – bănuiesc că Pascal ar fi fost cel care s-ar fi abandonat unei astfel de slăbiciuni, în Scrisori –  sau de dorinţa de a învinge într-o controversă prin argumente de autoritate. Este vorba mai curînd de faptul că întreaga ei gîndire era atît de intens trăită încît renunţarea la orice opinie ar fi dus la modificări în întreaga ei fiinţă, proces care nu ar fi putut să se petreacă fără suferinţă şi nici în decursul unei conversaţii. Pe lîngă aceasta – şi mai ales în cazul tinerilor sau în cel al oamenilor asemenea lui Simone Weil cărora le lipseşte simţul umorului – egocentrismul şi altruismul ajung să semene atît de mult încît riscăm să le confundăm între ele.
Afirmaţia că „sufletul lui Simone Weil este incomparabil superior geniului ei” ar fi însă greşit înţeleasă dacă se are impresia că îi este subapreciat intelectul. Cu siguranţă, putea fi nedreaptă şi excesivă; negreşit, a exprimat unele exagerări şi aberaţii uimitoare. Însă aceste afirmaţii nemăsurate care solicită răbdarea cititorului nu provin din vreo fisură a minţii ei, ci dintr-un temperament vulcanic. Ea provenea dintr-o familie care nu ducea lipsă de înzestrări intelectuale – fratele ei este un remarcabil matematician; cît despre mintea lui Simone Weil, trebuie spus că era pe măsura sufletului ei. Însă intelectul, şi mai ales atunci cînd se apleacă asupra acelor probleme care au hărţuit-o pe Simone Weil, nu poate ajunge la maturitate decît în mod lent; să nu uităm deci că ea a murit la vîrsta de treizeci şi trei de ani. Consider că mai ales în The Need for Roots maturitatea gîndirii ei politice şi sociale este cu totul impresionantă. Dar ea avea şi un suflet foarte mare alături de care această gîndire trebuia să crească; de aceea, nu ar trebui să-i criticăm filozofia elaborată la treizeci şi trei de ani ca şi cum aceasta ar aparţine unei persoane cu douăzeci sau treizeci de ani mai în vîrstă.

Să nu ne surprindă prezenţa paradoxului în opera unui astfel de scriitor. Simone Weil era trei lucruri în gradul cel mai înalt: era franţuzoaică, evreică şi creştină. Era un patriot care ar fi primit cu bucurie să fie trimisă înapoi în Franţa pentru a suferi şi a muri pentru compatrioţii ei: trebuia să moară – în parte, după cum se pare, ca efect al ascezei, refuzînd să primească mai multă hrană decît raţia oficială a oamenilor obişnuiţi din Franţa – în 1943 într-un sanatoriu din Ashford, Kent. Era deopotrivă o patriotă care a văzut cu claritate, după cum o arată această carte, scăderile şi slăbiciunea spirituală a Franţei contemporane. Era şi o creştină care avea o puternică devoţiune pentru Domnul nostru prezent în Taina Sf. Euharistii, refuzînd însă botezul, o mare parte din scrierile ei constituind o formidabilă critică a Bisericii. Era şi o evreică zeloasă, suferind pentru chinurile evreilor din Germania; cu toate acestea, l-a criticat pe Israel [3] cu toată severitatea unui profet evreu. Din cîte ştim, profeţii erau lapidaţi în Ierusalim; Simone Weil este supusă lapidării din toate părţile.

În gîndirea ei politică, se prezintă ca un critic acerb atît al dreptei cît şi al stîngii; a fost în acelaşi timp o mai mare iubitoare de ordine şi de ierarhie decît cei mai mulţi dintre cei care se numesc conservatori şi o mai adevărată iubitoare de oameni decît cei mai mulţi dintre cei care se numesc socialişti. Cît despre atitudinea ei faţă de Biserica Romei şi faţă de Israel, vreau să fac numai o singură observaţie în cadrul acestei prefeţe. Cele două atitudini nu sunt doar compatibile ci şi coerente, încît trebuie considerate ca reprezentînd una singură. Tocmai respingerea lui Israel a transformat-o într-un creştin extrem de heterodox. Respingerea întregului Vechi Testament cu excepţia unor pasaje (în care o observat urme ale unei influenţe egiptene sau caldee) a făcut-o să cadă în ceva foarte asemănător ereziei marcionite. Căci în negarea misiunii dumnezeieşti a lui Israel ea respinge deopotrivă temelia Bisericii. De aici provin dificultăţile care i-au produs tortura spirituală. Trebuie să subliniez că nu există nici o urmă de protestantism în scrierile ei; pentru ea, Biserica nu putea fi decît Biserica Romei. Sunt multe aspecte în Biserică faţă de care este oarbă sau faţă de care este în mod inexplicabil tăcută; pare să nu aibă nimic de spus faţă de Maica Domnului; cît despre sfinţi, nu este interesată decît de cei care o atrag prin scrierile lor – precum Sf. Toma d’Aquino (pe care îl displace, poate datorită unei cunoaşteri insuficiente) şi pe Sf. Ioan al Crucii (pe care îl admiră pentru felul în care acesta îşi stăpîneşte metoda spirituală).
Într-o anumită privinţă, Simone Weil are, la prima vedere, ceva în comun cu acei intelectuali ai timpurilor de astăzi (formaţi în mare parte de o vagă educaţie protestantă liberală) care îşi găsesc drumul spre viaţa religioasă doar prin mistica Răsăritului. Entuziasmul ei pentru cultura elenistică (inclusiv pentru misterele elenistice) era nemărginit. Pentru ea nu exista nici o revelaţie în cazul lui Israel; exista în schimb o măsură apreciabilă de revelaţie în lumea caldeeană, egipteană şi hindusă. Atitudinea ei pare să fie periculos de apropiată de cea a universaliştilor care susţin că adevărul esoteric ultim este unul singur, că toate religiile exprimă anumite urme din el şi că în ultimă instanţă este totuna la care din marile religii aderăm. Însă ea se salvează de la această eroare – ceea ce ne dă un motiv de admiraţie şi de recunoştinţă – prin imensa ei iubire pentru Domnul nostru.

Atunci cînd remarcăm critica pe care Simone Weil o face iudaismului şi creştinismului, cred că ar fi util să facem trei distincţii, întrebîndu-ne: cît de îndreptăţită este această critică? Cît anume este în ea obiecţie serioasă ce merită combătută? Şi cît anume este circumstanţă atenuantă, putînd fi pus pe seama imaturităţii unei personalităţi superioare şi pasionale? Analizele operei ei pot să difere în mare măsură; ce trebuie să facem este să ne punem şi să răspundem acestor întrebări pentru noi înşine.

Nu ştiu cît de eminentă cunoscătoare a lumii eline a fost. Nu ştiu cît era de familiarizată cu istoria civilizaţiilor din răsăritul Mediteranei. Nu ştiu dacă putea citi Upanişadele în sanscrită; iar dacă putea, cît de bine va fi stăpînit ceea ce nu este doar o limbă extrem de complexă ci şi un mod de gîndire ale cărui dificultăţi apar cu atît mai mari unui cercetător european cu cît se apleacă mai serios asupra lui. Nu cred însă că ea demonstrează, în acest domeniu, înzestrările unui istoric. În iubirea ei pentru greci şi pentru „înţelepciunea Orientului” ca şi pentru dispreţul pentru Roma şi Israel, ea îmi pare aproape încăpăţînată. Într-un loc vede numai lucruri admirabile; într-altul, respinge totul orbeşte. Pentru că nu suportă Imperiul roman, îl respinge pe Virgiliu. Lucrurile pe care le admiră, atunci cînd nu sunt motivate de cele care îi displac, sunt cel puţin făcute şi mai atrăgătoare de cele din urmă. Putem să-i împărtăşim oroarea faţă de barbaria popoarelor în expansiune sau imperialiste (cum au fost romanii în Europa sau spaniolii în America) prin care acestea au distrus civilizaţiile locale. Dar atunci cînd, pentru a aduna probe suplimentare împotriva romanilor, ea încearcă să impună cultura druizilor, nu avem sentimentul că precara cunoaştere pe care o avem despre această societate dispărută îi susţin presupunerile. Îi putem împărtăşi repulsia faţă de atrocităţile comise în suprimarea erezie albigenzilor şi totuşi să ne întrebăm dacă nu cumva această civilizaţie unică a Provenţei nu îşi atinsese apogeul înfloririi ei. Ar fi fost lumea un loc mai bun dacă am fi avut astăzi o jumătate de duzină de culturi diferite înflorind între Canalul Mînecii şi Mediterana în loc de una singură pe care o ştim sub numele de Franţa? Simone Weil începe cu o intuiţie; însă logica emoţiilor ei o poate conduce să facă nişte generalizări atît de largi încît să devină lipsite de sens. Putem spune că suntem atît de neştiutori cu privire la felul în care ar fi fost lumea astăzi dacă evenimentele s-ar fi petrecut altfel, încît o astfel de întrebare legată de rezultatul bun sau rău al latinizării Europei occidentale prin cucerirea romană nu poate primi un răspuns. Însă avînturi ale imaginaţiei de felul acesta nu trebuie luate ca şi cum ar anula conceptul ei capital de înrădăcinare sau avertismentele legate de relele unei societăţi supra-centralizate.

Cartea aceasta a fost scrisă aproximativ în ultimul an de viaţă al Simonei Weil, pe cînd lucra la Comandamentul francez din Londra; de fapt, din cîte am înţeles, cartea îşi are originea în notiţele pe care le redacta în legătură cu politica ce trebuia urmată după Eliberare. Problemele de moment o conduceau la abordări mai largi; dar chiar în paginile în care este preocupată de programul ce trebuia urmat de francezii din zona neocupată în timpul războiului indică o astfel de profunzime profetică şi de maturitate a gîndirii încît valoarea lor este permanentă. Dintre lucrările publicate deja, aceasta este, cred, cea care se apropie cel mai mult de forma în care ea însăşi şi-ar fi dorit s-o publice.

M-am concentrat în principal asupra unor idei anume care se pot întîlni în toate scrierile ei, insistînd într-o oarecare măsură asupra erorilor şi exagerărilor ei. Am procedat în felul acesta din sentimentul că mulţi cititori, întîlnind pentru prima oară unele afirmaţii care sînt de natură să trezească scepticism intelectual sau conflict emoţional, ar putea fi împiedicaţi să aprofundeze întîlnirea cu un suflet uriaş şi cu o minte uimitoare. Simone Weil trebuie abordată cu răbdare de către cititori tot astfel cum era fără îndoială întîmpinată cu răbdare de către prietenii care au admirat-o şi iubit-o cel mai mult. Dar, în ciuda violenţei afecţiunilor şi antipatiilor ei, în ciuda unor astfel de generalizări nefondate pe care le-am menţionat, găsesc în cartea de faţă în special o judecată echilibrată, o înţelepciune în evitarea extremelor care sînt nefireşti pentru cineva atît de tînăr. Este posibil ca în urma conversaţiile avute cu Gustave Thibon ea să fi primit de la acest spirit măsurat şi înţelept mai mult decît şi-ar fi dat seama.  

În calitate de gînditor politic, ca şi în orice întreprindere a ei, Simone Weil nu poate fi clasificată. Caracterul paradoxal al simpatiilor avute este o cauză directă a echilibrului ei. Pe de o parte a fost o neobosită luptătoare pentru cauza oamenilor simpli şi în special a celor oprimaţi – a celor chinuiţi de ticăloşia şi egoismul celorlalţi oameni precum şi a celor asupriţi de forţele anonime ale societăţii modere. A muncit în fabrica Renault, a muncit pe cîmp pentru a împărtăşi viaţa oamenilor din oraşe şi de la ţară. Pe de altă parte, prin firea ei a fost un solitar şi un individualist, avînd o profundă oroare de ceea ce ea numea colectivitatea – monstrul produs de totalitarismul modern.
Lucrul de care îi păsa de fapt lui Simone Weil era sufletul omului. Studiul ei despre drepturile omului şi despre obligaţiile acestuia demască ipocrizia vorbăriei în uz şi astăzi, care în timpul războiului era întrebuinţată ca suport moral. Un exemplu nu mai puţin semnificativ de subtilitate, echilibru şi bună percepţie îl reprezintă studiul pe care-l dedică principiului monarhiei: în scurta analiză pe care o face istoriei politice a Franţei ne oferă în acelaşi timp o condamnare a Revoluţiei Franceze precum şi o puternică demonstraţie împotriva posibilităţii unei restaurări a monarhiei. Ea nu poate fi, aşadar, caracterizată nici ca reacţionară şi nici ca socialistă.

Această carte aparţine acelei categorii de introduceri în ştiinţa politică pe care politicienii arareori le citesc şi pe care cei mai mulţi cu greu le-ar înţelege sau ar şti ce să facă cu ele. Astfel de cărţi nu influenţează starea actuală de lucruri întrucît ajung prea tîrziu pentru bărbaţii şi femeile angajaţi deja în această carieră şi dedicaţi jargonului de piaţă. Aceasta este una din acele cărţi care trebuie să fie studiate de către cei tineri înainte de a-şi pierde răgazul care să le-o permită şi înainte ca puterea lor de reflecţie să le fie nimicită de către vălmăşeala campaniilor electorale şi a adunărilor legislative; este una din cărţile ale căror roade, nu putem decît s-o sperăm, se vor arăta în atitudinea spirituală a unei alte generaţii.

T.S. Eliot

(traducere de Gheorghe Fedorovici)


[1] La Pésanteur et la Grâce (Greutatea şi harul, trad. Humanitas, 2003). Fragmente din Harul si greutatea.

[2] Attente de Dieu (Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, trad. Anca Manolescu, Humanitas, 2005).

[3] Întrebuinţez termenul "Israel" în sensul avut în vedere de Simone Weil şi nu în legătură cu statul modern Israel.

 

Cãutare  în  site

 


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Ultimele noutãti din site
HOME
Meniu:
About us | Traduceri | Poeme | Eseuri
 Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit 
  N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
  Mari duhovnici | Media | Legaturile Dvs!

Copyright © 2000-2006, Iulian Nistea.