Creion si hartie nici gand sa fi avut la inchisoare. Ar fi asadar nesincer sa incerc a sustine ca «jurnalul» acesta a fost tinut cronologic; e scris apres coup, in temeiul unor amintiri proaspete si vii. De vreme ce nu l-am putut insera in durata, cred ca-mi este permis a-l prezenta pe sarite, asa cum, de data aceasta in mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele in acel puhoi de impresii caruia ne place a-i da numele de constiinta. Efectul, desigur, bate inspre artificial; e un risc pe care trebuie sa-l accept.

---

Trei solutii

Testament politic

Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar - si nu e neaparat nevoie sa fie un lagar, o temnita ori o alta forma de incarcerare; teoria se aplica oricarui tip de produs al totalitarismului - exista solutia (mistica) a credintei. Despre aceasta nu va fi vorba in cele ce urmeaza, ea fiind consecinta harului prin esenta selectiv.

Solutia intai a lui Soljenitîn

In Primul cerc, Alexandru Isaievici o mentioneaza scurt, revenind asupra-i in volumul I al Arhipelagului Gulag. Ea consta, pentru oricine paseste peste pragul Securitatii sau altui organ de ancheta, in a-si spune cu hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Ii este permis a-si vorbi consolandu-se: pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc, de plimbarile pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am sa o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum incolo sunt un om mort.

Daca asa gandeste, nesovaitor, insul e salvat. Nu I se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenintat, santajat, amagit, imbrobodit. De vreme ce se considera mort, nimic nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are - fiindca nu mai spera, fiindca a iesti din lume - dupa ce jindui, ce pastra sau redobandi, pe ce isi vinde sufletul, linistea, onoarea. Nu mai exista moneta in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii.

Se cere insa, fireste, ca hotararea  sa fie ferma, definitiva. Te declari decedat, primesti a te invoi cu mortii, desfiintezi orice speranta. Te poti regreta, ca doamna d'Houdetot, poti regreta, insa aceasta sinucidere morala si prin anticipatie nu da gres. Riscul unei cedari, al consimtirii la denunt, al unei recunoasteri fanteziste a pierit cu desavarsire.

Solutia a doua a lui Alexandru Zinoviev

Este cea gasita de unul din personajele cartii Inaltimile gaunoase. Personajul e un om tanar, prezentat sub porecla alegorica Zurbagiul. Solutia sta in totala neadaptare in sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are cate in regula, nu e in campul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale si o haimana. Traieste de azi pe maine, din ce i se da, din ce pica, din te miri ce. E imbracat in zdrente. Munceste pe apucate, uneori, cand si daca i se iveste prilejul. Isi petrece mai toata vremea in puscarii ori lagare de munca, doarme pe unde apuca. Hoinareste. Pentru nimic in lume nu intra in sistem, nici macar in cea mai neinsemnata, mai pacatoasa, mai neangajanta slujba. Nici macar pazitor la porci nu se baga, neurmand pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de raspundere, sfarseste porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (in stil existentialist) odata pentru totdeauna caine de pripas, capra raioasa, calugar budist cersetor, smintit, nebun pentru (intru) libertate.

Un asemenea om, aflat la marginea societatii, e si el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Il pot oricand inchide, hartui, dispretui, batjocori: dar le scapa. Odata pentru totdeauna a consimtit a-si trai propria viata conform exemplului si modelului unui perpetuu azil de noapte. Din saracie, neincredere, neseriozitate si-a facut un crez; se aseamana unui animal salbatec, unei fiare jigarite, unui talhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. E un iurodivii laic, un drumet neplictisit (iar Wotan coborand pe acest pamant ce nume poarta? Der Wanderer), un jidov ratacitor.

Si-i slobod la gura, vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri pe care ceilalti nu-si pot ingadui se le sopteasca. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula - si ea indrazneata - a lui La Fontaine: habar nu are de zgarda.

E liber, liber, liber.

Solutia a treia a lui Winston Churchill si Vladimir Bukovsky

Ea se rezuma: in prezenta tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor, primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva scoti din ele pofta nebuna de a trai si de a lupta.

In martie 1939, Churchill ii spune Marthei Bibescu:

Va fi razboi. Praf si pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu douazeci de ani.

Cu cat iti merge mai rau, cu cat greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si rationala, cu cat cenusiul, intunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct, cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant (crescand) de inexplicabila si covarsitoare euforie.

Esti asaltat din toata partile, cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti pierdut: ataci. (Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti ascuti dintii si cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu, fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.

Solutia aceasta, fireste, presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh sportiv: sa-ti placa batalia in sine - incaierarea - mai mult decat succesul.

E si ea salutara si absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in locuri mai fara iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu intineresti!

Cu solutia Churchill se identifica si solutia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteste ca atunci cand a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea. Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovsky urmeaza: n-am putut dormi de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam inchipui.

Iata de ce n-a dormit: nu de teama, de ingrijorare, de emotie. Ci de nerabdarea de a le striga adevarul de la obraz  si de a intra in ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred sa se fi pronuntat ori scris vreodata in lume. Si ma intreb - nu pretind ca e asa cum spun eu, nu, catusi de putin, ma intreb doar, nu pot sa nu ma intreb - daca nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori si cel putin cateva miliarde de planete in jurul acestor sori, daca nu cumva toate spatiile, distantele si sferele acestea masurate in ani-lumina, parseci si catralioane de mii de mile, toata viermuirea aceasta de materie. Astri, comete, sateliti, pulsari, quasari, gauri negre, pulberi cosmice, meteori, mai stiu eu ce, toate relele, toti eonii, toate timpurile si toate cuantumurile spatio-temporale si toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinta si exista numai pentru ca sa fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

---

Concluzie

Tustrele solutii sunt certe si fara gres. Altele pentru a iesi dintr-o situatie-limita, dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din teama si panica, din orice cursa de soareci, din orice cosmar fenomenal nu stiu sa existe. Numai acestea trei. Insa oricare din ele e buna, suficienta si izbavitoare.

Luati aminte: Soljenitsyn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtita, asumata, anticipata, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar se cuvine sa va dati seama ca - lumeste, omeneste vorbind - alta cale de a infrunta cercul de fier - care-i in buna parte si de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasma: frica) - e foarte indoielnic sa gasiti.

Veti protesta poate, poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicand riscul mortii fizice in orice clipa. Asta asa este. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citi pe Igor Safarievici, pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei iubesc viata, nu moartea.

Moartea, insa, cine, Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat.

---

Nota: E inutil, credem, a explica ratiunea adoptarii acestui pseudonim. Reamintim ca textul fusese destinat unei circulatii mai mult sau mai putin restranse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legaturii intrinseci dintre cele doua testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvantul era pentru el doar o expresie a faptei.

Nicolae Niculescu

---

Pagina 1

Lucrurile acestea, ale credintei, incep asadar de mult. Rudolf Otto imparte: mysterium fascinans, mysterium tremendum.

Sa le iau pe rand. Fascinatia pentru mine a inceput aproape din totdeauna, adica din copilarie, in comuna purtand nume de sfant ori de talhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul in afara orasului. Odata cu lasarea serii nici un bucurestean nu cuteza sa mai intre in mahala. Isi aveau flacaii gelosi si mandri cartierul lor, domeniu rezervat. Erau si numerosi betivi, de buna seama, cum sa nu fie, zavozi care latrau in tacerea noptii ori se repezeau la trecatori, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul, si numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhala, pe credinta fiecaruia ca lumea in strafundurile ei cele mai tainice nu-i totusi ostila si rea; ca, la o adicatelea, oamenii nu te vor lasa, ca o bucata de paine si un pahar cu vin tot vei gasi pe undeva; ca - pana-n clipa mortii, se-ntelege - nu vei fi dat afara de la locul si culcusul tau; ca lucruri cu totul de mirare si de-a dreptul infioratoare nu se vor intampla. (Un fel de acoperamant - al Maicii Domnului mai ales care chezasuieste oamenilor de treaba - si daca-i vorba asa toti suntem de treaba - caracterul indepartat si improbabil al tragediilor.)

La biserica Capra, asezata mai spre oras, se duceau Duminica si de sarbatori aproape toti; macar primprejur. Ca proprietari de fabrica si la poftirea preotului Marculescu, mergeau si parintii mei. Biserica, lipsita de orice frumusete dar incapatoare, avea clopote cu batai prelungi, cu dangat grav, in contrast cu modicitatea locului, batand des, insidios si nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate ca se aflau departe de fabrica, ele au constituit fundalul sonor si emotiv al anilor mei dintai. Ele m-au aparat, macar un timp, si tot ele alungau duhurile rele, grindina si farmecele viclene; imi indulceau, cu sunet, crescandele trasaturi odioase ori derutante ale realitatii: realitatii inconjuratoare, realitati launtrice (unde imaginea latenta iesita din nedeslusit, trecand de la negativ la pozitiv, incepea sa-mi ranjeasca sfidator). Binecuvantat fie Sf. Paulin de Nola, initiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie si parintele Gala Galaction ca a gasit - asa taler cu doua sau trei fete cum a fost - pentru unele din cartile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele manastirii Neamtu, Langa apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuta din razoare. (De la Pantelimon pana la Fundeni se intindeau gradini, cranguri, lacuri, verdeata buna de odihna si balarii cuminti, vii micute - si mai mult dadeai de turme decat de holde, amanunt mioritic ratacit dincolo de garduri si maidane. Intareau si ele parerea lui Eminescu: blandetea poporului roman isi are obarsia in bunastarea lui pastorala, mereu superioara celei a neamurilor agricole.)

Mai erau - tin bine minte - si clopotele de pasti, acelea diferite: nu indemnau spre duiosie, ca la Craciun, ci rascoleau, staruind tagaduindu-ti pacea. (De Craciun toate erau bune: si bradul si cozonacii si colindele si micutul prunc Iisus. De Pasti toate erau ciudate si apasatoare: si postul si prohodul si crucea rea si infricosatorul batut in cuie Hristos.)

Are orice om cate o ulita a copilariei. (Ciutura ce cumpaneste in anii inceputului pacatul stramosesc.) A mea acolo a fost, in Pantelimonul cel atat de oarecare, intre Capra si Fundeni - si-n curtea fara capat a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curata, adanc patrunsa de mirosul lemnului taiat si al rumegusului. (Dupa ce ploua, din scanduri si butuci imbibati se raspandeste un parfum intepator.)

Fascinatia unei mahalale romanesti din vremuri bune. Fascinatie pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternica - desi cu mijloace atat de modeste. Ce poate fi mai neinsemnat, mai pieritor, decat salcamul curtilor sarmane si carciumile targovetilor mintosi?

De la inceput, din vesnicia copilariei mele. Tremendum a venit mai tarziu, mult mai tarziu, pe cai negingase.

 - 1935, Manole [Emanuel Neuman]* despre morala si libertate.

Fundamentul drepturilor naturale e in educatia pe care o primesc oamenii, in mentalitatea lor: tine de ceea ce cred, de faptul ca au sau nu o credinta in vreo regula, de parerea pe care si-o fac - in sensul cel mai simplu - despre cinste si corectitudine. Nu e nevoie sa stie multe lucruri, e neaparata nevoie sa fie convinsi de valoarea unui singur cuvant, un adjectiv: cumsecade.

Teoreticienii democratiei privesc prea sus: cred ca distrugand religia, morala, onoarea, proprietatea, respectul si distinctia vor obtine totul.

Cand eu le spun acestor atat de progresiste personaje ca vor pierde totul, sunt luat in batjocura. Ce legatura, spun personajele, poate sa fie intre viata de familie si libertatea politica, intre morala si puterile Statului, intre educatie si drepturi? Sa stii ca gresesc rau de tot, dumnealor. Dreptul e o disciplina autonoma, dar nu poate functiona decat intr-o societate morala. Prevost-Paradol si Victor de Broglie credeau ca dand massei sufragiul universal o satisfaci, o impiedici de a mai cere altceva pentru ca - ziceau ei - ce altceva ar mai putea cere? Nu puteau banui ca in curand massa va cere mai mult, va intrebuinta drepturile ei politice in scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma sociala, apoi revolutii morale si in sfarsit catastrofe mintale, totul.

Ma, poate ca e intristator, dar asa e: ne asteptam sa nimerim undeva departe, suntem readusi pe cale circulara la institutiile si ideile cele mai de toate zilele. La familie, la educatie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, ma, aici e miezul. Daca spui ca votul universal va rezolva totul, minti; pentru ca votul universal poate induce sau aproba tirania. Daca astepti ajutorul de la cultura stiintifica esti naiv, stiinta nu se sinchiseste de drepturile individuale. Alta e baza drepturilor omenesti fundamentale si naturale: e imaginea induiosatoare si inaltatoare, sfanta si grava a omului cumsecade. Credinta in coexistenta libertatii cu surparea principiilor e o gluma sau o inconstienta. S-o creada ai din Sarindar. Libertatea e un bun de pret si e rara: popoarele care din cand in cand, in cursul istoriei, se bucura de libertate au noroc. Stii parca ce spune La Rochefoucauld: trebuie virtuti mai mari si tarie mai multa pentru a sti sa duci o viata fericita decat pentru a indura nenorocirea.

1936

Sionistii ne invita la masa pe Manole si pe mine. Cinam la un restaurant evreiesc din Vacaresti, unde la intrarea sefilor sionisti lumea se ridica in picioare. Proprietarul localului si chelnerii se reped sa ne intampine de parca ar veni seful statului. (Si-n conceptia sionista asa si e: deputatii, gazetarii si organizatorii acestia sunt reprezentantii viitorului stat national.)

Am oarecum impresia - dar o contrazice veselul décor - ca sunt in Irlanda pe vremea luptelor Sinn Fein-ului ori printre Chouani: ierarhia subterana e alta decat pe strazile orasului! Orchestra canta imnul Sperantei si o violonista intre doua varste ofteaza apasat si ne face ochi dulci.

Ni se servesc cele mai autentice (si mai savuroase) fripturi romanesti, pe care teoreticienii renasterii ebraice le mananca de istov (dimpreuna cu muraturi grozave). - Pe ziduri sunt afise care interzic discutiile politice, dar de ele nu se sinchiseste nimeni. Toata mania sionistilor e indreptata impotriva asociatiei U.E.R. a doctorului W. Filderman. Manole sis castiga entuziaste simpatii unanime spunand despre careva: "un uerist, un prost". (Iar despre seful advers: cu mania asta ardeleneasca a titlului de doctor are sa se pomeneasca intr-o noapte chemat la telefon pentru o nastere!)

Cina, dupa cuviinta, se prelungeste: atmosfera devine din ce in ce mai cordiala. Fripturile sunt insotite de un vin vrednic si el de oaspeti. Violonista canta solo. Manole o da cu melodii autohtone si sionistii - uitandu-si doctrina - i se unesc pentru cateva clipe in celebrarea frunzei verzi si a mândrii de sub deal. Incat nu se mai stie bine - convorbire politca a fost de mult parasita - daca petrecerea are loc sub semnul Sperantei ori a Lelitei.

Abia tarziu, la plecare, pe strada rece si goala, se despart iar drumurile si - era sa zic, dar ar fi gresit - apele.

Rationamentul lui Manole era simplu: de vreme ce ne-am nascut ovrei (el pentru nimic in lume n-ar fi pus un "e" la inceput), ovrei suntem. Sa fim, asadar, ceea ce suntem.

Ma rog, nu-i destul; ca sa fii ovrei trebuie sa faci ca toata lumea (orice singularizare e suspecta): sa apartii traditiei tale, adica religiei iudaice.

Pun-te in cautare de un rabin. Primii pasi s-au dovedit destul de grei. La o adresa ce mi s-a dat am nimerit la un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdota de Theodor Sperantia, ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator si el, antiprogresist foarte, insa de nuanta evreu mistic ortodox. A consimtit sa ne asculte, dezaproband argumentele, nu concluzia; oarecare surpriza nu ostilitate.

Apoi a consimtit sa ne prezinte tatalui sau, care ne-a ascultat si el, blajin, ne-a cercetat cu priviri adanci, intelegandu-ne numai in parte. Am citit atunci si Copilul profet de Edmond Fleg. Dupa aceea lucrurile s-au incurcat.

Reiesea ca pentru a fi ovrei, macar in sens de integrare intr-un sistem de traditie sociala, era nevoie sa mergi la sinagoga vineri seara si sambata dimineata, toata; ca trenuie sa-ti cumperi filacterii si, desigur, salul alb cu numele, ebraic, talit - invatand ritualul folosirii acestora si, mai inainte de orice, ca trebuie sa inveti ebraica. Ebraica, adica ivritul, alta noutate. Solutia citirii textului rugaciunilor cu litere latine n-am putut-o aplica. Existau, pare-se, unele carti de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit intr-o dupa-amiaza catifelata de toamna undeva pe chei, intr-o curte cu oratanii multe, la un batran despre care auzisem ca are ce cautam. A iesit din casa buimac - purta un halat imens - dar nici n-a priceput bine ce vrem.

Lui Manole regulile acestea nu i se pareau excesive, erau conforme cu disciplina si efortul pe care orice societate este indrituita sa le ceara componentilor ei. Ma rog, si triburile salbatice au testurile lor initiatice. Ne-am apucat asadar de treaba, de cumparaturi, de frecventarea regulata a sinagogii (unde oficia tatal colegului nostru), iar mie mi-a revenit si partea, mai grea, a invatarii ebraicei, unde am facut de asemeni cateva descoperiri pe drum: ca nu este de ajuns sa cunosti ebraica si alfabetul ei, mai e necesara si aramaica, aceasta avand si ea pentru comentarii un alfabet diferit, al invatatului Rashi care si el era, la randul lui, comentat cu alte litere… Pe scurt, repetam - viata doar imita arta - experienta micului erou al lui Fleg si constatam ca dadusem de belea…

Cu ebraica n-a mers prea rau, aramaica mi s-a parut mai armonioasa (genitivul ei o fereste de excesiva guturalitate a celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am impacat insa mai putin. Credeam ca sinagoga e o biserica. Nu, e un locas de recitare a unor texte, de exegeza si indeplinire a unor rituri. Religia evreiasca e o religie "in suspensie" si lipsita de cult, iar sinagogile nu-s decat "case memoriale". In esenta, Templul fiind daramat si jertfele de animale cu neputinta, totul se reduce la citirea sau rostirea regulior si prescriptiilor. E o memorizare, si un tip de structura absoluta, unde virtualitatile nu se configureaza.

Rabinul nostru vorbea fluent, dar intr-o romaneasca fantezista ce adeseori intarea impresia de anecdota scoasa din culegerile lui Sperantia. Si amanuntele si nasamblul mi se prezentau ca ceva rece, prafuit, indepartat si indaratnic. Mi se facea dor de biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru si de clopotnita ei cu bolta (pe sub care se trece in strada Oltarului), de bisericuta de la Clucereasa. Capacul l-a pus rabinul, pe cale lingvistica, exprimandu-se intr-o Sambata: si a facut o gaura unde es sint heraus gekimăn flacărăs.

Experienta maurrasista a preluarii traditiei religioase pentru integrarea in comunitatea sociala a durat cat a durat si nu m-a invrednicit decat de o foarte relativa cunoastere a elementelor ebraice (apucasem totusi sa citesc Vechiul Testament in original, cu dictionarul si textul romanesc alaturi) si convingerea ca a starui e inutil. La care se adaoga o respectuoasa senzatie de ramas bun definitiv in raport cu sinagoga.

Am incercat, de buna credinta, cu buna credinta. Pentru Manole a fost mai ales o experienta, sa-i spun, psiho-sociala, pentru mine o truda mai din inima, mai febrila. Am incercat.

  "Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25).

Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: "e text!".

Numai ca nu citesc atent. Dam Cezarului - se talmaceste: Statului - ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui, cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la "spalarea creierului", cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica - nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare.

(Diavolul: sa incheiem un pact. - Nu. - Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. - Nu. - De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? - Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.)

Cateva cugetari lamuritoare despre libertate:

Alfred Jarry: Exista oameni pentru care a fi liberi e o plictiseala, e o belea.

Thomas Mann: Libertatea e o notiune pedanta si burgheza.

Ambele pun sub semnul intrebarii sansele de supravietuire a libertatii in lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor.

Alexandru Herzen: masselor nu le pasa de libertatea individuala, de libertatea cuvantului; ele indragesc autoritatea… prin egalitate inteleg egalitatea opresiunii… doar indivizii civilizati doresc libertatea.

Sa fim deci mai putin convinsi, noi, intelectualii si detinutii politici, ca toata lumea se omoara dupa libertate.

Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.

Sa fim deci mai putin siguri ca oamenii sunt dispusi sa riste. Drepturi, da, cate vrei, dar riscurile le considera a fi piedici, intrigi, insulte.

Ioan 20, 29: "Iisus i-a zis: Pentru ca M-ai vazut, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut."

Sa intelegem ca libertatea e mai presus de orice, un act (riscat si nerational) de credinta, deci un pariu.

II Cor. 3, 17: "Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului acolo este libertate."

Daca nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema - cum ii place lui Hristos sa ne socoteasca - prietenii Sai.

Apocalipsa 3, 20: "Iata, stau la usa si bat."

Sa ni se topeasca inimile la gandul pozelor populare unde Domnul cu traista si toiag asteapta sa-i deschidem, daca vrem, de buna vrerea noastra libera.

Nicolae Balcescu in Istoria Romanilor sub Mihai Voda Viteazul: Cine lupta pentru libertate se lupta pentru Dumnezeu.

Fraza putin citata de actualii admiratori ai lui Balcescu.

Ianuarie 1954

Din nou la Schitul Maicilor. Plecat tarziu. Drumul acasa pe jos, prin nameti. Nici un tramvai, nici un autobuz. Orasul ca pustiu. Impresie dezolanta de parasire, de regres: cata deosebire fata de Bucurestii dinainte.

Simt ca parintele Mihai [Marcel Avramescu] nu intelege: vin la ei, merg pe la slujbe, citesc autori crestini; de ce nu face pasul hotarator?

De ce? Ma intreb.

Din lene, fara-ndoiala. Si de frica: mi-e frica, doresc oare cu adevarat botezul sau e numai o pornire (sentimentala, cerebrala…)? Nu caut o compensare, o supapa, o portita, o bucurie noua in searbada tristete care ma inconjoara? (Un loc racoros pe nadusita perna de dormit, cum ar zice Cocteau.) Din nesiguranta, asadar. Si dintr-un fel de rusine, cum demonul ii marturiseste lui Ivan Karamazov: la inviere ar fi voit sa strige si el de bucurie, sa umple universul cu un urias hosana, dar s-a jenat, nu-i sta bine. Si din motive mici, mici de tot, dar nu chiar mci: ce-or sa zica rudele, prietenii? Mama, sunt convins, ar fi fost de acord daca i-as fi cerut consimtamantul, dar era prea cuminte si timida ca sa fi luat, cand mai traia, initiativa. Si Manole! Ce-ar zice Manole, care mi-a povestit nu o data anecdota cu negustorul ovrei a carui pravalie pe colt purta emblema "La Jean", pe cand la celalalt colt al strazii fiinta magazinul "La Iancu". S-a botezat omul, romanizandu-si numele, tot in acel de Iancu. Si ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decat "Conul Iancu jidanu". Si-apoi rabinul G., alaturi de care am incercat zadarnic sa-mi aflu un loc in sinagoga, rabinul G. ai carui doi baieti au fost ucisi sub ochii si-n bratele lui in padurea de la Jilava in timpul rebeliunii?

Si dupa cum oamenii pe masura ce imbatranesc, decad si duc o viata mai lipsita de sens si bucurii, dar tin mult la ea si se agata cu incapatanare de vid, in timp ce tinerii plini de avant sunt oricand gata sa se jerfeasca, sa se inroleze ca voluntari ori sa se sinucida, asa si eu traiesc prea meschin, prea murdar, prea stupid pentru ca sa gasesc in mine puterea savarsirii unui act de curaj, de incredere, de speranta si de sfruntare. Spatiul locativ, cadrele, slujbele din care abia primit sunt dat afara, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute in salile de asteptare ale spitalelor m-au impotmolit intr-un mal de oboseala tampa. (De ce tii un regim atat de sever? De ce nu faci cerere de plecare? De ce nu incerci sa te inscrii in partid si tu? De ce n-ai plecat la vreme? De ce nu te-ai dat cu ei? De ce nu te adresezi procuraturii?…)

Sosesc acasa tarziu de tot, frant, iritat. Acasa: bucuriile colocatiunii. In odaia de alaturi, zaiafet mare, cu ghitare, banjouri si cantece de inima albastra pana-n zori.

Ianuarie 1955

Orele 14. Telefon al parintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rau? Vreo boala? - Sunt eu om sa ma adresez (traducerea franceza: suis-je homme a …) unui avocat in caz de boala? Il aud surazand la celalalt capat al firului.

In odaita-hol din casa parohiala a Schitului gasesc lume multa de tot, numai crema si elita. Ma lamuresc de indata asupra temei reuniunii. Parintele Cleopa, spiritualul manastirii Slatina, calugar de origine taraneasca si cu reputatii de sfant, sade pe scaunul oaspetelui, iar acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte si cucernic, foarte prevenitor si nitel prea supus. De ce oare gestul acesta de fireasca smerenie pare calcat pe vorbele din Fapte 22, 3? Daca cel ce sta la picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decat Gamaliel.

Parintele Cleopa, destul de tanar, simplu, vorbitor inlesnit, cu privire blanda, parul, barba si mustatile foarte negre, si purtare serioasa. I se pun tot felul de intrebari si raspunde la toate nu numai cu multa rabdare si dreapta socotinta, dar si cu vadita atentie, reflectand indelung. Codin Mironescu [Alexandru Mironescu], Todirascu [Stefan Todirascu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile Voiculescu], Alexandru Dutu, multi tineri cu ochii aprigi si calzi asculta rapiti si se cunoaste ca au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] si altii studiaza teologia in orele libere si dau examenele clandestin. Da, astia n-ar pleca intristati de la Domnul.

Se sta pana tarziu de tot, de parca somnul, odihna, oboseala, treburile, orariile n-ar exista. Si nici nu se afla un samovar, ca la Rusi.

Eu insa plec ingandurat; de ce ascult din afara toate lucrurile acestea imbietoare, de ce mi-e teama sa fac pasul hotarator?

---

Pagina 2

5 Martie 1960

Duba ne-a adus, mergand incet si hurducaind, de la Malmaison la Jilava, inainte de pranz. Coboram: Fortul 13. Primirea ne-o face locotenentul Stefan, carura de primat, facies de antropoid, gesturi si cautatura de sergent de colonie pentitenciara intr-un film negru. Ii face multa placere, isi joaca rolul cu incetinitorul, cum si-ar fila indelung cartile un cartofor.

Petrecem restul zilei intr-o celula de carantina, mica, neinchipuit de murdara, tinetele nedesertate. Seara suntem transferati la serparie, vasta pestera, sinistra, imputita, care desi luminata electric pastreaza o seama de unghere intunecoase.

Totul – ca de atatea ori in atatea locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arata in asa masura de lugubru si apasator incat nu pare a fi real. Incantatoare e prezenta doctorului Voiculescu [Vasile Voiculescu<] foarte imbatranit, numai oase, bland, manierat, pasnic, nobil, vioi la minte, dar frant de oboseala.

Ciudata senzatie de imensa fericire. Motive:

Pentru ca am scapat in sfarsit de ancheta. Inchisoarea, dupa Securitate, e un liman, o oaza, un rai. Apoi, cea dintai intalnire cu legionarii (la carantina nu e numai lotul nostru); de la care ma reped sa invat alfabetul Morse si versuri de Crainic si Gyr – grabitul meu entuziasm ii amuza. Desigur, si prezenta foarte linistitoare a lui Voiculescu. Dar si amintirea – exaltanta – a celor petrecute in duba.

Unde am fost pus intr-o despartitura, o adancitura, o carcera, cu Sandu L. [Sandu Lazarescu], fost legionar. Abia inghesuiti, mi-a si vorbit. Imi spune ca-i pare sincer rau ca a fost legionar, imi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit sa stau cu el, si atat de stransi unul intr-altul. Nu mi-e groaza? Nici n-a apucat sa termine ca plafonul dubei s-a si deschis; s-a deschis si albastrul cerului. Ii raspund ca nu vad de ce imi pomeneste de iertare, ca daca-i vorba asa ii cer si eu iertare pentru ca sunt evreu si ca trebuie sa stea lipit de mine, ca in ce priveste vinovatia, vinovati suntem cu totii, deopotriva, laolalta. Ii propun, acum ca ne-am cerut reciproc iertare, sa ne impacam, sa ne imbratisam, sa ne spunem pe nume. La lumina becului din carcera pe roate ne sarutam si – considerand ridicolul drept vorba desarta si simtamant inexistent – cunoastem dintr-odata si din belsug – sub cerul albastru – starea aceea de nespusa fericire fata de care orice bautura, orice erotism, orice specatcol, orice mancare, orice lectura, orice calatorie, orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toata, praf si cenusa, amagire, gol, pustietate, arama sunatoare si chimval zanganitor, stare ce urmeaza implinirii unei actiuni conforme cu prescriptiile divine. Valuri de bucurie se revarsa asupra noastra, curg, ne inunda, ne covarsesc. Il intreb pe Sandu – iar de-l copiez pe Sfantul Serafim de Sarov in scena din padure cu Motovilov, o fac neintentionat – daca nu vede si dansul pe buzele mele zambetul pe care-l deslusesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate. Deoarece in stramtul cotlon a mai incaput alaturi de noi si Grigore Pallama, basca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov dupa el.

Purtarea gardienilor la serparie e atat de rea, atmosfera atat de dramatica, amintirea scenei cu Sandu L. atat de scurta, perspectivele de indelungata suferinta atat de limpezi, incat nu pot sa nu circul de la un capat la celalalt al pesterii intr-o stare de nemaipomenita, exaltata agitatie. Incep sa presimt ca Hristos e prezent in puscarie. Nu-mi vine sa cred ca totul poate fi atat de complet, ca am parte de atata binecuvantat noroc.

Doctorul Voiculescu si episcopul Leu (tare daramat, umbla in carje, e intolit in straie mitoase de baciu la o stana de munte inalt) sunt interogati pe indelete de gardienii care, probabil, se plictisesc. Amandoi sunt batjocoriti si besteliti, insultati, injurati si porcaiti. Ceilalti scapa mai usor.

- Va sa zica e posibil crestinismul, va sa zica e cu putinta sa te porti crestineste, sa faci gesturi crestine. Crestinismul poate si el fi aritmetizat. Imi vine a crede ca nu in zadar au batut pentru mine clopotele bisericii Capra.

7 Martie 1960

Mi-a facut vant inauntru. Acum stau increment langa usa. Ma uit. Sunt intr-o bomba de proportii uriase, ma izbeste o duhoare de necrezut. Bomba e puternic luminata. Un fel de Azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu si contradictoriu simtamant de pustieitate si aglomeratie. De ambele parti patru randuri de paturi de fier care se ridica pana aproape de inaltul tavan boltit. Fereastra, in fata mea, e batuta in scanduri, dincoace de care sunt gratiile. In spatiul dintre sumedenia de paturi, o masa ingusta, doua banci inguste si ele, subrede. In coltul din dreapta, in fund, un ciubar, o balie, o putina acoperita. Atat. Jos, de-a lungul paturilor, siruri – ce-mi par nesfarsite – de bocanci.

Cateva sforaituri vanjoase nu rup tacerea inca, asemenea norilor izolati care nu covarsesc unitatea cerului violent albastru. Cate o horcaitura. Zgomotul metalic al zavoarelor si cheilor nu a desteptat pe nimeni; si asta ma uimeste.

Incep sa tremur de frig, pironit in sumara mea imbracaminte cu bocceaua in mana dreapta, orb de pe urma agresivei lumini. Rasuflarile sunt felurite si disonante. Stau asa multa vreme si astept, dar nu desprind vreo miscare. Din ochi caut un loc unde as putea sa ma aciuez, sa ma culc. Nu vad nici unul. Si nu ma vede nimeni.

Dupa ce am scrutat indelung zidurile cu sarcofage exterioare, imi indrept privirea in jos si dau de un amestec de huma, ciment, pietris si noroi. Incaperea mi se pare nespus de ostila, de rea, ma simt caraghios si ratacit. Ma simt si invins de oboseala, dar mai ales infricosat. Ca la un examen pentru care nu cunosti materia. Cu totul alta oroare ca la Securitate.

(Premonitiunile nu sunt intotdeauna valabile. N-am stiut in pragul bombei aceleia puturoase, intens luminata si prinsa in bifurcat vartej de sforaiala si tacere, ca intr-insa voi gasi acces la fericire.)

Deocamdata imi plimb iar ochii in sus si in jos, in dreapta, in stanga, pretutindeni, staruitor, speriat.

Lumina si gol.

(Totul poate fi terfelit; aici si lumina e rece si rea. Cum ai cazut tu din cer, stea stralucitoare, fecior al diminetii. Winston Smith in 1984: in locul unde nu e intuneric, in the place where there is no darkness – si ce se dovedeste a fi acel loc: camerele de ancheta si de inchisoare! Totusi n-am fost mintit: e mereu lumina, dar ce fel de lumina? Dintr-aceea probabil pe care o scapara caderea ingerului Lucifer, cand l-a vazut Domnul cum se prabuseste, fulger, in adancimi.)

Deodata, sus de tot la cucurigu, in stanga, pe randul cel mai inalt, o mana a ridicat un deget si-mi face semn sa urc.

Sa urc – dar cum? Mainii care desigur e inzestrata cu simtul vederii si pricepe ca ma rotesc in cautarea unui mijloc de ascensiune – i se alatura o a doua, soru-sa de buna seama. Ele schiteaza o catarare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clantanind, ma aflu indeajuns de maimuta ca sa ma pot agata pana sus tinandu-ma de paturile de fier. O aratare infofolita, mica de stat si ingrozitor de slaba, de o paloare ce s-ar putea sa tina de alta prisma cromatica decat a universului nostru, se da mai aproape de alta mumie si ma indeamna tot pe muteste sa ma intind alaturi de ea; ma acopera cu o jumatate de patura zdrentuita. Si-mi sopteste: culca-te o tara ca nu mai e mult.

- Poate ca cele mai teribile cuvinte rostite de Mantuitorul sunt la Luca 22, 67: "Daca va voi spune nu veti crede".

Aceasta-i conditia umana. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe altii. Nu vrem, nu putem, nu stim, nu cutezam, nu ne straduim sa-i credem pe ceilalti. Experientele sunt intransmisibile. Ajungem sa pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuti. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicatia, obtine legatura. Ce ne ramane a face decat, urmandu-I pilda, sa tacem (neincruntati)?

- Nu trec, imi pare, nici zece minute si se porneste un zgomot mai mult decat asurzitor; al astrilor acelora sfaramati care in Le Napus de Leon Daudet provoaca disparitia instantanee a oamenilor? Un vacarm prelung, o larma dementa; explozie pe care n-aveam s-o uit vreodata, care si dupa aceea, de-a lungul anilor, ma va trezi la cinci, ba si cateva minute mai devreme, din groaza anticipativa. Iuresul acesta sonor – de sonerii? De clopote? De goarne? De arme de foc? – patrunde pana-n straturile cele mai freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale eului si-si stabileste barlogul in locuri nestiute ale fiintei.

Minunile exista. Dumnezeu lucreaza mereu. Prevestirile lui N.N.P. [N.N. Petrascu] se implinesc pe loc. Abia inceteaza rafala de trambite ca vecinul meu binevoitor mi se recomanda: e un preot-calugar ortodox. Alaturi de el se trezesc alte doua naluci, una corpolenta si greoaie, alta zvelta si tinereasca: sunt doi preoti greco-catolici.

Stiu, in mijlocul tumultului care se isca in celula dupa ce ia sfarsit desteptarea, cand o mare de chelii umple spatiul si-n fata putinei acoperite s-a si format o coada ca de cometa, stiu ca am incaput in mainile Dumnezeului celui viu.

- I trust I make myself obscure, trag nadejde ca-s greu de inteles, vreau sa sper ca nu ma exprim prea clar.

- Calugarul meu e basarabean. E un om tanar, condamnat pentru a fi avut vedenii si a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare in care protesta impotriva desfiintarii schitului unde vietuise. Abia apuc – bat fierul cat e cald – si-i spun ca sunt ovrei si doresc a ma boteza, ca se si arata de acord.  E blajin, cu gesturi domoale, si tacut. Cei doi greco-catolici sunt diferiti unul de altul. Parintele Nicolae, din Alba, tanar, e zglobiu si agitat, glumet si amator de palavre. Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Parintele Iuliu e mare, voinic, sfatos si cat se poate de retras. I se citeste pe chip durerea provocata de faptul ca si fiica lui, calugarita, e condamnata; a facut parte dintr-un lot de monahii mistice. Daca-i vorba de imperecheri ciudate de situatii si cuvinte, ii spun am facut si eu parte dintr-un lot de mistico-legionari. Dar parintele Iuliu mai e necajit si din alta pricina: preot catolic, a semnat, neconvins, in 1948, trecerea la ortodoxie; lucrul acesta nu si-l poate ierta. Acum se afla aici fiindca e acuzat de indaratnicie in catolicism si activitate in slujba Vaticanului. Obsesia faptului dintai nu-l paraseste insa si ma pomenesc in situatia paradoxala de a-l consola eu pe el, de a-i spune ca numai in iudaism, brahmanism si budism faptele raman inregistrate de-a pururi si nu se sterg, pe cand in crestinism credinta si cainta le desfiinteaz? cu totul (crestinismul, asadar, a descoperit antigravitatia) si ca, dealtfel, chiar in iudaism, brahmanism si budism exista o lege a compensarii si ca deci suferintele lui actuale cumpanesc greseala trecuta. Parintele Iuliu ma asculta, suspina si da din cap – dar e limpede ca tot se caineaza.

Parintele Mina, calugarul ortodox, mi-a impus numai cateva lectii de catehizare si le facem sezand pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre usa, unul langa altul, vorbind in soapte. Suntem, fireste, amandoi in uniforma de puscarias: bocanci fara sireturi, zeghe vargata si giorsita bonetica (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurti, stau gata sa cada. Dealtfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puscarie, de parnaie, nu de temnita grava. Cladirea e sinistra, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Marcuta. E o aglomeratie de neconceput, abia te poti misca, galagia e formidabila, desi se vorbeste numai in soapte (cel putin teoretic), coada la tineta e neintrerupta, circula intrebarile cele mai nastrusnice (cum se spune cintezoi pe frantuzeste? Prin ce pace s-a incheiat razboiul de sapte ani? Cum se spune alarma pe nemteste? Care-i numele celor trei parce, celor doua muze, celor trei gratii, celor sapte intelepti ai lumii antice? Celor sapte regi ai Romei? Celor trei cuconi din Babilon, dar pe siriaca? – cum ii chema pe fratii Buzesti cu numele mic? Cine a compus, Tzar si teslar? Care-i capitala Suabiei? Care sunt raurile din Eden? Da’ hasmatuchi, cum se spune pe frantuzeste? Dar gutui pe englezeste?)

Bughi mambo rag.

Mancam in doua serii, la interval de vreo zece minute. Mancarea e incandescenta, de obicei arpacas. Linguri sunt numai pentru a cincea ori a sasea parte din detinuti. Seria intai e nevoita sa termine repede ca sa se poata spala gamelele si sa fie pregatite gramada la vizeta pentru seria doua. Dar cum sa mananci fara lingura si in cinci minute o coca fierbinte aidoma presupusei magme ori supe din care a izvorat viata monocelulara pe pamant? Mai toata mancarea ramane in gamele; e turnata in tineta, care se umple ochi. Spalarea vasului in care a stat arpacasul cleios este o lucrare din cele mai laborioase. (Care au fost cele douasprezece munci ale lui Hercule? Cine a compus Cruce alba de mesteacan? Unde-i inmormantat Alexandru cel Mare? Gulie pe frantuzeste se spune navet. Fereasca Dumnezeu, se spune poireau. Imi pare rau, poireau e praz. Fii serios, domnule, cum sa fie praz. A fost atasat militar la Londra. D’aia stia englezeste. La Racaciuni, acolo s-a semnat. Mi se pare ca se spune Messing. Sa stii ca ai dreptate. A, marar e usor, e fenouil. Ba nu, e aneth.) Cadem, Al. Pal. [Alexandru Paleologu] si cu mine, de rand la serviciu pe camera chiar a doua, ori a treia zi. Nu stiu care binevoitor ne indeamna sa folosim cenusa din sobita; apa rea, puturoasa, viermanoasa – e foarte putina. Avem de spalat in cateva clipe saizeci de gamele, ori saptezeci. Cenusa se combina cu zeama de arpacas si formeaza un pap rezistent. Putina apa de care dispunem s-a dus. Ce ne facem? Ne este ciuda: doi intelectuali care se fac de bafta din neindemanare. Schimbam priviri lipsite de orice simt al umorului. Ce ne facem? Dumnezeu se indura de noi si face o minune.

(Minuni vor fi in cursul anilor de inchisoare cu duiumul. Cine a trecut prin inchisoare nu numai ca nu se indoieste de minuni, ci se mira ca nu sunt recunoscute de toata lumea ca lucrul cel mai normal.)

- N-am stiut. Traisem ca un dobitoc, ca o vita, ca un orb. La inchisoare, inspre amurg, am aflat ce-i aia bunatate, buna cuviinta, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari si goale pentru smecheri si pentru turnatori; vorbe mari si de mare folos si pline de inteles cand le simti racoarea in iezerul de foc si le poti gusta farmecul experimental. Creada fiecare ce vrea, de valoare absoluta nu am caderea sa vorbesc, una stiu: ca vorbele acestea mari si insusirile pe care le semnifica erau acolo mai de pret decat un siret, o ata, un cui (cuiul pe care a invatat sa-l respecte si Geo Bogza in puscaria de drept comun), o hartie sau alt obiect interzis, de natura sa-si fericeasca posesorul.

H.C. Wells in The Research Magnificient: doua mari forte: frica si aristrocratia. Acum il inteleg. Frica trebuie invinsa. Nu exista in lume decat un singur lucru, decat unul: curajul. Iar secretul este sa ne purtam aristrocratic. Numai gentiletea, bunatatea, calmul, purtarile frumoase au haz.

Incep sa-mi dau seama ca numai caracterul importa. Convingerea politica, parerile filosofice, originea sociala, credinta religioasa nu sunt decat accidente: doar caracterul ramane dupa filtrarile produse de anii de puscarie – ori de viata -, dupa ale uzurii si oboselii: schelet, cod, model electric.

- Minunea consta in aducerea suplimentara, cu totul neobisnuita, a unei balii cu apa de catre plantoanele de pe coridor. Suntem pusi cu fata la perete si mainile pe ceafa cand se deschide usa; dupa inchiderea ei, ne intoarcem si aflam balia. Ba mai mult, mancarea pentru seria a doua intarzie ca niciodata, asa ca Al. Pal. si cu mine putem prezenta atunci cand ne sunt cerute la vizeta niste gamele ce s-ar zice curatate.

Manole [Emanuel Neuman] repeta ruga lui La Hire, unul din capitanii care au luptat alaturi de Ioana d’Arc: poarta-Te , Doamne, cu mine cum m-as purta eu cu Tine daca as fi eu in locul Tau si Tu intr-al meu.

10-15 Martie 1960

Lectiile de catehizare merg foarte repede; parintele Mina e ingaduitor si nepretentios, si e drept ca si eu ma dovedesc a cunoaste destul de multe. Cei trei preoti se sfatuiesc intre ei, apoi vin sa ma intrebe, ce vreau sa fiu, catolic sau ortodox? Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si ca o dovada ca intelegem cu totii a da viata ecumenismului intr-o vreme in care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul in fata preotilor catolici. Toti trei imi cer sa ma consider botezat in numele ecumenicitatii si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat sa ies din inchisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima.

Nu se poate sti cand vom fi scosi din celula 18 (e de tranzit) si raspanditi pe unde s-o nimeri. Este asadar bine sa nu mai amanam. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile intre sosirea mea in celula si efectuarea botezului. N.N.P. (N.N. Petrascu) a avut dreptate.

Harmalaie, harababura, aglomeratie crescanda (noi detinuti nu inceteaza sa intre pe usa), mai toata vremea nu e un strop de apa, cozi din ce in ce mai lungi la tineta (suntem mai numerosi zi de zi si pe mai toti ne doare burta), invalmaseala, frig, racnete ale gardienilor, vizite inopinante ale locotenentului Stefan: injura de mama focului, se holbeaza fioros si ne ameninta ca "ne sare in cap"; se fac controale si cei gasiti cu sireturi la bocanci sunt trimisi la "neagra". Nu-s gamele, nu-s linguri, nu-s paturi… Lotul Noica-Pillat, cati sunt aici, nu ia aminte la tambalau si organizeaza cateva cercuri de cultura: lectii de sanscrita predate de dr.-ul Al-G [Sergiu Al-George], de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniola (Theodor Enescu), de biologie generala (Dr.-ul C. Raileanu), de istoria culturii (Alexandru Paleologu), de tehnica agricola (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti); "deschid" si eu un curs de engleza. Sub imboldul doctorului Al-G (care se dovedeste a fi o personalitate cu totul exceptionala: numai tarie, curaj, buna dispozitie, adancime in tot ce spune, serviabilitate, tinuta) au loc niste sedinte colective cu teme de problematica generala, la care iau parte in mod obligator toti "cursantii". Prima tema e teoria actului. In paralel se povestesc marile carti ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acelasi (eu), Marii initiati de Schure (Emanuel Vidrascu). Revolta maselor de Ortega y Gasset (Theodor Enescu)… Sunt si subiecte mai lumesti: un domn Radu Ant. (Antonescu) – oltean si legionar- ne vorbeste amanuntit despre pregatirea bucatelor la tzest.

 Starniti de exemplul nostru, ceilalti intelectuali din celula – ramasi pana acum in morfolita rezerva – se pun si ei pe treaba: un grup de ofiteri superiori preda: istoria celui de-al doilea razboi mondial, campania din Rusia a lui Napoleon, principii generale de strategie. Mai e si o ceata de baieti tineri – de nuanta social-democrata cu un adaos de nationalism – plini de entuziasm, sete de cunoastere si maniere frumoase. Unul din ei este nepotul Sofiei Nadejde. Life’s little ironies. (Cartea asta a lui Thomas Hardy ar trebui povestita si ea, se potriveste macar cu titlul.) Gentili si buni, tinerii social-democrati ne lumineaza si ne indulcesc zilele. Mai sosesc si cativa studenti frontieristi, baieti de familie buna. (E reprezentat si Jean Bart printr-un descendent.) Sunt foarte curajosi, dezinvolti, dar cu toate ca se poarta impecabil nu manifesta prea mult interes pentru sustinuta noastra activitata culturala. Remus Niculescu ne intrece pe toti, vorbindu-ne pasionat despre pictorii impresionisti si prietenul lor, baronul roman Belliou (Bellu).

 Ceva mai tarziu, in celula din ce in ce mai ticsita, apar doua siluete desirate si de o slabiciune cum n-am mai vazut: un functioar din Ploiesti si un inginer legionar, care ne spune ca a fost comandantul Fratiilor de cruce.

---

Pagina 3

15 Martie 1960

Catehizarea a luat sfarsit. Botezul, hotarat pentru ziua de cincisprezece, are loc asa cum stabilisem. Parintele Mina alege momentul pe care-l socoteste cel mai potrivit: la intoarcerea "de la aer", cand caraliii sunt mai ocupati, cand agitatia e maxima. Trebuie sa lucram repede si sa actionam clandestin in vazul tuturor. Conspiratia in plina zi a lui Wells. Ceva in genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi iesi la plimbare. (Lucru usor, deoarece m-a ros bocancul si am o umflatura purulenta pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit sa fiu dus cu toate ca ma prezint in fiecare dimineata la raport. Doctorii Raileanu si Al-G (Sergiu Al-George) ma trateaza aplicandu-mi pe "buba" un stergar muiat in apa viermanoasa din ciubar. Cu o zi inainte un plutornier mi-a spus ca "nici mort" nu ma duce la medicul oficial. Caile Domnului, ocolite.)

Raman deci singur vreun sfert de ora cat dureaza "aerul" – adica aproape singur, caci mai sunt cativa scutiti de plimbare pentru felurite pricini. Pustiita de zarva si forfota, camera ia un aspect si mai ciudat, ca o scena goala in care gramezile de recuzite isi gasesc salasul la nimereala. Dar mai ales deosebirea sonora fata de camera plina este atat de izbitoare, incat am impresia unei taceri absolute – tacerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – si ma pot linisti, reculege nitel.

Cand puhoiul de oameni se intoarce cu zgomot mare, ducand in rand de cate doi balia, ciubarul, tineta si un rezervor cu apa, parintele Mina, fara a-si scoate mantaua, da buzna la singura canita din camera -  e o canita rosie, cu smaltul sarit, naclaita si respingatoare – si o umple cu apa viermanoasa proaspat adusa in "rezervorul" purtat de el si de un alt detinut. Vin la patul meu si cei doi preoti greco-catolici si nasul. Nas mi l-am ales cu cateva zile inainte pe Em. V. [Emanuel Vidrascu], fost avocat si profesor, bun cunoscator de latina si greaca, trimis in judecata pentru a fi redactat ordinul de zi "Va ordon, treceti Prutul". V. a fost directorul de cabinet al lui Ica [Mihai Antonescu] si a purtat cu masina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic in lume orgoliosul si altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi ingaduit altcuiva sa-l scrie in numele sau. De ce l-am ales pe V. pe care nu-l cunosteam dinainte (ca de altfel pe cei mai multi din oamenii alaturi de care am complotat) si nu pe Al. Pal. [Alexandru Paleologu] – un vechi prieten, ma rog, prieten din 54, dar spiritist si el, si apoi luasem hotararea de a ne considera prieteni din copilarie – ori pe dr. Al-G. a carui personalitate ma impresionase atat de puternic, care a si ramas pentru mine fiinta cea mai desavarsit multilaterala pe care am intalnit-o in puscarie si omul cel mai daruit cu virtutea curajului – Marinica P. [Marin Popescu] a fost cel mai bun, la el bunatatea prefacandu-se prin intensitate, si in inteligenta si in tact si in politete si in rafinament si in putere de judecata, dar totul la un nivel mai lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenti (nu m-ar fi refuzat) ori pe blandul Toto Enescu, nu stiu sa spun.

Doi dintre detinuti, complici, trec in dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea in orice clipa sa vina gardianul sa se uite, dar acum cand celulele, pe rand, sunt scoase la plimbare ori aduse inapoi, e putin probabil. La repezeala – dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stanjeneste dictia deslusita – parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma inseamna cu semnul crucii, imi toarna pe cap si pe umeri continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati – hotul care nu-i prins in fapt e om cinstit – la patul unuia din preotii greco-catolici: e langa tineta si balie (am coborat cu totii de la cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reinnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, in asemenea imprejurari, e perfect valabil si fara cufundare si fara de mirungere. (Daca voi ajunge sa scap din inchisoare cu bine, urmeaza, pentru taina mirungerii, sa ma prezint la un preot al carui nume imi este dat de parintele Mina; numele acesta aveam sa-l uit si apoi sa mi-l reamintesc.)

Ritmul intens al celulei nr. 18 ne infasca imediat. Parintii greco-catolici sunt de serviciu pe camera. Parintele Mina are de spalat o camasa. Doctorul Al-G ne convoaca: vreo cativa stam inghesuiti pe marginea patului sau, altii pe a patului din fata. Se vorbeste in continuare despre teoria actului si astazi mie imi revine a vorbi despre actul de creatie la Proust. Stam ingramaditi si vorbim aprig in soapte. Multi dintre detinuti, atrasi de tot ce face "lotul Noica", se strang in jurul nostru. Se vede limpede ca timp de un ceas ori doua uita de locul unde se afla. Abstractiunea si documentarea isi intind mrejele si-i rapesc nitel pe oameni intru bucurie, amagire.

Jilava, 1960

Cine a fost botezat de mic copil nu are de unde sa stie si nu poate banui ce-nseamna botezul. Asupra mea se zoresc clipa de clipa tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice ca de fiecare data asediatorii urca mai sus si lovesc mai cu pofta, cu precizie. Va sa zica este adevarat: este adevarat ca botezul este o taina sfanta, ca exista sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care ma impresoara, ma cuprinde, ma imbraca, ma invinge n-ar putea fi atat de neinchipuit de minunata si deplina. Liniste. Si o absoluta nepasare. Fata de toate. Si o dulceata. In gura, in vine, in muschi. Totodata o resemnare, senzatia ca as putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zambet ingaduitor care se imprastie pretutindeni, nu localizat pe buze. Si un fel de strat de aer bland in jur, o atmosfera asemanatoare cu aceea din unele carti ale copilariei. Un simtamant de siguranta absoluta. O contopire mescalinica in toate si o desavarsita indepartare in senin. O mana care mi se intinde si o coniventa cu intelepciuni ghicite.

Si noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atata prospetime si innoire? Se adevereste Apocalipsa (21, 5): Iata, noi le fac pe toate; si de asemenea Pavel: daca este cineva in Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata toate noi s-au facut. Noi, dar de negrait. Cuvinte nu gasesc, decat banale, rasuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins in cercul de creta al cuvintelor stiute si al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard al lui Proust daca ar fi fost intrebata ce-si doreste ar fi indicat situatia unei mai bogate vecine din coltul strazii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere sa devina ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pana la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebanuite si prin urmare de neformulat, de negandit. Si thalassa lui Xenofon si pamantul lui Columb. Botezul e o descoperire.

 - In camera 18 nu toti au stiut ca m-am botezat. Altfel, fostul sef al Fratiilor de Cruce nu m-ar fi poftit sa iau loc langa el pe bucatica de bancuta si nu mi-ar fi spus: ei, acum sa stam de vorba in contradictoriu, legionarul si evreul, dupa cuviinta. Vrei?

Ii arat ca nu avem ce discuta in contradictoriu pentru ca unde ne aflam toti credem acelasi lucru. Si-ar fi sa dam prea lesne castig de cauza planului cusut cu ata alba al administratiei de a isca discutii si certuri, asezand in aceeasi incapere oameni cu apartenente politice, sociale sau etnice diferite.

Intamplarea vrea ca dupa cateva clipe sa fie scos din celula. Il duc pana la usa si-l sarut pe amandoi obraji. Gestul meu e oarecum teatral, dar sincer. Simt ca asa trebuie sa procedez. Nimeni nu-mi ia gestul in ras. Dimpotriva, se creeaza o atmosfera grava. Omul care pleaca este si el miscat. Ne paraseste cu un zambet de bucurie pe fata, rostind: urmele revolverului legionar…

A ramas Mirel Gab. [Mirel Gabor], care neobosit, ma invata sumedenii de poezii [poezii din inchisori] de Gyr si Crainic si splendida bucata a lui Sergiu Mandinescu. Si azi ca ieri.

 - Dintre cartile Vechiului Testament, cea mai opusa Noului este infioratoarea cronica a lui Ezdra, moment desavarsit al exclusivismului si rasismului.

Ce se cuvenea sa faca iudeii intorsi acasa din lunga si grea robie? Sa cante si sa se veseleasca? Catusi de putin. Dupa ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus ("Nu se cuvine sa ziditi impreuna cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi"), Ezdra le vorbeste alor sai pe tonul cel mai eugenic, mai rosenbergian ce poate fi. Pentru ca israelitenii au luat ca sotii pe fiicele strainilor si s-a amestecat samanta cea sfanta cu popoarele cele de alt neam, trebuie sa se procedeze mai inainte de toate la despartirea celor alesi de necuratia si spurcaciunea altor popoare ticaloase spre a curma nelegiuirea, amestecului.

Nici nu le-a dat voie sa intre in oras; pe toti nenorocitii aceia ii tine afara in ploaie zile intregi ca sa se intocmeasca listele de israeliteni casatoriti cu femei straine.

Si se porneste lunga si migaloasa treaba a intocmirii listelor de catre comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocratiei. Si dupa ce birocratia rasista – in atmosfera de inventariere si de lagar de concentrare – si-a incheiat lucrarile, femeile straine si copiii lor sunt alungati.

Abia atunci ingaduie activistii lui Ezdra poporului sa intre in oras, sa-si caute adapost.

Celor ce inteleg anevoie cuvintele Sfantului Pavel – am iesit de sub blestemul legii si am intrat sub mila – le-ar fi de folos sa citeasca intaia carte a lui Ezdra. De asemeni celor ce se intreaba de ce se numeste invatatura lui Hristos "buna vestire", celor ce cauta obarsiile rasismului si celor pe care-i intereseaza prototipurile Birocratiei.

Noiembrie 1960

Sosim la Gherla desalati, spetiti; amortiti; intepeniti. De unde coboram se pot zari casute si ulite. Zi de toamna tarzie, rece, ploioasa. Calcam in balti de apa si noroi. Dupa nesfarsita calatorie in vagonul-duba ticsit, aerul si burnita ne fericesc.

In loc de o masina-duba ne asteapta niste camioane obisnuite. Suntem ghemuiti, inghesuiti in pozitii nefiresti, absurde, ca nenorocitii de pe garrotte din ilustratiile lui Goya, si acoperiti cu prelate.

Pe drum, saltand putin prelatele, apar clipiri de strazi desfundate, felinare, oameni zoriti. Serviete, galeti, basmale. Apoi o cladire patrata, inalta, in care sunt lumini: Inchisoarea. Proportiile cladirii si luminile produc o stranie senzatie imbietoare. Moment de nebunie: amintirea unei sosiri la Brasov, la hotelul Coroana, odata seara, spre toamna, cu mama. Caldura din hol. Mirosul de fripturi dinspre restaurant. Un baiat se repede sa ia geamantanele. Usa turnanta. Zambete in jur.

Suntem primiti cu bate si toroipane.

 - (prieteni dragi, de vreti sa va pregatiti pentru viata si sa nu aveti surprize, bune sunt studiile, buna e ingineria si mai buna meseria – bratara de aur -, bune-s tehnica dentara si sudura, bune sunt limbile straine si biblioteconomia, dar dupa cum cea mai rapida cale pentru a intelege ce se intampla astazi este a studia sfarsitul imperiului roman – Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovtev – tot asa cea mai sigura metoda pentru a evita surprizele in viata si a le putea face fata cu oarecare calm, cea mai temeinica pregatire este studiul Calvarului si al Golgotei. Asta e scoala practica si tehnica, asta e adevarata scoala profesionala a meseriei de om in lume.)

Gherla, camera 44

Noaptea, mergand spre tineta, se intampla sa-l vad pe firavul parinte Traian Pop in capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roaga; din ochii pe jumatate inchisi i se preling lacrimi: fata ii este luminata extatic.

Privelistea aceasta imi despica inima-n doua si daca in clipa aceea mi s-ar cere sa-mi dau viata mi-as da-o fara a sta pe ganduri. M-as arunca pe fereastra in curte. Dar fereastra are gratii, e batuta in scanduri si eu nu-s decat un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivitatii, care-i superficialitate. In sfarsit.

Gherla, Pastele 1961

Inca de mult, Marinica P. [Marin Popescu] ne-a spus lui Sile Catalinoiu si mie ca are, perfect cusute intr-un colt de batista, cateva farame de impartasanie, date lui cu vreo trei ani in urma de parintele Ion Iovan, duhovnicul Vladimirestilor.

Am hotarat, catesi trei, in lipsa unui preot in celula, sa ne grijim singuri. Vom ajuna sambata si Duminica dimineata si vom pastra cate ceva din mancarea de sambata, daca se va putea. Sile, care a venit de curand in celula de la bucatarie, unde a stat vreo cateva luni, are la dansul o pungulita de plastic si intr-insa cativa biscuiti uscati si opt bucatele de zahar. Marinica stie la perfectie toate rugaciunile impartasaniei.

Izbutim sa punem de o parte felioarele de paine care, in saptamana aceea, ni se dau sambata. Ajunam, ne rugam.

Duminica la pranz ne urcam la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne asezam turceste. Marinica recita pe indelete intregul sirag al rugaciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred Doamne si marturisesc… si Luati mancati… De pe podul palmei cu grija spalata inghitim fiecare cate o firimitura de grijanie; firimiturile sunt de necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mancam cu mare pofta cartofii care in ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodata, curatati si oarecum fierti. Rontaim biscuitii si zaharul Marinica rosteste rugaciunile de multumire.

Dupa desteptare, incercarea de a canta in surdina Hristos a inviat fusese brutal reprimata de gardieni. Acum insa, la pranz, ne dau pace si din cate un colt, de sus de unde suntem cocotati auzim – ca din vai, de colo, de dincolo – cate o inganare de cantec si o reluam si noi, susotind.

 - Crestinismul respingand frica si prostia, pacate groaznice, nu poate decat paroba aforisme ca acestea:

"Activitatea duce la mai multe impliniri decat prudenta" (Vauvenargues);

"Mai bine e sa te inseli decat sa nu faci nimic." (Goebbels);

"Cine nu risca, pierde totul." (Fouche)

 Iar intrebarii: "Ce sa facem?" si raspunsului (implicat in citatele de mai sus): "Trebuie sa facem ceva", le sta in fata fraza lui Yves Guyot: "Primul lucru pe care trebuie sa-l facem e sa nu facem prostii."

Jilava, 1961

Perioada de inasprire a regimului. Cati oameni admirabili in jurul meu! Si sfinti, o multime de sfinti! Si parca asa s-ar cuveni sa fie, accepta cu simplicitate.

Suferinta, ori de cate ori e indurata sau cugetata cu vrednicie, dovedeste ca rastignirea nu va fi fost inutila, ca jerta lui Hristos e roditoare.

1961

La Jilava, pe sectia intai, in celula numarul noua, vreme indelungata cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean si legionar; eu, evreu botezat si nationalist roman: ne imprietenim numaidecat. (Ma insoteste si faima mea de ovrei care a refuzat sa fie martor al acuzarii in procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem in curand la concluzii care ne bucura pe amandoi. Lucrul de care ne dam seama, si el si eu, este ca ne aflam deopotriva indragostiti de ceea ce gasim cu cale sa numim "fenomenul romanesc", altfel spus de poporul roman, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, campurile, muntii, ceapa, tuica, ospitalitatea, echilibrul din spatiul nostru. Socotim ca suntem deosebit de indrituiti sa iubim in deplina cunoastere, deoarece suntem, fiecare in felul sau, pe jumatate in cuprinsul romanismului si pe jumatate in afara lui, intr-o situatie cum mai prielnica nu poate fi pentru a prinde, a pricepe si a suferi. Roman prin sange, Hagi-Beca a venit totusi pe teritoriul tarii la douazeci de ani, din strainatate; la randul meu, nascut si crescut aici, sunt strain de sange. Laolalta alcatuim, cine stie, un ins intreg, ca acel personagiu din Napoleon of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea mintilor celor doi eroi ai cartii. Venit din afara unul, faurit inauntru’ dar din alta plamada celalalt, ne descoperim in aceeasi peste masura de incantati si indragostiti de tot ce este romanesc.

Februarie 1962

"Si bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi" Ioan 16, 22

"Asa si eu sa ma tin drept! Sa nu-mi pierd sufletul." Paul Claudel

Celulele din Reduit, la Jilava, sunt deosebit de mohorate si au reputatia unui regim si mai sever decat "pe sectii". La 34 ajung venind de la "secret" unde am fost tinut, cata vreme am facut greva foamei, intr-o celula neincalzita de cand a fost construit fortul – odata cu inutila centura din jurul Capitalei – de catre inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea si setea (dar cel mai rau e nesomnul), m-a patruns adanc.

Trebuie ca arat tare prapadit, pentru ca faimosul plutonier Ungureanu, care ma ia in primire la poarta Reduitului, mai ca-mi zambeste (cum s-ar imbuna, spre pilda, amatorul de bucate alese in fata unui hartan de vanat neindoios bine fragezit) si ma incredinteaza sefului de camera recomandandu-i sa–mi dea un pat singur si sa aiba grija de mine. Sunt plasat in patul cel mai de langa usa, ca un suspect si privit cu luare aminte de seful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o matahala, posomorat, cu priviri aspre; aflu curand ca-i periculos, se zice ca-i un raspopit. Celula 34 e un fel de tunel intunecat si lung, cu numeroase si puternice elemente de cosmar. E o hruba, e un canal, e un mat subpamantean, rece si profund ostil, e o mina stearpa, e un crater de vulcan stins, e o destul de izbutita imagine de iad decolorat.

In locul acela aproape ireal de sinistru aveam sa cunosc cele mai fericite zile din toata viata mea. Cat de absolut fericit am putut fi in camera 34! (Nici la Brasov, cu mama, in copilarie, nici pe strazile nesfarsite ale misterioasei Londre; nici pe mandrele dealuri ale Muscelului, nici in decorul de ilustrata albastra al Lucernei; nu, nicaieri.)

Sunt in camera si foarte multi tineri, supusi unui tratament special de gardieni si indeosebi de seful camerei. […] Din prima zi constat in toata celula o sete grozava de poezie. Cine stie pe dinafara multe poezii e un om facut in detentie, ale lui sunt orele care trec pe nesimtite si-n demnitate, al sau e holul hotelului Waldorf-Astoria si a sa cafeneaua Flore. Ale lui inghetata si limonatele servite pe masutele braseriei Florian din piata San Marco. Stia el, abatele Faria, ce face pregatindu-se pentru insula Monte-Cristo prin invatarea pe de rost a tuturor cartilor. Si nici nu banuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a grait povatuind: "Citeste si incearca sa te alegi cu un folos. O sa ai parte de-o buna distractie in mormant". Inchisoarea fiind si ea un mormant, sfatul se adevereste excelent: cui ii place sa invete poezii nu se va plictisi niciodata in puscarie – si nu va fi singur.

Din acest punct de vedere stau bine. Stiu pe dinafara Luceafarul, Scrisorile, foarte mult Cosbuc si Toparceanu (are deosebita cautare), mii (cred) de versuri de Gyr si Crainic (inghitite de la inceput, odata cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari); […]

Prezenta tineretului – incomparabil mai rezistent (moraliceste, caci sunt mai toti tuberculosi), mai bland si mai vertebrat decat batranii – si a pastorului [luteran din Brasov] au ivit in camera aceasta o atmosfera de grandoare, de medievalism hieratic; falfaie invizibile mantii purpurii, lucesc fulgeratoare taisuri de Damasc. Fiecare gest dezvaluie un donquijotism mocnit. Nu stiu cum, dar sosirea mea, respingator de slab si impresionant de palid, duhnind a ger, dardaind pana si-n priviri, insotit de o aureola de grevist al foamei, contribuie si ea la accentuarea atmosferei de nobila sfidare a realitatii. […] De pretutindeni – ca norii de munte – se isca si se condenseaza in celula 34 atmosfera aceea inefabila si fara de seaman pe care numai inchisoarea o poate fauri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui Rene de la Arles ori a unei court d’amour provensala, ceva foarte asemanator cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi innebunit pe Henry de Montherlant, pe Ernst Junger, pe Stefan George, pe Malraux, pe Chesterton, pe Soljenitin, ceva alcatuit din curaj, dragoste de paradox, incapatanare, sfanta nebunie si vointa de a transcede cu orice pret mizerabila conditie umana […]. Ceva ce-mi confirma in chip stralucit si tangibil afirmatia Simonei Weil: "Datorita bucuriei, frumusetea lumii ne patrunde in suflet. Datorita durerii, ne patrunde in corp".In celula 34, bucuria – izvorata din aristrocratie, poezii si sfidare – si durerea (caci domneste un frig cumplit, mancarea e cu totul pe sponci, apa continua sa fie viermanoasa, incaperea e apasatoare ca intr-un film de groaza, bruftuluielile curg garla, orice observatie a caraliilor e insotita de ghionti sub falci si pumni in cap) se amesteca atat de inextricabil incat totul, inclusiv durerea, se preface in fericire extatica si inaltatoare. Cand vaca manaca iarba, iarba se preface in carne de vaca. Tot asa, cand pisica mananca peste, pestele se preface in carne de pisica. Suferinta pe care o asimilam, dintr-odata, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, invatate de la parintele Harald, intaresc si ele aceasta senzatie

Wanderer trill still herein
Schmerz versteinerte die Schwelle;
De erglanzt in reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein.

Da, ne patrunde parca pe toti bucuria senzationala de dupa impartasania cu paine si vin, cu mult curatul Trup si prea scumpul Sange. Hasizii nu se imbatau oare cu apa chioara invocand numele lui Savaot? Nu suntem in stare sa prefacem si noi mizeria matului acestuia de piatra si injosire in entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.

Dar numai entuziasmul nu lipseste in camera 34, si daca asa stau lucrurile nimeni si nimic nu-i pierdut. Nu ne este rusine nici de exaltari la rece si de un fel de neintrerupt extaz, prevenitor si solemn, tot potrivit recomandarii lui Dostoievski ale carui cuvinte "Omul nu exista decat daca exista Dumnezeu si nemurirea" le repetam surazand cu subinteles si ni se par orbitor de evidente.

Si aici, la 34, mi se arata din nou ceea ce ma strafulgerase si la 18: ca minunea face parte din viata reala, ca e o componenta a lumii. Adhemar Esmein, pe planul dreptului constitutional, constatase desigur acelasi lucru cand sustinea – impotriva asa-zisilor realisti ai stiintei juridice – ca fictiunile sunt si ele realitati. Minunea in celula 34 este stiuta si acceptata ca un fapt indiscutabil.

Minune este si felul cum ne purtam unul cu altul, intrecandu-ne in a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne face viata mai placuta unul altuia. O perchezitie imi confisca singura sticluta unde imi pastram lichidul negru care – spre norocul meu – ni se serveste acum dimineata drept cafea in locul mai consistentului terci. Deoarece nu mananc nimic din cate ni se da, "cafeaua" imi este o pretioasa rezerva. Confiscarea sticlutei ia proportii de pierdere catastrofala. Perchezitia a avut loc dimineata si pentru detinerea sticlutei am fost violent surchidit si amenintat. Seara, la ora stingerii (nominala, pentru ca becurile nu inceteaza a-si raspandi puternica lumina), cand dau patura la o parte, gasesc dedesubt o sticla, mai mare decat cealalta. Binefacerea e conforma cu cele mai stricte precepte critice, fiindca nu stiu cine a pus sticla, nu pot intreba, nu pot afla. Binefacerea aceasta (si cum de a scapat pretiosul obiect de la o perchezitie severa?) e act gratuit in deplin sens gidian, e si mai gratuita decat crima lui Lafcadio. Absoluta discretie recomandata de Mantuitorul e prezenta neintinat. Gestul acesta ma copleseste, ma trec fiorii orgoliului, ma clatin si – s-ar fi putut altminteri? – imi ud asa-zisa "perna" cu dulcile lacrimi fierbinti ale fericirii.

 - Lectia inchisorii este o lectie de realism. Institutiile omensti, bolile omenesti, caracterele omenesti, sistemele politice ori sociale por fi descifrate cel mai bine in momentele de criza. Situatia-limita pe care o reprezinta inchisoarea ne ajuta sa vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului. Inchisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasa cu mult in urma marxismul si psihanaliza, reputate drept cai ale patrunderii in adancuri si adevaruri finale. Cat de salonarde par marxismul si freudismul, de politicoase, de flusturatice in raport cu seriozitatea inchisorii: s-ar zice ca-s decor de piesa de Marivaux, ori discutie in Pretioasele ridicole, in Femeile savante, in Coana Chirita!

Lectia crestina a inchisorii (pentru ca, mai presus de orice, invatatura lui Hristos este o doctrina strict realista, conforma cu adevarurile cele mai brutale si mai nemijlocite) o rezuma Kierkegaard:

"Incetul cu incetul, si din ce in ce mai bine am observat ca toti cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevarat, modelele etc. au trebuit sa sufere cu totii in lume aceasta. Mai mult, ca doctrina crestina e asa: sa fii iubit de Dumnezeu si sa iubesti pe Dumnezeu inseamna a suferi.

Crestinismul este un mesaj existential, care face din existenta ceva mai paradoxal si mai greu decat a fost vreodata inainte si va mai putea fi vreodata in afara crestinismului.

Crestinismul exista pentru ca exista o ura intre Dumnezeu si oameni. Sa fii crestin inseamna sa fii chinuit in fel si chip. Cel mai bun lucru este sa fii in stare de a nascoci nesfarsite moduri de a te chinui tu insuti; daca insa nu esti destul de tare, poti oricum nadajdui ca lui Dumnezeu i se va face mila de tine si te va ajuta sa ajungi la starea de suferinta.

E lucru teribil clipa aceea in care Dumnezeu scoate instrumentele in vederea operatiei pe care nici o putere omeneasca nu o poate aduce la savarsire: sa-i smulga omului dorinta de a trai, sa-l omoare pentru ca sa poata trai ca un mirt. Menirea vietii acesteia este de a te duce la cel mai inalt grad al scarbei de viata.

Dumnezeu este vrajmasul tau de moarte. Iata incercarea: sa devii crestin si sa starui in a ramane crestin: e o suferinta careia nici o alta durere omeneasca nu-i poate opune boldul si framantarile ei. Si totusi, nu crestinismul e crud, nu Hristos e crud. Hristosul este in Sinea Sa blandete si dragoste; cruzimea provine din faptul ca in aceasta lume trebuie crestinul sa-si petreaca viata si in ea trebuie sa-si exprime conditia sa de crestin deoarece Hristos nu-i chiar atat de bland, adica atat de slab, ca sa-l scoata din ea."

Suferinta, unii oameni sunt pregatiti s-o accepte. Dar ii doare ca n-o pot intelege. Iata insa ca tocmai neintelegerea Kierkegaard o descopera ca parte integranta indispensabila a unei suferinte adevarate:

"Daca exista cumva o bucurie, si o nespusa bucurie a crestinului, ea nu poate consta decat in a accepta (iar nu a intelege, pentru ca intelegerea ar desfiinta intr-un fel anume suferinta) sa fie asa.

Oamenii care nu se daruiesc lui Dumnezeu au parte – infricosatoare ironie – de bucuria ca Dumnezeu nu-i chinuieste in viata aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeste si care i se daruiesc poate fi El numit, omeneste vorbind, dusmanul lor de moarte, dar din dragoste."

Crestinismul: reteta de fericire (in intelesul cel mai american, mai practic) si tortura de neindurat. Simultan, deopotriva. Numai ca nasterea din apa si duh preface – fara a o desfiinta – si suferinta in fericire. Daca Hristos n-ar fi inviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a inviat. O stim.

---

Pagina 4

1963

In celula 88 (daca nu ma insel) de la Gherla, mare si ticsita, sunt multi preoti de toate confesiunile. Ecumenismul e pus in practica. In fiecare dimineata, din initiativa  unui preot darz si a unor mireni inimosi, se organizeaza o slujba interconfesionala. Stau laolalta preoti romano-catolici, uniti, ortodocsi, pastori luterani si calvinisti. Unul din luterani e partizan al miscarii liturgice (Berneuchner Bewegung) din cadrul protestantismului. Cativa predicatori sectanti se tin la inceput de o parte. Apoi unii dintre ei (si tolerantul Traian Cracea, baiat excelent) ni se asociaza.

Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsita de altar, odajdii, icoane, tamaie, orga si obiecte de cult. Siluetele slabe imbracate in zeghe, capetele tunse, fetele palide, cuvintele si cantecele murmurate (sa nu auda caraliii) fauresc o atmosfera care rivalizeaza prin intensitate si energie  creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai marete catedrale ale lumii. Locurile magice ale crestinatatii – Capela Sixtina, catedrala din Chartres, Sfanta Sofia, Athosul, din Wartburg, manastirile Zagorsk si Optino – par a fi toate aici, in duh si in principio. Ne simtim ca in catacombe, daca ar veni peste noi primejdiile si naprasnele sunt sigur ca toti le-am infrunta. Cuvintele Domnului: unde sunt doi sau trei adunati, in numele Meu voi fi si Eu isi afla aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumusete a slujbelor acestora de infratire ecumenica. Lor, cel putin tot atat de bine ca societatii dinainte de revolutia franceza, li se pot aplica vorbele lui Talleryrand: cine nu le-a apucat nu stie ce-i la douceur de vivre. Prezenta lui Hristos este orbitor de evidenta si orice s-ar intampla mai tarziu – nu ne-am prefacut in ingeri – nu se va putea sterge senzatia de rapire la cer pe care o da improvizata pseudo-liturghie. Incercam si un sentiment de adanca recunostinta fata de cei ce ne-au pus in situatia de a ne impartasi din asemenea inimitabile si incomparabile momente care ne scot din timp mai tare decat madeleinele lui Proust.

Gherla 1963

“Francais, encore un effort, si vous voulez etre republicains.” Marchizul de Sade

Nimeresc in timpul unei furii a mutarilor, cum il apuca adesea pe Tudoran, ofiterul politic, intr-o celula cu fosti militari, jandarmi si cativa legionari de curand adusi de la Aiud.

Aflu amanunte autentice despre Turcanu si reeducare.

Daca diavolii, ingeri cazuti, puteau nascoci chinuri cumplite, numai ordinului smecheresc al oamenilor i-au putut trece prin minte torturi atat de ticnite si de intortocheate.

Arpacasul fierbinte inghitit pe nerasuflate si numaidecat dupa aceea o stacana mare cu apa rece.

Catarari cu unghiile pe ziduri.

Metanii, neintrerupt, pana la lesin.

Excremente mancate. (Se socoteste privilegiat cel care-i pus sa si le manace pe ale sale.)

Mancare enorma urmata de patruzeci si opt de ore petrecute intr-o celula ticsita, fara tineta si cu usa, fireste, zavorata.

Preoti siliti sa faca onanie.

Orele de somn reduse la patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. si acelea intrerupte la fiecare sfert de ceas.

Obligatia de a sta numai in picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de doua luni.

Trei alarme pe noapte. La darea alarmei detinutii se baga sub paturi cu fata in jos. Gardienii intra in celula cu extinctoarele si acopera dusumeaua si peretii cu un lichid alb care se intareste pe loc facand o crusta dura. Detinutii ies de sub paturi si trebuie sa curete crusta in mai putin de un ceas, cand vine inspectia sa constate daca totul luceste “bec”.

Sosind la Gherla in care ma aflu si eu, amiralul Horia Macelaru exclama: raiul pe pamant! Vine de la Ramnicu Sarat unde a trait sase ani de zile singur in celula; supus unui regim de infometare, a mancat paiele din salteaua (destramata) pe care dormea, pana la urma toate, n-a mai ramas decat panza de sac. Pielea de sagrin, filmata altfel. In celula de alaturi a murit Ion Mihalache, dupa ce orbise.

Poate ca iadul tocmai asta si e, balamucul.

La un nivel mult mai astamparat, am putut si eu dobandi convingerea ca inchisoarea politica fusese conceputa pe temeiul ideilor cibernetice de retroactiune si morfogeneza spontana. Detinutii sa se chinuiasca unii pe altii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea putin. Condamnatii isi vor crea singuri infernul. Asa a si fost. De pe urma oamenilor supusi conditiilor unei “camere de executare a pedepsei” am suferit nespus mai mult decat din pricina caraliilor de pe coridoare.

Sefii de camera constiinciosi, regulamentari si tematori, camarazii maniaci ai curateniei (Ce faci dom’le! Ai pus mana pe gamela dupa ce te-ai scarpinat la cur. Nu-ti dai seama ca ti-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducatorii la indeplinire ai planului bazat pe ideea, justa, ca temnita grea este lucru de nimic, fleac si floare la ureche pe langa ospiciul de nebuni.

Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre nadajduiam sa contribui la dezvaluirea secretului acestuia si astfel sa-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atentie (camera de hotel, care in piesa reprezinta iadul, evoca prea exact conditiile vietii de puscarie pentru a nu starni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit a fi nule, conform sfatului dat de lordul chesterfield fiului sau: vei auzi in camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele iti vor schimba parerile, vezi ca nici unul sa nu-ti schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii mosieri, profesorii universitari, ofiterii superiori, episcopii si fostii inalti demnitari s-au dovedit mai putin exigenti asupra igienii decat ciobanii, lucratorii si plugarii, care mai toti au fost – dupa cum singuri spuneau – scarbosi si gingasi la mancare si nu incetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei si de spalare pa maini mai stricte decat ritualurile tribale ori ale ceremonialului defecarii unui brahman.

Gherla, mai 1963

Operat de doua ori, inspaimantator de slab, abia umbland, abia vorbind, mai toata ziua culcat si acoperit cu patura, cufundat in rugaciuni, parintele Haralambie V.  [Vasilache] asteapta moartea. Afla insa mijlocul si taria de a ne vorbi uneori, cate putin. Monah ce se afla, intampina sfarsitul cu seninatate dar nu fara griji: ca omul cuminte care se gateste de drum lung si cunoaste ca nu-i de ras, ca e bine sa chibzuiesti din vreme la toate, sa faci cuvenitele pregatiri si sa te echipezi cugetand ca e mai bine sa prisoseasca decat sa lipseasca.

Imi daruieste si mie catva timp si privindu-l, graindu-i, ma copleseste convingerea ca suferintele au sens, ca viata toata nu se poate sa nu aiba sens. Ca-ntotdeauna ma obsedeaza formula lui Sartre - Suntem osanditi la libertate - care nu-i lipsita de putere si nici de adevar, chiar teologic. Si corectarea ei, de catre Merleau-Pondy: suntem osanditi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanta, ci adevarul (care-i altceva) si sensul. Patriarhul Atenagora: De ce ii este omului de astazi foame? De iubire si de sens.

Parintelui Haralambie - ca unui sfant - cutez sa-i impartasesc - e primul - cele doua vise avute la Jilava cu un an si jumate inainte, in celula douazeci si cinci.

O data mi s-a aratat in vis mama - care mergea mereu la Capra, la biserica, si care vorbea atat de curat si de fermecator romaneste - si, luandu-ma de mana, m-a dus la un perete dintr-o Casa a Domnului. Un perete urias in intregime zugravit cu figuri de sfinti si acoperit cu icoane. Ma ducea inspre chipurile pictate si inspre icoane si ma indemna sa le sarut.

Al doilea vis a fost mai cutremurator, si-i zic vis pentru ca nu indraznesc sa-i spun altfel.

Era tare frig in celula 25. Iarna lui '62 fusese aspra, cu troiene cat toate zilele si urlete de crivat. Odobescu in Doamna Chiajna: E trista si urata iarna la tara… Trista si urata era si in celula numarul douazeci si cinci pe sectia doua.

Cosul sobitei s-a prabusit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem sa-l aprindem intre 15 Decembrie si 1 Martie. Funinginea imbraca totul cu un strat gros, grasos, de negreata sleioasa, in continua extensiune, adeziv. Dardaim de frig, ne simtim coplesiti de murdarie - si ne e foame. Din pricina zapezilor, aprovizionarea a fost probabil intrerupta. Nu ni se mai distribuie, o data pe zi si la ore neregulate, decat un bot mic de turtoi rece. Apa nu mai avem. Tineta este arhiplina. Ciudat, inghetul in loc sa neutralizeze mirosul excrementelor il exaspereaza. Pindim sosirea turtoiului ca animalele inchise a caror hrana e la cheremul unui stapan uituc. Botul e sloi de gheata si e de malai doar copt, nefiert. […]

Pe la doua noaptea este adus in celula un nou lot de oameni, o multime, claie peste gramada, colac peste pupaza, ei mai lipseau. Si cat de jalnic se uita cu totii imprejur, vin oare din locuri mai putin sinistre? Ii primim cum nu se asteptau, cu liniste si facand haz de necaz. Dar unde sa-i culci? Toata lumea se inghesuie spre a crea noi spatii - imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Catorva nu le ramane decat a picoti pe banci. Pe unul voluminos, exasperat si prapadit - a carui fata exprima suferinta si oboseala - il poftesc sa treaca in locul meu, impreuna nu am incapea; si, oricum, se simte ca are neaparata nevoie de doua-trei ore de repaus. Petrec restul noptii pe banca.

In noaptea urmatoare adorm frant. Si atunci, in noaptea aceea chiar, sunt daruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L vad pe Domnul Hristos intrupat, ci numai o lumina uriasa - alba si stralucitoare - si ma simt nespus de fericit. Lumina ma inconjoara din toate partile, e o fericire totala, si inlatura totul; sunt scaldat in lumina orbitoare, plutesc in lumina, sunt in lumina si exult. Stiu ca va dura vesnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt imi vorbeste lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gandului. Eu sunt: si inteleg prin intelect si pe calea simtirii - inteleg ca e Domnul si ca sunt inlauntrul luminii Taborului, ca nu numai o vad, ci si vietuiesc in mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt si pricep ca sunt si mi-o spun. Si lumina parca e mai luminoasa decat lumina si parca ea vorbeste si-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai ca dureaza incontinuu, dar si creste mereu; daca raul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumina se lateste din ce in ce, iar fericirea dupa ce m-a invaluit matasos, deodata schimba tactica, devine dura, se srunca, se pravaleste asupra-mi ca niste avalanse care - antigravitational - ma inalta; apoi, iar, procedeaza in alt fel: duios; ma leagana - si-n cele din urma, fara menajamente, ma inlocuieste. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atat de puternic incat nu ma recunosc.

(De atunci imi este nespus de rusine. De prostii, de rautati, de scarnavii. De toane. De viclenii. Rusine.)

Parintele Haralambie ma asculta cu atentie, nu surade, nu tresare. Apoi se pronunta: nu crede ca visele ori aratarile sunt suspecte. Dimpotriva, ma fericeste. Imi cere insa multa discretie si smerita stapanire de sine. Si mai ales - e greu de priceput, zice, totusi ma roaga sa fac un efort - sa le iau drept firesti, drept ceva neexceptional, care sa nu ma scoata din fagasul cat se poate de comun al vietii de obste. Un gand bun din partea mamei, asa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogata; cand trece, se intampla ca poala hainei Lui sa atinga pe te miri cine.

Facem si planuri de viitor, parintele - ca orice muribund autentic - fiind suta-n suta convins ca are sa moara si tot suta-n suta incredintat ca va trai.

Dar nu mai trec decat putine zile si se produce o hemoragie puternica. Il doboara. Medicul detinut, chemat cu staruinta, sosit cu greu, da din cap. Seful camerei il infasoara pe parintele Haralambie in patura, iar eu il duc, impreuna cu alt detinut, pana la usa celulei de unde, noi stand cu fata la perete si bratele peste ochi, plantoanele - ridicandu-l de pe jos - il cara la infirmerie.

Am aflat mai tarziu ca a murit a doua zi.

Gherla, iulie

In camerele dinspre sosea, vara, caldura e atat de mare incat gardieinn ingaduie detinutilor sa-si lepede hainele vargate si sa stea in chiloti. Zapusala atingand in anumite ore intensitati de neinchipuit, unii se urca pe paturi, apuca doi cate doi un “cearsaf” si-l agita spre a incerca sa iste o adiere.

Stau cu Marinica P. [Marin Popescu] si Sile Cat. [Vasile Catalinoiu] si invat Cantecul Potirului al lui Crainic. Painea si Vinul. Ca la Trakl si la Ignazio Silone. Caracterul atat de simplu al crestinismului intemeiat pe doua realitati, doua biete si-n acelasi timp splendide realitati: painea si vinul.

Si iata, potirul la gura Te-aduce
Iisuse Hristoase, Tu, jertfa pe Cruce
Adapa-ne, sange de Sfant Dumnezeu

Ca bobul in holda, ca mustu-n ciorchine
Esti totul in toate si toate prin Tine
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

Ca prin minune incep sa simt o racoare, o umezire a gurii arsa de sete (nici la Gherla nu pot bea apa, salcie); si o imensa recunostinta, niciodata n-am stiut mai bine ce e smerenia, cat de “saraca” si “ticaloasa” e conditia umana.

---

Pagina 5

29 August 1964

Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie.

Denis de Rougemont: Sa nu judecam pe altii, dar cand arde casa vecinului nu stau sa ma rog si sa ma imbunatatesc; chem pompierii, alerg la cismea. De nu, se numeste ca sunt fudul si ca nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept ca nu avem voie sa ne rasculam impotriva lui Nero caci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie sa-i sarim lui Nero in ajutor daca se intampla sa fie atacat. (Eisenhower si Foster Dulles in toamna lui ’56.)

Una e sa te rascoli, alta e sa aprobi. Cand a cazut Iacob al II-lea, s-au gasit episcopi anglicani care sa-l urmeze in exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru ca era suveranul legitim si, orice s-ar fi intamplat, nu putea fi inlocuit.

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte” si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”).

Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”. Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns".)

 - Poti sa nu pacatuiesti de frica. E o treapta inferioara, buna si ea. Ori din dragoste: cum o fac sfintii si caracterele superioare. Dar si de rusine. O teribila rusine, asemanatoare cu a fi facut un lucru necuvincios in fata unei persoane delicate, a fi trantit o vorba urata in fata unei femei batrane, a fi inselat un om care se increde in tine. Dupa ce L-ai cunoscut pe Hristos iti vine greu sa pacatuiesti, ti-e teribil de rusine.

Bucuresti, septembrie 1964

Parintele Mina mi-a spus si repetat numele preotului la care urmeaza sa ma prezint daca ies din inchisoare. Numele acestui preot, in ziua eliberarii, il uitasem.

Deindata dupa sosirea in Bucuresti, si-n timpul luptei mele cu plosnitele (doua deparazitari n-au avut rezultate si insectele nu s-au dat batute – armis suspectis pugnaverunt deinde victi se dediderunt – decat in fata verdelui de Paris, substanta cu numele plin de farmec si otrava ca-n Florile raului) ma chinui sa-mi reamintesc.

L-am rugat pe nasul meu sa-mi gaseasca un preot, oriunde, si sa procedam fara amanare. V. [Emanuel Vidrascu] este insa prins si el de mii de griji si incurcaturi, stiu ca ma pot bizui pe el, dar vad ca va trebui sa astept si sunt nerabdator. Totul a mers atat de bine acolo, de ce n-ar merge si aici? E nevoie sa ma zbat.

Mariana V. [Viforeanu] se bucura mult afland de botezul meu. A scapat de arestare si proces numai ca prin urechile acului. A fost anchetata si ea, retinuta trei zile – si a dovedit ca nu degeaba e fiica unui foarte mare avocat si unui foarte destept om. (Recunoaste ca a citit Padurea interzisa si afirma ca imediat dupa aceea i-a dat foc: din declaratia aceasta nu iese.) Ii arat Marianei cum stau lucrurile cu mine. Deindata imi propune sa ma recomande preotului de la Schitul Darvari, duhovnicul ei.

Schitul Darvari e o bisericuta de vis, in mijlocul unei gradini de roman semanatorist, si e un fost metoc atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe langa Schit si facusem odata invierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate sa nu atraga prin gratia, micimea, linistea lui tupilata. Fascinosum.

Primesc asadar fara a mai sta pe ganduri propunerea Marianei, si vad si in sugestia aceasta un fel de minune, un “rapel”, o chemare a trecutului si o implinire a sa. Decid a ma duce sa-l vad pe preot a doua zi. Cum il cheama? George Teodorescu, zice Mariana. Imi aduc aminte ca acesta era numele pe care mi-l dase parintele Mina.

 - Devotiunea mea particulara e Crucea.

Crucea este esenta misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pamant.

La Cruce se refera Domnul ori de cate ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie sa se boteze, la paharul pe care trebuie sa-l bea. Totul in cuvintele, tacerile si vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.

Crucea pentru crestin (si sa nu pierd prilejul de a repeta, orice om e crestin): simbolul interferentei cerului cu pamantul, al spiritului cu  materia.

Crucea este tiparul care, singurul, ne ingaduie sa intelegem taina lumii si a vietii, e singura cheie de care dispunem.

Ferindu-se de semnul crucii, protestantii pierd din vedere ca el nu evoca numai un groaznic instrument de tortura (si nu intamplator chinul consta in tintuirea verticalitatii fapturii, in pedepsire Omului prin insasi pozitia sa specifica – luata-n deradere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu madularele in ptoza, vertical dar expus spre ocara), ci si repetarea constienta a integrarii noastre in semnificatiile ultime.

Mai mult decat orice alt simbol, Crucea este desavarsita si completa imago mundi. O imago mundi simpla, integrala, care spune totul. Mai bine, draga doctore Al.-G. [Sergiu Al. George], decat complicatul si fastuosul Barabudur.

Thierry Maulnier: De vreme ce toate se termina, toate se termina rau.

Proust catre doamna E. Strauss: Pentru noi fericirea e o eroare.

Arnold Toynbee: Cuvantul parohie – cu o rezonanta atat de locala, de intima, evocator de cuib si camin – e de la verbul grecesc care se talmaceste: a vietui printre straini.

Concluzie: Rugaciunea in care sta scris ca patria noastra e in cer exprima un adevar elementar. A da crezare fericirii pamantesti e o greseala boacana, fara scuze.

 - Crestinismul e bucurie si reteta de fericire. E si asumare a durerii.

Leon Bloy: “Stim ca stelele sunt mereu in acelasi loc pe cer, dar potrivit feluritelor stari ale atmosferei par mult mai departate decat in alte momente, ori dau impresia ca sunt mult mai apropiate si seamana cu lacrimi gata sa picure pe acest pamant. Asa e si cu Dumnezeu. Bucuria il indeparteaza, pe cand amaraciunea il apropie si s-ar zice ca-l salasluieste in noi.”

“Secretul suferintei nu i se va dezvalui pe deplin omului decat in ziua cand va intelege angoasa Fiului lui Dumnezeu, care-si da viata si sangele pentru oameni si vede in vesnicul prezent al torurii prelungite pana la capatul istoriei lumesti ca oamenii nu raspund cu dragoste dragostei lui, ca fac totul pentru a o da uitarii si tot amana prin acest incapatanat refuz coborarea sa de pe cruce.”

“Ii ceream sa ma invredniceasca de a suferi pentru fratii mei si pentru El insusi, cu trupul si cu sufletul. Ma gandeam insa la prea cinstite si prea curate suferinte care, imi dau bine seama astazi, ar fi fost tot bucurie. Nu ma gandeam la suferinta aceea draceasca pe care mi-a trimis-o si care consta in a se retrage in aparenta de la mine si a ma parasi, fara aparare, in mijlocul celor mai inversunati dusmani ai mei.”

“Nu suferim decat fiind departati de Dumnezeu, dar suferinta aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se poate astfel spune ca Dumnezeu este in acelasi timp Fericirea pierduta, cainata, si Suferinta, deoarece intoarcem spatele Fericirii. El e Dumnezeul rastignit pana la implinirea veacurilor. Totul asadar sta sub semnul caderii, care-l preschimba pe om in fiinta a remuscarii, a surghiunului, a durerii iar pe Dumnezeu insusi – Dumnezeu care nu poate fi decat al Bucuriei! – un Dumnezeu al lacrimilor; Domnul care sta spanzurat pe lemn, Sfantul Duh care suspina si Maria, care plange pe Munte.”

“De raiul pamantesc nu ne mai apropiem decat suferind si suferinta aceasta e singurul lucru care ne poate convinge ca pierduta Gradina tot mai exista.”

Propozitia lui C.G. Jung: “Nostalgia luminii e nostalgia constiintei”, o interpretez in sensul afirmatiei ca prostia nu are nimic de a face cu doctrina crestina.

Lumina nu este numai Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care face o netrebnica arma diavoleasca.

 - Aparent paradoxalei constatari a lui Bettex ca incultului ii este ingaduit sa nu creada, savantului insa nu, ii vin in sprijin cuvintele lui Newton: “Corpurile, recunosc, stau unele fata de altele ca si cum s-ar atrage; daca se atrag intr-adevar nu stiu si nici nu ma pricep a spune cum s-ar putea atrage.”

 - Texte biblice referitoare la teza: crestinismul este o religie a curajului:

 - De nenumarate ori indemnul christic: Indrazneste fiule, Indrazneste fiica (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Indrazniti (Marcu 6, 50; Ioan 16,33);

 - Incurajarile Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu va temeti (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu va inspaimantati (Marcu 16, 6);

 - Pe lista celor sortiti iezerului de foc, cine figureaza primii? “Fricosii (Apoc. 21, 8); si certarea: Pentru ce sunteti fricosi?” (Marcu 11, 12);

 - Si mai ales dezvaluirea marelui secret: “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Mat. 11, 12);

(In alte versiuni: se ia cu navala si navalitorii pun mana pe ea. Biblia engleza veche vorbeste de violenta si oameni violenti, cea noua afirma ca e siluita si luata cu forta. La forta se refera si Francezii. Germanii dau echivaluentul Gewalt, dar in continuare intrebuinteaza un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)

Crestinul este cel caruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) si poate duce razboiul nevazut (Nicodim Aghioritul); e bun ostas al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3) incins cu adevarul, imbracat cu platosa dreptatii, coiful mantuirii, sabia Duhului.

O religie marturisita prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fara sa va infricosati intru nimic … caci voua vi s-a daruit… nu numai sa credeti intru El, ci sa patimiti intru El, ducand aceeasi lupta…).

Ce zice Pavel? Nu ma voi teme! (Evr. 13, 6) Dar Ioan? In iubire nu este frica ci iubirea adevarata alunga frica. (Epist. I. 4, 18).

1966

Discutii cu evrei in casa verisoarei mele Vally.

Admit, eventual, trecerea de la o credinta la alta. (Mai ales daca a fost constransa. Unii ma intreaba daca am fost cumva silit s-o fac, in inchisoare.) Cum de-am putut sa trec de la spirit la materie? Ar fi inteles sa ma inchin in duh altundeva, dar cum de ma pot impartasi cu paine si vin (cu “alimente” si din acelasi pahar cu toata lumea), cum de pot saruta icoane facute din lemn, chipuri cioplite?

Si-mi zambesc subtire.

Le zambesc si eu. Or fi ei stiutori, stiu si eu cate ceva: ca oamenii nu-s numai spirit ci si materie. Domnul e duh; dar s-a intrupat, carne s-a facut.

Iata ca o religie atat de rationala si de socotita invoca suprematia intangibila a spiritului. Iata ca un Weltanschauung atat de ancorat in lumesc si in reusita se intimideaza dand de speciile ori chipurile materiei. Ce curioasa tema si repulsie fata de materialitatea painii, vinului si icoanelor la oameni care vorbesc infinit mai deferent si laudativ despre lume decat adeptii lui Hristos! Si parca e si o tulburata, feciorelnica teama de a se  apropia de Dumnezeu, de a-I cere si a-I da prea mult, de a stabili prea intime legaturi cu El. Si cata freudiana mandrie: cum de-as cobori eu, om creat de Creator, pana la materie!

Sunt insa dispusi sa ma inteleaga: ce-am facut am facut intr-un moment de mare si explicabila nefericire, deznadejde.

Cand dau sa ma arat ca, dimpotriva, intr-un moment de inexprimabila fericire am facut ce-am facut, zambetele subtiri reapar, compatimitoare.

Nu mai am ce spune. Zambesc, acum rezervat.

Noi nu facem prozelitism, asta-I superioritatea religiei noastre. Asa incheie ei discutia. Nu-mi dau timpul sa le spun ca se falesc, vorbind adevarul. Lipsa aceasta de prozelitism (trecera la iudaism: nu numai foarte rara ci si foarte grea, cazul Palliere) e de fapt un rasism.

 - Heidegger cunoaste paradoxul lui Don Quijote de vreme ce scrie: “Orice om este intotdeauna infinit mai mult decat ceea ce ar fi daca ar fi numai ce este.”

 - Cine este mai fraier? Cine-l urmeaza pe Hristos sau cine se incredinteaza diavolului?

S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca sa-l urmezi vrea sa-ti lasi casa, femeia, fratii, parintii, copiii, tarina, vitele, pana si mortii sa-i lasi neingropati.

Atat demonizatii cat si crestinii sunt oameni inzestrati cu sentimentul infinitului. Crestinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar si da ceva in schimb: linistea aici si fagaduinta mantuirii viitoare. Pe cand diavolul e mai exigent: in schimbul simtamantului demnitatii el nu ofera decat deznadejdea. Ii dai constiinta, pacea, somnul, iti vinzi prietenii si rudele, cedezi absolut totul si mai mult ca totul – si toate pe degeaba. Ce-a obtinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispretul batranilor si a restituit banii; s-a ales cu streangul si cu hohotul de ras al Necuratului.

Sfintilor li se cere mult, dar nu chiar totul – si nu degeaba. Postesc, privegheaza, se infrang, dar inima si sufletul nu si le dau.

Contractul incheiat cu diavolul e mult mai oneros decat cel incheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e pacaleala. Dai totul, nu primesti nimic. Plata neantizarii diavolesti e deznadejdea cu perspectivele ei firesti: moartea, sinuciderea, rusinea si ciuda iscate de intelegerea faptului ca ai fost tras pe sfoara. (Sfoara sau franghie, franghia sinucigasului Iuda.)

 - Adeseori un anumit ton pedant insotit de cuvinte sforaitoare cu aspect stiintific impresioneaza, asa incat prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adancul respect al tuturora. Ar fi de ajuns sa fie nitel scuturate pentru a se vedea cat pretuiesc.

Chamfort: Exista prostii bine imbracate, asa cum exista dobitoci foarte dichisiti.

 - Poate fi o asceza blanda si degajata, fara nici o legatura cu puritanismul bosumflat?

Despre Sf. Francisc: “Suradea lumii si nu profita de ea.”

Infranarea nu presupune simtaminte de ura si sila la adresa vietii. Gresit gandesc dusmanii crestinismului – ori si adeptii sai – ca nu se cere altceva decat sa urasti pacatul si raul. Crestinismul nu poate fi rezumat printr-o formula negativa si de ura, chiar daca negatia si ura au in vedere pe ale diavolului.

Nu-i crestina, dar stie ce spune autoarea acestor randuri fundamentale: “Daca nu iubim viata pe seama noastra si prin altii, zadarnic incercam pe orice cale ar fi sa o justificam.” (Simone de Beauvoir).

Si Hegel: “A-l iubi pe Dumnezeu e tot una cu a te simti cufundat in totalitatea vietii.”

   - Convorbire cu Al. Pal. [Alexandru Paleologu].

Ne inspira neincredere pacatosii care n-au in gura decat neprihanirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu totii – verbal – in monofizitism si manicheism, concep viata religioasa numai sub forma etericului si absolutului. O concep, la propriu, caci in fapt isi duc mai departe viata de pacat sub cuvant ca pacatul fiind irezistibil, iar crestinismul tot una cu etericul absolut, nu pot iesi din dilema in care se afla. Lui Satana ii consacra viata lor pacatoasa, iar lui Hristos vorbirile si scrierile lor slavitoare ale puritatii celei mai rafinate.

Cat de departe sunt de teandria crestina, si de Cel ce propovaduia metanoia pe strazi, in sate, pe drumuri, pe la ospete, te miri unde si te miri cui.

Si ce usoara e solutia pe care si-au gasit-o.

Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El aici ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. Aici in lume, facand eforturi si-n plina necuratie. Si – vorba lui Kierkegaard – nu-I El atat de slab incat sa ne scoata din lume. Si nici – se-ntelege – atat de naiv incat sa nu stie de ce se vorbeste cu atata intransigenta si exclusivism despre neprihanire: vocabularul psihanalitic ii este cunoscut, cum ii sunt toate, deci si compensatiile si transferurile.

Leon Sestov: “Pare-se ca exisa doua teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii sustin ca omul coboara din maimuta, altii ca a fost creat de Dumnezeu. Se cearta grozav. Eu unul cred ca se inseala si unii si altii. Teoria mea este urmatoarea: cei care cred ca omul coboara din maimuta, coboara cu adevarat din maimuta si alcatuiesc o rasa aparte, in afara rasei oamenilor creati de Dumnezeu si care cred si stiu ca au fost creati de Dumnezeu”.

Noiembrie 1968

Floriana a fost astazi dupa-amiaza nasa la botezul nepoatei ei. A slujit parintele Sofian [Boghiu]. Maretia sobra a curtii manastirii Antim; intimitatea paraclisului (unde a fost savarsit botezul); cumintenia extraordinara a Domnicai, botezata; barba alba, glasul senin, gesturile foarte lente si hieratice ale staretului; dar mai ales purtarea Florianei au transformat un banal botez intr-o lunga, prelunga si parca dinadins prelungita ceremonie tainica si cutremuratoare, i-au dat adevaratul inteles, atat de fantastic: imersiunea intr-un cazan cu apa (simbol al mormantului) si semnul crucii fac dintr-o netrebnica faptura biologica o digenis, o fiica a Legamantului, o fiinta libera si nobila, vie. Floriana se inchina, crede intr-unul Dumnezeu, asteapta invierea mortilor, se leapada de satana, rosteste formulele cu asa seriozitate si convingere, cu o voce atat de ferma si calda, cu priviri atat de limpezi si indreptate numai inspre taramuri lipsite de suspinare, durere si intristare, cu o fata atat de luminata de nadejdi absurde, incat paraclisul – unde intr-un colt duduie o sobita, unde e lume putina si totul e tainic, intim, initiatic si gaocit – poarta inchipuirea inspre Optino si Athos si locasul pare a fi sala palatului de la Camelot in ziua aparitiei Graalului.

Emile Male: frumusetea e pretutindeni, dar nu se dezvaluie decat dragostei.

Varatec, 1970

Maestrul si Margareta de Mihail Bulgacov, recomandata staruitor de Pillat.

Diavolul Behenoth, cu doi colegi, vine pe pamant, in Uniune, luand chip de motan negru care duce cu el un Primus [masina de gatit].

(Zat! Ii spune taxatoarea, motanii n-au voie sa calatoreasca in autobuz!)

Primusul acesta face toti banii si este cheia cartii, si e dovada genialitatii autorului.

Pentru ca asa oameni, asa draci. Behemoth e un mare demon trist, un print razvratit al intunericului. Dar stie unde s-a intamplat a nimeri si – lepadandu-si mantia byroniana ori goetheana, mantia luciferica si somptuoasa – se da pe brazda si pe masura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a desparti, a batjocori) al civilizatiei sovietice dupa cincizeci de ani consacrati fauririi unei societati exclusiv preocupata de bunuri materiale si prosperitate, dupa cincizeci de ani de construire a comunismului – triumf al bunei stari.

Cand dracii trec in zbor peste case si cu asmodeice puteri le ridica acoperisurile, ce se vede? Se zaresc siruri de coridoare unde, intoarse de la munca, gospodinele sovietice gatesc fiecare pe cate un primus masa de seara.

Asta e comunismul! Asta si nu altul: tovarasul de la raion, spatiul locativ, certificatul de origine sociala, delatiunea obligatorie, cozile, primusul. In vreme ce un miliard si jumatate de imbecili, in occident, ofteaza, manifesta, rapesc, urla, scriu, se despoaie, isi lasa barba, fac dragoste in public, arunca cocktailuri molotov pentru a realiza idealul: Primusul, masinuta cu gaz a saracimii.

Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar la gandul miliardului aceluia si jumatate, cine sta sa se gandeasca, il apuca nebunia.

Alt comunism? Daca s-ar fi realizat altundeva era altfel? Cand l-om face noi va fi altceva.

Iluzii, prostii. Tot cu aceleasi elemente constitutive veti lucra. Tot acolo veti ajunge. Tot la rasism social, marxist nu mai putin decat leninist (desi ar fi, poate, om cumsecade, desi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ti face: esti cum esti, si cum altfel nu poti fi, trebuie asadar sa fii osandit).

Asta e, nu altul. Razbunator. Mic. Imputit. Mahalagesc. Pizmas. Credincios al treimii: ura, banuiala, invidie. Cu gura de tsatsa si ura de sluga. Societatea bunei stari, unde bucataria e Primusul de pe coridor.

Stiu ei, demonii, cum sa se intrupeze, nu intamplator.

Varatec, 1971

In postul Santei Marii ma spovedesc parintelui Calinic.

Printre altele: un fost coleg de puscarie mereu vine sa ma tapeze; duhneste a bautura si uneori imi arunca-n obraz povesti sfruntate: ca i-a murit copilul si ii lipsesc banii de inmormantare – mie care stiu ca nu e tata. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totusi o neliniste. Dar ce sa fi facut cu un betiv?

Sa-i fi dat, ma intrerupe duhovnicul.Cand mai vine, da-i, nu-l judeca! Si eu – zice – am un prieten betiv, un nenorocit si cand vine pe aici il omenesc. Da-i!

Cat de bine imi pare ca m-am facut ortodox.

---

Nota: Numele trecute intre paranteze patrate nu apar in textul original. Ele au fost ulterior identificate cu ajutorul persoanelor din anturajul lui Steinhardt.