varianta cu diacritice românesti a acestei pagini

Cu Parintele Dumitru Staniloae

De la rasarit la apus

"Protestantismul a respins realitatea obiectivã a Arhiereului sau Mijlocitorului Hristos, Care face eficientã lucrarea Sa mântuitoare dând putintã credinciosilor sã se împãrtãseascã de ea. Conceptia protestantã a fãcut sã depindã mântuirea numai de subiectivitatea umanã individualã. Mijlocirea lui Hristos s-a epuizat, dupã conceptia crestinismului occidental, pe cruce, ca într-un act pur juridic si deci suficient, si nu mai e nevoe de ea în continuare. Depinde acum exclusiv de noi sã credem cã mijlocirea de pe Golgota a rezolvat de fapt diferendul dintre noi si Dumnezeu."(pg.158)

* * *

"... relatia între preotul si episcopul slujitor si comunitate nu se poate reduce la o singurã formulã. El este si mijlocitor al lui Hristos, dar este si membru al Bisericii ca trup al lui Hristos. Nici un episcop nu se singularizeazã, nu devine substitut vãzut exclusiv al unicului cap, Hristos. De aceea Hristos a lãsat la conducerea vãzutã a Bisericii comuniunea Apostolilor si dupã ei comuniunea episcopilor, ca urmasi ai comuniunii apostolilor, nu pe Petru singur si pe urmasii lui. Prin aceasta episcopul este încadrat nu numai în comunitatea Bisericii, ci si în comunitatea episcopatului, între ele fiind o strânsã legãturã."(pg.159)

din Teologia Dogmaticã Ortodoxã vol.2

ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

* * *

Īn cartea "7 dimineti cu pãrintele Stãniloae", ed. Anastasia, în care sunt redate convorbiri ale pãrintelui Dumitru Stãniloae cu domnul Sorin Dumitrescu, gãsim câteva fragmente, unde sunt prezentate aspecte, atât istorice cât si politice si spirituale, ce reflecteazã asupra spiritualitãtii apusene si rãsãritene si a relatiilor dintre cele douã:

- Vi se pare cã Biserica catolicã în raport cu istoria este mai irascibilã decât Ortodoxia?

- Da. Se acuzã de obicei Ortodoxia cã a fost aservitã împãratilor în era bizantinã. Eu cred cã cea mai mare libertate a manifestat-o Biserica tocmai pe vremea împãratilor din bizant. Ortodoxia a fost foarte liberã; au fost atâtia martiri pentru apãrarea credintei pe vremea împãratilor. în Occident, dimpotrivã, lupta Bisericii n-a fost împotriva ideeilor împãratilor, ci exclusiv pentru putere. Papa a voit sã aibã si el statul lui, a luptat cu statul german, episcopii catolici erau latifundiari, printi electori, printi reali si, deci, s-au luptat numai pentru putere. Si astãzi, Statul Vatican e stat. De ce? Pentru ce sã fie stat? Vaticanul are ambasadori peste tot. A fost o luptã pentru putere, n-a fost o luptã pentru credintã. în Rãsãrit a fost o luptã pentru credintã care a mers pânã la mucenicie.

- Astãzi ne este din ce în ce mai limpede faptul cã comunismul n-a fost o ideologie. Continutul sãu real a stat ascuns în spatele unei ideologii. în realitate a fost o satanologie.

- Da, satanologie cu origine în filozofia apuseanã.

- Aceastã satanologie este compatibilã doar cu instrumentele teologiei, singura disciplinã umanã care poate s-o dezamorseze, s-o deconspire. Deci nu ideologic poti distruge comunismul, ci folosind un instrument compatibil cu continutul sãu disimulat; asadar, doar teologia poate sã-i punã în crizã sloganele. Nu credeti cã acum, a lupta împotriva comunismului este ca si cum ai lupta împotriva unei secte sau a unei deraieri dogmatice? Asa cum lupta biserica altãdatã împotriva arianismului?

- Biserica a luptat întotdeauna spiritual, n-a luptat însã cu arme politice. A luptat spiritual si cu comunismul. Fiindcã tot mã iscoditi, vã-ntreb: catolicismul care avea ditamai fortã politicã -de ce n-a luptat? De ce statele occidentale au încurajat si au sustinut comunismul în Rusia, când poporul nostru s-a dus pânã la Volga si a sacrificat atâtia oameni? De ce n-a luptat? De ce a lãsat de izbeliste Polonia? Unde a fost lupta catolicismului în aceste cazuri? Cum puteau lupta ai nostri? cu ce puteau lupta?

- Da, dar asta e istorie de-acum.

- Vreo 12 mii de episcopi si cãlugãri au fost împuscati în Rusia. Unde s-a întâmplat aceasta în Spania? Unde s-au omorât atâtia în America Latinã?

- Fiindcã n-au avut parte de un asemenea satanism ideologic.

- Ba au avut.

- Dar nu de talia asta.

- Sã nu uitati cã acolo sunt vreo douã state catolice, si-au avut si ministrii dintre preotii catolici. Au venit odatã si aici, la un congres al ecumenistilor. Si unul dintre reprezentantii lor a sustinut ideile socialiste. Eu i-am combãtut si vorbeam mereu de Hristos. Iar mã întrebau: "De ce tot vorbiti de Hristos? Aici este vorba de altceva, nu de Hristos". S-au supãrat teribil si, dupã ce am plecat, m-au criticat foarte tare pentru cã vorbeam de Hristos si nu de probleme de-astea sociale. Lupta catolicismului n-a avut o bazã spiritualã, crestinã, asa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuzã Todea cã suntem Bisericã trãdãtoare. Douã mii de preoti ortodocsi au stat în închisoare. Eu am fost în închisoare si n-am vãzut nici un preot unit. Toti s-au fãcut ortodocsi sau au intrat în diferite intreprinderi în care fãceau pe turnãtorii.

- Episcopii însã au fost în închisoare...

- Da, doi-trei episcopi, asa cum a fost Hossu, care a fost la mãnãstirea Cãldãrusani; nu l-am vãzut în închisoare. Se plimba în jurul Bisericii în timpul Liturghiei fãrã sã între înãuntru. Si a lãsat sã fie înmormântat de un episcop catolic ungur. Unde a fost atunci lupta lor? Biserica Ortodoxã - le-am spus tinerilor care au fost la mine - a fost Biserica Crucii, toatã istoria ei a fost un drum al Crucii. Au venit întâi mahomedanii peste noi. S-au dus ãstia cu crucea, cruciatii si-au ocupat Bizantul, slãbind puterea de rezistentã celor din Rãsãrit, timp de 60 de ani. Au venit la Nicopole. Ce au luptat acolo? Cine a luptat cu adevãrat aducând atâtea jertfe? Ei au purtat crucea în mod fanfaronic. Dar au murit ei oare, oprind mahomedanismul sã ne invadeze? N-au fãcut nimic, nu ne-au ajutat cu nimic. mai mult ne-au lovit si ei. Stefan cel Mare lupta sã opreascã mahomedanii sã înainteze în Europa si cine îl ataca? Ungurii, la Baia Mare. Niciodatã nu a avut un ajutor din Occident. Tãrile noastre au fost singurele care au oprit Islamul sã meargã mai departe. Dupã ce Bizantul a cãzut si nu a mai putut sã se opunã, s-au format tãrile acestea si ele au oprit mahomedalismul sã înainteze în Europa. Unde se spune aceasta? Ce-au fãcut cruciatii pentru aceasta? Nimic, absolut nimic.

- Spuneti-mi, unde vã este antipaticã - ca teolog si ca preot - tema politicului, a raportului între Bisericã si istorie?

- Pentru cã noi ne luptãm cu metodele politice, împotriva politicii, a politicii rele, care vrea sã se foloseascã de puterea lumii pentru avantajul unora care conduc. Biserica luptã spiritual, duhovniceste, pânã la martiriu. Din acest punct de vedere, nu face parte din istorie care , în general, este domunatã de politic si de interese materiale, pãmântesti. Eu trebuie sã trãiesc în istorie, dar oamenii nu trebuie sã se lase dominati în istorie de interesele pãmântesti. Biserica foloseste în istorie pe oamenii care apãrã credinta, asa cum i-a folosit pe Stefan cel Mare, pe Mircea cel Bãtrân, pe cei care s-au jertfit la Mãrãsesti, pe cei din ultimul rãzboi care au mers lângã nemti sã nimiceascã comunismul pe care îl apãra Occidentul. Numai jertfe am adus. Si Occidentul ce-a fãcut în timpul ãsta? A sustinut comunismul.

- Bine, dar ce facem acum când trebuie sã-l nimicim? când comunismul s-a arãtat cã nu este o ideologie, ci cã are la bazã o satanalogie, oare nu era necesarã o interventie promtã a Bisericii de a penaliza si de a dezvãlui mecanismul maimutãrelii: autocritica, maimutãrind spovedania, sedinta de partid care maimutãreste Liturghia s.a.m.d. Nu este cazul ca Biserica sã developeze public acest mecanism îndrãcit, care-i mãsluieste organismul teandric?

- Nu acuz Biserica, pentru cã Biserica nu înseamnã câtiva ierarhi sau unii preoti. Eu cred cã poporul ortodox luptã împotriva acestui sistem, dar cu metode spirituale. Noi trebuie sã ne înduhovnicim, sã ne spiritualizãm, sã avem episcopi mai duhovnicesti, oameni mai hotãrâti pentru încrestinarea societãtii. Societatea noastrã este foarte descrestinatã si nu o poate ajuta numai autoritatea Bisericii. Trebuie sã luptãm cu totii pentru încrestinarea acestei societãti.

- Si încrestinarea aceasta nu se face prin propovãduirea realismului crestin? Fiindcã, în viziunea mea, crestinismul reprezintã cea mai realistã opinie a lumii noastre; realismul sãu este însã, un realism eshatologic. Nu-i nevoie oare astãzi, mai mult ca oricând, de acest tip de realism?

- Da, e nevoe sã devenim cât mai crestini ca sã nu mai fie validate prin metodele votului popular acele grupãri care sunt necrestine. Cu totii, de la cei de sus pânã la cei de jos, trebuie sã ne încrestinãm. Dar unde gãsesti printre oamenii politici crestini adevãrati? Când cei care sunt mai populari declarã senini cã este depãsit crestinismul...

- Crestinismul este depãsit?

- Dacã s-ar forma un partid cu adevãrat crestin sunt sigur cã tot poporul într-acolo ar merge.

*

Teologic mereu am combãtut orice ideologie panteistã care confundã lumea aceasta cu toatã existenta. Si am spus cã marea parte a intelectualilor nostrii nu sunt atei din 1944, ci sunt de la 1850, si au rãmas atei si dupã ce a dispãrut comunismul ca formã ideologicã. Eu continui sã sustin cã acesta este marea abatere de la crestinism si dacã nu ne întoarcem la valorile lui spirituale nu putem face nimic; si s-a zis cu noi!

- Ce pãrere aveti despre opinia -deja publicã- a pãrintelui Galeriu, prin care dânsul sustine cã 22 decembrie, prin consecintele sale, este un eveniment mai important ca 1848? Īn ce vi se pare cã este plauzibilã afirmatia dânsului? - 1848 a fost o cãdere din spiritualitatea noastrã traditionalã într-o aservire fatã de ateismul rationalist occidental. Pe când acum a fost o vointã de a ne reântoarce la ceea ce este propriu poporului român - la spiritualitatea crestinã.

- Ati recunoscut acest fenomen în faptele petrecute?

- Da, si am recunoscut-o si la bãietii acestia care au venit cu Drumul Crucii la mine. Mi se pare cã tineretul a început acest drum nou, drum al crucii, care, de fapt, a fost specific poporului nostru, dar pe care intelectualii l-au dispretuit; poporul însã l-a conservat. Trebuie sã mergem pe drumul crucii cu Hristos, pentru cã numei în Hristos putem sã ne iubim, ca toti sã fim una sã ne unim fatã de cei din stânga, si fatã de cei din dreapta.Sã stãm locului asa cum am stat, asa cum n-au putut sta barbarii si au trebuit sã treacã peste noi. Cum am scos Balcanii de sub jugul otoman, cum i-am oprit sã treacã spre Europa, cum i-am slãbit pe tãtari sã stãpâneascã Rusia, tot asa, aceleasi jertfe trebuie sã le facem si în viitor. Si asta este cea mai clarã atitudine fatã de urmãrile comunismului. As vrea ca toti conducãtorii Bisericii noastre sã facã asta si sã învete poate de la tineri mai mult, si tot de la tineri sã învete si intelectualii nostri. Eu cred cã noi începem un nou drum în istorie, un drum care îl reparã pe cel pe care am apucat în 1848.

- N-ar fi necesarã totusi, o implicare mai profundã a Bisericii în istorie? Aduceti-vã aminte cã în timpulde pe Athos, cu isihasm cu tot, au coborât din munte si s-au dus sã lupte pentru tara lor.

- Noi nu putem lupta cu armele asa cum au luptat grecii atunci; acum altele-s vremurile, acum noi trebuie sã luptãm spiritual, cu armele teologiei, sã aducem lumea la credintã. Numai credinta în Hristos ne poate reunificasi ne poate da puterea pe care am avut-o. Altfel ne prãpãdim ca neam. Panta asta a necredintei pe care mergem duce la prãpastia desfiintãrii... Mã tem cã nu exagerez!

*

- Existã rugãciunea inimii, a isihasmului, si, în genere, a raporturilor pe care le-ati definit mai înainte între om si Dumnezeu, asa cum le manifestã crestinismul oriental, care au consolidat rezistenta Rãsãritului la asaltul satanologiei comuniste? Dacã pacostea acestei satanologii ar fi cãzut pe crestinismul apusean, acesta ar fi putut sã-i facã fatã?

- Eu cred cã ar fi rezistat mult mai putin.Aici poporul a rãmas crestin în general. ,Occidentalii se mirã când vin la noi si vãd cã totusi bisericile au destul popor în ele. în Occideã nt nu prea mai vezi lucrul acesta. Desi oamenii stiau cã sunt urmãriti de agentii securitãtii, totusi si-au pãstrat credinta. Tinerii au fost mai influentati, pentru cã în scoli se debitau teoriile ateiste. Dar populatia cred cã a rãmas crestinã, ca si în Russia. Unii chiar se plâng astãzi cã mai multi erau în Bisericã pe vremea comunismului. Cred cã ateismul n-a putut sã pãtrundã în inimile oamenilor. Nu poti satisface satanismul acesta. Ortodoxia are acest sentiment al tainei, o predilectie fatã de tainã, pe care nu le au occidentali, care se multumesc cu lucrurile acestea ale trupului: societatea de consum. Vezi, de exemplu, ce sãltãrete si neserioase sunt cântecele lor. Eu n-am vãzut la noi un cântec cum este doina româneascã...

- Totusi în occident raporturile interumane sunt cu mult mai armonice, mai disciplinate decâthaosul si dezbinarea care exista în Rãsãrit. în Occident oamenii nu sunt extraordinari de primitori, în nici un caz nu poti sã vorbesti de omenia noastrã. în acelasi timp, îsi respectã linistea unul altuia. La noi este omenie multã dar si multã bârfã, delatiune, lucruri care nu mai existã la nivelul raporturilor zilnice în Occident.

- Īn Occident este o corectitudine în raporturile între oameni, sustinutã cumva de legi. Dar nu este o cãldurã în raporturile între oameni asa cum este la noi. însã la noi lucrurile s-au amestecat. Cãldura omeniei, a ospitalitãtii, sentimentul tainei celuilalt, bucuria de a-l vedea pe celãlalt, toate acestea se numesc raporturi sufletesti între oameni, pe care Occidentul nu le are.însã intelectualitatea noastrã n-a vãzut decât acest exterior care este un interior sufletesc în Occident si pe care l-au adus si la noi. Si sau amestecat aici, într-un mod foarte bizar, aceastã nepãsarefatã de altul, mergând pânã la exces, cu cãldura dintre noi. La noi vezi si una, si alta. Vezi si aceastã influentã a rãcelii interioare dusã pânã la nepãsare, dar vezi si cãldura sufleteascã.

- Dar nivelul credintei si calitatea precarã a raporturilor interumane din România sunt semnalate încã de Antim Ivireanul, deci înainte sã fi pãtruns "duhul" occidental de la 1848.

- Eu nu stiu ce o fi semnalat Antim Ivireanul, însã eu am trãit în satul meu si am fost prin alte sate si stiu sigur cã nu era asa ceva. Era cãldura si respectul si vorba bunã între oameni. Niciodatã n-am auzit-o pe mama sã spunã un cuvânt urât despre cineva din sat. Eu nu stiu în ce mediu o fi trãit aici Antim Ivireanul, dar eu mã simteam în sat ca într-o familie. Orasul ne-a despãrtit, este fiecare de capul lui, fiecare mai destept ca altul; a fost influienta Occidentului pe care noi, cu voiciunea noastrã, am dus-o mai departe. La noi este o îmbinare între Occident si Orient care ne face societatea mai variatã, unind în ea în chip paradoxal lucruri extraordinar de frumoase cu lucruri extraordinar de urâte. Si astea din urmã vin mai ales sub influenta mentalitãtii materialiste apusene.

- Pentru ce, fatã de anumite teme, vã manifestati mai putin "integrist" si sunteti dispus sã acceptati o nivelare, o omogenizare a diferentelor, cum s-a întâmplat ieri, când v-am iscodit despre culpã. Iar în alte teme, cum ar fi cea a raportãrilor dintre Orient si Occident, deci între douã confesiuni surori, exercitati o separatie atât de netã si sunteti dispus sã vedeti mai curând deosebirile decât asemãnãrile. Eu as dori foarte mult sã-mi rãspundeti tehnic la aceastã întrebare.

- Poate cã este propriu spiritului rãsãritean sã punã accentul principal pe adevãr, pe adevãrul în Hristos, pe adevãrul Treimii. Pãrintii erau foarte îngãduitori cu toate pãcatele, însã când vedeau o erezie, când vedeau cã este atacat adevãrul lui Hristos, atunci sãreau cu toatã puterea ca arsi!

- Si nu de asta si-or fi fãcut de cap Nicolski si altii, stiind cã aici este o nemãsuratã îngãduintã fatã de pãcate, sãrindu-ne tandãra doar la erezie?

- O datã ce pãstrezi integritatea învãtãturii, pãstrezi o posibilitate sã-i readuci pe oameni din pãcat. Pe când dacã, o datã ce te-ai despãrtit ca eretic de adevãr, pierzi orice sansã sã realizezi unitatea.

- Credeti în posibilitatea ca Occidentul sã recupereze pagubele si sã-si mântuie aceste deraieri? Este el recuperabil?

- Pe mãsurã ce va evolua, va creste si se va maturiza spiritual. Eu cred cã Occidentul este imatur spiritual, are o prea mare si naivã încredere în ceea ce îi poate da stiinta, fiindcã n-a atins adâncimile de spiritualitate si duhovnicie. Sunt atâtia oameni de seamã în Occident care încep sã vadã aceasta. Sunt multi care vin în Athos, se fac cãlugãri acolo si chiar dacã nu se manifestã direct, ne privesc cu mult interes. Este o mânãstire lângã Milano care a tradus acum Filocalia; vin pe la mine, vin în mânãstirile noastre zicând cã ei acolo nu au nici o viatã spiritualã, nici o cãldurã spiritualã. Eu cred cã încet, ei ne vor descoperi. Sigur va trebui si noi sã avem o anumitã întelegerepentru ei. Un anumit tact al iubirii...

- Exista o scrisoare pãstratã a lui Alecu Russo cãtre Kogãlniceanu, dacã nu mã însel, în care primul, având domiciliul fortat la o mânãstire, îl roagã pe Kogãlniceanu sã-i trimitã ziare frantuzesti, cã se plictiseste îngrozitor cu niste scrieri ale unuia Efrem Sirul, pe care le-a gãsit în podul mãnãstirii.

- Russo, se stie, era mason si toti erau masoni, sãracii...!

*

- Dumneavoastrã echivalati neamul cu natiunea, sau faceti o deosebire totusi?

- Natiunea este un termen mai nou. Eu îi spun mai mult neam.

- Dar neamul nu este mai apropiat de etnie?

- Suntem de un neam, suntem rude. Natiunea este ceva mai abstract, mai politic mai rece.

- Sunteti nationalist?

- Dacã as avea un cuvânt de la neam, l-as folosi pe acela. Eu tin la neamul meu.

- Dar patriot sunteti? Profesorul Cândea face echivalentul cuvântului patrie care se zice cã este un cuvânt destul de nou, cu un cuvânt mai vechi care este mosie. Mosia este echivalentul patriei. Deci patriot sunteti?

- Eu as spune cã n-avem cuvinte unitare pentru lucrurile acestea. Eu tin la tara strãmoseascã. Ea îmi spune mai mult decât patria. Patria este iarãsi un cuvânt venit de aiurea Vaterland. Pater. Tara strãmoseascã, tara mea, tara noastrã. Am apucat timpurile când Ardealul nu era unit. Aproape toti tinerii din sat spuneau cã se duc în tarã.

- Atunci sunteti tãrãnist? (ha, ha, ha).

- Nu (ha, ha). |stia încã au coborât cuvântul...

- Credeti cã existã un limbaj specific crestinismului rãsãritean, distinct de alte exprimãri? O topicã specificã, o terminologie specificã, un regim prozodic specific, mã refer în expresia teologiei ortodoxe.

- Teologia noastrã a fost foarte influentatã de teologia scolasticã catolicã.

- De când?

- De pe la 1869, de când s-au întemeiat Facultãtile de Teologie: Am luat manuale de acolo si am cam uitat de terminologia noastrã, care este terminologia filocalicã, veche, a Pãrintilor.

- O puteti carecteriza?

- Esta mai duhovniceascã.

- E cam general.

- Lucrurile aceastea despre care mã întrebati sunt lucruri pe care le-am simtit asa..., n-am avut posibilitatea pânã acum sã le dezvolt sau sã le aprofundez. Dar chiar în rugãciunile noastre cred cã este ceva deosebit de rugãciunile catolice...

- Respectiv?

- Mãicuta Domnului - unde se spune în catolicism asa ceva? Trebuie fãcut un studiu care sã meargã la rugãciune, la Liturghie - la expresia Mesiei.

*

- Dar în priviinta Imaculatei Conceptii? Nu este o poticnire si asta?

- Si asta este o poticnire. înseamnã cã nu din momentul în care vine fiul lui Dumnezeu si fecioara începe înoirea umanitãtii. Se pune fecioara deasupra lui Hristos si face începutul mântuirii de la ea, nu de la Fiul lui Dumnezeu, care vine la ea. De aceea nu putem sã admitem cã Ea este prima care se curãtã de pãcatul strãmosesc pentru cã este prima în care vine Fiul lui Dumnezeu si vine într-un mod mai deplin decât vine în ceilalti oameni, prin botez. Venirea Lui este momentul hotãrâtor, nu ea este momentul hotãrâtor.

*

- Traditia, asa cum o exaltã Ortodoxia, prin masivitatea prestigiului ei, nu riscã sã zdrobeascã elanul înoirii?

- Este atâta bogãtie în Traditie încât eu nu o pot actualiza deplin. Traditia este si Evanghelia lui Ioan. Eu am spus atâtea si totusi atât de putine. Scot mereu din ea alte si alte întelesuri. Din ea au scos si Pãrintii Bisericii, din ea au scos si Liturghia, troparele s.a.m.d.

- De unde vine caracterul inepuizabil?

- Pentru cã este Dumnezeu în ea, pentru cã este Cuvântul Lui în ea.

- Deci orice Traditie care nu-L are pe Dumnezeu este epuizabilã?

- Da. Eu sunt Alfa si Omega, a spus Iisus. Nu existã cineva mai încolo de El care sã fie Omega. Eu, oricât as înainta, nu ajung la Omega.

- Deci, înnoirea stã în Traditie?

- în scoaterea la ivealã a comorilor inepuizabile ale Traditiei.

- Deci, am putea spune cuvântul înnoire cuvântul descoperire.

- Dar sã nu-l confundãm cu revelatia.

- Cum vedeti dumneavoastrã raportul între dimensiunea pãstrãtoare si cea profeticã? în opera dumneavoastrã teologicã existã un accent mai mult pãstrãtor sau vizionar?

- Īn Revelatie totul este profetic; ca, de altfel si în Traditie. A scris un teolog protestant un studiu despre caracterul profetic al lui Hristos. Duhul Sfânt a descoperit ceea ce este în revelatia Lui. Deopotrivã pãstrãtor si profetic. Cãci ceea ce se pãstreazã, ceea ce este revelatia lui Hristos este nesfârsit. Noi putem mereu sã afirmãm ceea ce este specific timpului nostru, însã sã afirmãm cã ceea ce cere timpul nostru este cuprins si în timpul care urmeazã. Hristos ne-a vorbit nu numai despre timpul ãsta, ci si despre ceea ce este valabil pentru omenirea din toate timpurile.

*

- Care este diferenta dogmaticã si liturgicã între Liturghia ortodoxã, cea catolicã si cele protestante si neoprotestante? [Pr. Dumitru Staniloae -Convorbiri Duhovnicesti II, ed.Episcopia Romanului si Husilor-1990, pg.42]

- Diferenta între Liturghia ortodoxã si cea catolicã este cã în Liturghia ortodoxã Domnul se face prezent cu Trupul si Sângele Sãu prin chemarea Sfântului Duh, pe când în cea catolicã prin cuvintele: Luati, mâncati..., Beti dintru acesta toti... în liturghia catolicã nu se afirmã decât o legãturã prin amintire, nu prin Duhul Sfânt, între ceea ce s-a fãcut la cina cea de tainã si ceea ce se face acum. Nu se afibmã lucrarea prezentã a Duhului Sfânt. Pe când în Ortodoxie, credinta în lucrarea prezentã a Duhului Sfânt, care prelungeste prezenta si lucrarea lui Hristos este foarte puternicã. Este puternicã credinta în Duhul Sfânt ca Persoanã distinctã, si în lucrarea Lui mereu prezentã în orice timp. Se tine seama de faptul cã Hristos Si-a începur si-Si continuã lucrarea în oameni, dupã înãltare prin Duhul Sfânt.Nu existã tendinta de a confunda pe Duhul Sfânt ca Persoanã prin care se prelungesc actele mântuitoare ale lui Hristos cu Hristos însusi care S-a înãltat de la noi.

Īn al doilea rând, catolicismul, desi pãstreazã credinta în împãrtãsirea cu Trupul si Sângele Domnului, a tinut sã explice cu ajutorul distinctiei filosofiei aristotelice între substanta pâinii si accidentii ei misterul euharistic, afirmând cã substanta pâinii si vinul sunt transformate în Trupul si Sângele Domnului, dar accidentii rãmân (transsubstantiere). Ortodoxia mentine recunoasterea misterului inexplicabil al prefacerii pâinii si vinului în trupul si sângele Domnului, fãrã asemenea precizãri.

Īn al treilea rând, catolicismul împãrtãseste pe credinciosi numai sub chipul azimei, lãsând numai preotilor împãrtãsirea si sub chipul vinului, ceea ce dã impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, în timpul din urmã catolicii încep sã se apropie în toate aceste trei puncte din urmã de gândirea si practica ortodoxã.

Īnvãtãtura luteranã, în parte ca o reactie, în parte ca o prelungire a celei catolice, afirmã cã pâinea si vinul rãmân, în întregimea lor, Trupul Domnului, fãcânduse prezent în pâine, sub pâine, cu pâine, dar numai pentru cei ce cred cu adevãrat, ceilalti mâncând numai pâinea.Calvin a vãzut în pâine si vin numai o putere a Trupului si Sângelui Domnului, nu Trupul si Sângele Domnului, iar neoprotestansii vâd în mâncarea pâinii si a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Tainâ.

Dacã luteranii, calvinii si neoprotstantii despart pâinea si vinul de Trupul si Sângele lui Hristos, catolici despart numai accidentii de prezenta Lui. De aceea, la luterani, credinciosii se înpãrtãsesc deTrupul si Sângele Domnului odatã cu mâncarea pâinii, iar cei necredinciosi nu. La calvini chiar cei credinciosi se înpârtãsesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanti, nici de aceasta.

La catolici, accidentii pâinii si vinului nu fac parte din trupul lui Hristos, dar primirea lor oferã prilejul înpãrtãsirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.

La ortodocsi cei nevrednici se împãrtãsesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidentii pâinii si vinului (I Cor.11,27). Biserica Ortodoxã nu desparte nimic din pâine si vin de Trupul lui Hristos. învãtãtura ortodoxã este rezumatã de Sfântul Ioan Damaschin asfel: <<însesi pâinea vinul se prefac în Trupul si Sângele Domnului. Iar de întrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-tessã auzi cã prin Duhul Sfânt, asa tot cum prin Duhul Sfânt si-a format Domnul Sie-si si în sine trup din Sfânta Nãscãtoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai cã Cuvântul lui Dumnezeu este adevãrat si efectiv si atotputernic; cât despre mod, el este nepãtruns.Mai putem spune cã, precum în natura fizicã pâinea se transformã prin mâncare, iar vinul si apa, prin bãuturã, în trupul si sângele celui ce mãnâncã si bea si nu-i devine un al doilea trup pe lângã cel ce-l avea înainte, tot asfel, pâinea punerii înainte si vinul si apa se prefac, prin chemarea si coborîrea Duhului Sfânt, în chip mai presus de fire; în Trupul si Sângele lui Hristos si nu mai sunt douã trupuri, ci unul si acelas >>(P.G.94,1144urm.)

Nu trebuie sã se uite Cuvântul ipostatic, care a dat fiintã prin puterea lui, la început trupului omenesc cu temelia în ratiunea divinã, iar la nasterea din Fecioarã, trupului ipostasului Sãu. El a pus trupul omenesc în general si trupul Sãu, înlegãturã cu pâinea, ca reprezentantã a hranei cosmicesi deci si ratiunea celui dintâi curatiunea celei din urmã. Hristos duce prin vointa Sa aceastã legãturã atrupului Sãu cu pâinea la un grad suprem de intimitate. Trupul de luminã al Domnului, deci nevãzut de ochii nostri de acum, de aceea, dar pãstrând toatã legãtura Lui cu pâinea, uneste fundamentu ontologic al pâinii cât se poate de strâns cu trupul Sãu, sau ratiunile lor complementare, dar lasã totusi chipul nevãzut al pâinii la functia de mediu prin care ni se comunicã, ca nu cumva nevãzând trupul Lui luminos cu ochii nostri de acum, Domnul sã trebuiascã sã ne convingã cã mâncãm trupul Lui, arãtându-ni-L în starea lui materialã vãzutã.

Astfel, noi primind pâinea, primim Trupul lui Hristos cu mãdularele lui. E ceea ce spune Sfântul Simion Noul Teolog: << Noi ne facem mãdularele lui Hristos, si Hristos se face mãdularele noastre. Hristos se face mâna mea, Hristos, piciorul ticãlosului de mine. Mâna lui Hristos, piciorul lui Hristos eu sunt pãcãtosul! Misc mâna mea si mâna mea este Hristos întreg. Misc piciorul meu si iatã cã strãluceste ca El >> (Hymnes 1, vol.I, ed. J.Koder, tom.I, Certf, 1996, p.281, imn XV).

Cum a fost schimbat la fatã trupul lui Hristos în întregime pe Tabor de cãtre dumnezeirea lui, asa este prefãcutã în luminã pâinea întreagã de cãtre trupul lui Hristos, fãcut întreg luminã de dumnezeirea lui sau de Duhul lui cel Sfânt, fãrã ca noi sã-l vedem cu ochii de acum. Sfânta împãrtãsanie ne ridicã fãrã sã vedem noi acum, si fãrã sã simtim, dar crezând în aceasta, în planul existentei înduhovnicite. Trupul lui îsi extinde prezenta lui înduhovnicitã în pâinea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu în care se aratã trupul sãu de luminã, fãrã ca noi sã vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos în tot cosmosul, în viata viitoare, când nici o opacitate nu va mai acoperii prezenta Lui luminoasã, când nu va mai fi nici un întuneric, nimic din ceea ce e propriu serii. Atunci ne vom împãrtãsi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugãm dupã sfânta împãrtãsanie: << Dãne nouã sã ne împãrtãsim mai cu adevãrat (mai adeverit), în ziua cea neînseratã a împãrãtiei Tale>>. Dacã ne vom vedea noi însine mai clar prezenti unul în altul, cu atât ne vom vedea prezenti toti în Hristos si pe Hristos prezent în noi, ca centru izvorâtor de luminã. Tãranul român vede în bobul de grâu, din care se face pâinea care ne hrãneste, cã are în sine pe Hristos. Faptul acesta îsi primeste împlinirea deplinã în Euharistie. într-un fel, trupul e pâinea si pâinea e trup, chiar prin creatie. mai ales e trupul Cuvântului care a creat trupul omenesc legat de pâine.

Dar nu trebuie uitat cã Hristos ni se dã prin chipul pâinii si al vinului în starea lui de jertfã si de înviere, ca sã ne ridice si pe noi în aceastã stare de noblete umanã si de vesnicie luminoasã. în viata viitoare, în toatã creatia se va vedea Hristos în stare de jertfã dãruitã Tatãlui si în cea de înviere, sau toatã creatia se va vedea ridicatã în El la aceastã stare cãci jertfa înseamnã dãruirea creatiei tatãlui, ceea ce îi procurã învierea întru lumina vesnicã. Cãci jertfa ca dãruire totalã Tatãlui este deschidere pentru viata fãrã sfârsit si fãrã lipsuri care izvorãste din Tatãl.


Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2004, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.