varianta fara diacritice românesti a acestei pagini

45 de fragmente din scrierile lui Nicolae Steihardt, definitorii pentru învățătura lui spirituală

(selectate de Pr. Ioan Velcherean)

 

1. Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talentului.

Poți să nu păcătuiești de frică. Este o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinții și caracterele superioare. Dar și de rușine. O teribilă rușine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în fața unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în fața unei femei bătrâne, a fi înșelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine. (1)

2. Pentru creștinism bănuiala e un păcat grav și oribil. Pentru creștinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul își făurește semenii proporțional cu încrederea pe care le-o acordă și le-o dovedește. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfințează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuși, făurit de Dumnezeu, își transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată.

Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeiești, omul le rânduiește în cuprinsul creației; purtând aproapelui dragoste și acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.

Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în șmecher.

Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloși, altul e procedeul (tot creștin): neîntârziată, neșovăitoarea luare de măsuri - stârpirea. (2)

3. Cele șapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu știu, n-am știut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila. (3)

4. În camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată - am înțeles cât de mizerabilă este situația noastră în lume: prin simpla noastră existență deranjăm pe alții. N-avem încotro. Se cuvine să înțelegem că orice am face și oricât ne-am strădui tot supărăm. Singura soluție e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, nici binele cu sila. Dar și trecând, tăcând, tot ne mulțumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenți. Și să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaștem că și ei ne deranjează pe noi? Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalți, tot în aceeași oală ne aflăm și fierbem înăbușit. (4)

5. Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creație, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam șoptindu-i: “Veți fi ca Dumnezeu”. Grăind astfel satana nu a mințit pe de-a întregul: făptura timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea : răul care a contaminat lumea. Ceea ce și explică de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pământ la cer sunt stigmatele. (5)

6. Ciudată contradicție între Vechiul și Noul Testament. În cel Vechi, Atotputernicul deși se înfățișează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător până la neamul al șaptelea și legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe Iov în fel și chip, intervine la sfârșit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov își redobândește sănătatea și averile, și moare îmbelșugat, sătul de zile. Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalță cuțitul spre a-și ucide fiul, apare îngerul care oprește brațul tatălui și cruță jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedește până la urmă îndurător.

Nu tot astfel în noul legământ. Aici Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce și îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor și ei cu toții, în chinuri ca și Învățătorul lor. Dumnezeu a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor și care-i trece pe aceștia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neașteptat se poartă nespus de dur. Explicația pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până și ale drepților. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pământ. După ce Hristos coboară cu sufletul în iad, situația e alta: oamenilor li se deschid cerurile și pot cunoaște fericirea veșnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material iar groaznica realitate a pământului - unde totul e durere, nedreptate, suferință - poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei și lăsată să se desfășoare până la capăt, până la capătul nopții. Și mai e un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe șleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele. (6)

7. Lumea crede că Vechiul Testament este nemilos și strașnic, iar Noul Testament blând. E o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate și barbarie, săvârșitor de deznădejde și absurd. De ce? Pentru că numai așa este suferința adevărată și autentică dacă e deznădăjduită și inexplicabilă, absolut de neînțeles. Era nevoie să fie așa pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea și deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o “aparență”, cum cred monofiziții, ci un om care a cunoscut suferința până la capăt și a băut paharul amărăciunii până la fund. (7)

8. Hristos pe cruce, gol, țintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în așteptarea doar a unei lungi și teribile agonii, n-a răsplătit el vorba bună a bunului tâlhar cu făgăduința extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepții Vechiului Legământ mai zăceau încă în iad! Oare ce făcuse tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Hristos ? Îl dăduse jos de pe cruce? Nu! Îi adresase doar o vorbuliță bună. I-a îndulcit și rourat sufletul - în acel pustiu al cruzimii, răutății, pizmei și batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei - cu o vorbă bună de care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

Se apropie Crăciunul. Aur și argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. E și acesta un dar de preț, ce-și poate avea locul în traista bunului Moș Crăciun. (8)

9. Gherla, mai 1963, după ce stătusem o noapte pe o bancă, într-o celulă arhiplină ... adorm frânt. Și atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă - albă și strălucitoare - și mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală și înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină și exult. Știu că va dura veșnic, e un perpetuum immobile. “Eu sunt” îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt și înțeleg prin intelect și pe calea simțirii înțeleg că e Domnul și că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci și viețuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt și pricep că sunt și mi-o spun. Și lumina parcă e mai luminoasă decât lumina și parcă ea vorbește și-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar și crește mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lățește din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvălește asupră-mi ca niște avalanșe care, - antigravitațional - mă înalță; apoi iar, procedează în alt fel: duios, mă leagănă - și-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de rușine. De prostii, de răutăți, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Rușine. (9)

10. Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înșeală, criteriul definitiv este buna dispoziție. Numai starea de fericire dovedește că ești al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arțăgos nu e autentic.

Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaște autenticul și a da la o parte copia. Pentru a deosebi creștinul de caricatura ori imitația sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu un om vesel și mulțumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori necăjit, nu e creștin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuții. E virtuos dar nu e creștin. Creștinul e liber, așadar e fericit. Acesta și este sensul genialei și inspiratei fraze a lui Kirkegaard: “contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea”.

Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înșelată, proba constă în starea de fericire.

Virtuosul neîmblânzit nu știe și nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera “dulcelui” îi este străină, inaccesibilă și uită că jugul Domnului e blând și povara lui ușoară. Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: “Ați auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârșiți păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârșind păcate, a și păcătuit în inima lui”. (10)

11. Condiția căzută a omului este nefericită. Ceea ce nu înseamnă că nu avem dreptul la fericire. Ba și datoria de a fi fericiți. Creștinismul este o școală a fericirii. Cea dintâi datorie a unui creștin este să fie fericit. (11)

12. Cum vom cunoaște, noi creștinii, noi ciracii și urmașii celor care din prima clipă au crezut în El (Hristos), cum vom cunoaște că o faptă, o acțiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu creștinesc? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creștin. Iar de nu va fi decât foarte puțin , sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că e creștin. Iar de nu va fi decât foarte puțin sau deloc scandalos putem fi încredințați că nu-i decât foarte puțin, ori deloc creștinesc. Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea mea nu-i câtuși de puțin scandaloasă, e cuminte și dovedește evlavie. Dar numai creștinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunț la dulceața slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur și de izbeliște în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal și smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creștinește. Dacă mă aflu în extaz și nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creștin.(12)

13. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greș și instantaneu este săvârșirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz. (13)

14. Marile acte de eroism și mucenicie sunt, pentru cei mai mulți, cu totul improbabile. Dar gentilețea, răbdarea, politețea, bunăvoirea, stăpânirea de sine, stau la îndemâna oricui și oricând. De nefolos ne este a ne visa făptuitori de vitejii și jertfe fără pereche; util și izbăvitor ne este a da atenție mărunțișurilor și a ne purta constant în mod nobil, liniștit și răbduriu.(14)

15. Orb, neghiob și strâmt la minte ce am fost. Și ferecat în chingile bunului simț celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui că Hristos - Dumnezeu care a primit să Se întrupeze și să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit și mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prinosul ori din puținul avutului nostru, ori chiar avutul acesta întreg ? Cum de ne-ar fi chemat la acțiuni atât de simple, de aparținătoare lumii acesteia, de posibile adică !

Paul Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeți? Sunt imposibilul care vă privește. Hristos, așadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ceea ce nu avem “iar dăruind vom dobândi”. (15)

16. Conform “teoriei jertfei” propusă de filosoful francez Georges Bataille: Omul se cunoaște după capacitatea lui de jertfă, după cât e în stare s㠓risipească”, s㠓iroseasc㔠din avutul și bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea înălțătoare și euforizantă de a dărui altuia ori de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-și acorda sloboda bucurie de a ieși când și când din monotonia și sordidul vieții cotidiene.

Interpretând ungerea cu mir ca o jertfă cu bun miros, ca o manifestare de iubire și ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate, certându-și ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o concepție meschină a vieții și un atașament avar pentru arginți, Isus iarăși ni se înfățișează ca un adevărat gentelman. Și totodată ca un model pentru toți creștinii care se cade să fie cât mai puțin înrobiți de bunurile trecătoare ale acestei vieți și cât mai convinși că Hristos e vrednic de orice sacrificiu, că nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru EL. (16)

17. Se cuvine a cunoaște că iertarea este de patru feluri: 1) iertarea greșiților noștri, 2)iertarea celor cărora noi le-am greșit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea păcatelor și a greșelilor de către Dumnezeu. (17)

18. Greșiților noștri le iertăm greu. Sau dacă iertăm nu uităm. (Și iertarea fără uitare e ca și cum nu ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinți). Ne iertăm și mai greu pe noi înșine. Și această ținere de minte otrăvește. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem prin căință, dincolo de căință: la a ne ierta.

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greșit. Cine ajunge să poată ierta pe cel față de care a greșit cu adevărat, izbutește un lucru greu cu adevărat, bate un record.

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpățânatei și contabilei noastre răutăți. E și cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) și nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte). (18)

19. La diavolul - contabil nu încape nici ștersătura cea mai mică, Hristos dintr-o dată, șterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A ști să ierți, a ști să dăruiești, a ști să uiți. Hristos nu numai că iartă, dar și uită. Odată iertat nu mai ești sluga păcatului și fiu de roabă, ești liber și prieten al Domnului. Și cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl știe doar cine e și de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurător chiar decât interzicerea folosirii sabiei și decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numește înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezența primejdiei, virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe pașnice ( nu scoateți sabia) și fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi și face și un sfânt. Dar “prietene” implică o măreție și o liniște care, numai venind din partea divinității, nu dau impresia de irealitate. (19)

20. Atâta timp cât nu ieșim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (20)

21. Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată și statornica metodă de lucru. (21)

22. Iorga: “Ai dreptate să ierți numai ce s-a făcut în paguba ta”. Omul, dacă raționează în calitate de creștin și vrea să se poarte conform cu doctrina creștină, poate - și trebuie - să nu țină seama de nedreptățile săvârșite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. dar dacă ocupă o funcție de răspundere, ori se află în fruntea treburilor publice, nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant și rece în fața răului și a lăsa pe nevinovați pradă ticăloșilor. (22)

23. Dragostea implică iertarea, blândețea, dar nu orbirea și nu prostia. Identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea față de prostie e tot una cu a da mână liberă canaliilor. (23)

24. Nu aruncați mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: Ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie și pe voi. Așa întocmai fac și ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni și ne-oameni. Aceștia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut, atacându-și și sfidându-și binefăcătorii. ni se cere de aceea multă atenție. Bune și frumoase sunt bunătatea și mărinimia, dar nu față de oricine. Nu-i drept și cuminte să ne lăsăm înșelați, batjocoriți și exploatați de ne-oameni. Bunătatea și mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia și naivitatea. Niciodată bunătatea și mărinimia nu trebuie să se prefacă în acea jalnică și absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte și mărgăritarele. (24)

25. Îl slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai pe cei sărmani ci în general pe cei care nu se bucură de atenția semenilor, cei uitați sau părăsiți. Acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine. (25)

26. Supărat, ca niciodată, Domnul blastămă pomul: În veac să nu mai facă rod și nimănui să nu-i mai fie de folos. Atenție: a nu mai izbuti să ajuți pe aproapele tău e o nenorocire, un blestem cumplit, o năpastă. (26)

27. Ce-i dorește mai de preț Hristos celui care crede în El? Care anume extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe sine așa cum îl văd ceilalți din preajma sa, cum îl socotesc și îl califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiți. Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitate, nimicnicia, ticăloșia și jalnica noastră josnicie. Ieșim din noi. Ne părăsim. Ne însușim o forță psihică anti-gravitațională. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai ochii orbilor, asupra noastră chiar, și declanșează în memoria noastră un proces anamnezic de neasemănată intensitate, aducându-i conștiinței aminte de toate, riguros toate relele ce a făptuit cândva. Aceasta-i probabil, esența actului de convertire. Acesta-i primul, cel mai surprinzător și mai aprig efect al întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum grăiește Apostolul, o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă ca într-o străfulgerare făptura veche, înlănțuită în fărădelegile ei nenumărate. Și oarecare vreme (trei zile a fost fără vedere) nu văd, adică nu mă văd decât pe mine, fantoma obsesivă și înspăimântătoare a ființei ce am fost până a nu mă fi fulgerat și învăluit lumina milostivirii împărătești. (27)

28. Minunea cea mare și fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a omului, săvârșită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât și după Înălțarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin șirul practic infinit de mucenici, sfinți convertiți și transfigurați. Este metanoia pe care am numit-o: totala dezintegrare a omului păcătos și imediata lui metamorfozare în subiect de jertfă. Iată cea mai uimitoare minune a Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă și le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi ele. Dar metanoia, pentru cine știe ce este viața și cunoaște firea omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale și pasive și se supun Făcătorului lor, pe când ființa înzestrată cu darul gândirii și conștiinței este liberă și pentru a-i determina schimbarea, Divinitatea Însăși are de înfruntat dreptul la liberă alegere dăruit omului. De data aceasta ea nu poruncește scurt, ci numai acționează pe calea harului îndrumător. (28)

29. Puterea lui Hristos se vădește mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea lor de la întuneric, robie, deznădejde și păcătoșenie, la libertate, lumină și bucurie. (29)

30. Cred Doamne și mărturisesc. Capura este capitală și de neuitat: Amândouă verbele ne condiționează, ne caracterizează, ne fac întru adevăr fii ai tatălui ceresc. Astfel încât concluzia nu poate fi alta decât: Nu “a dovedi” este completarea lui “a crede” ci “a mărturisi”. Și dacă-i vorba așa, oare nu faptele bune și mărturisirea nereticientă a credinței sunt cele mai bune “dovezi” ale credinței? Credința nu are nevoie de nici un soi de dovezi, are însă nevoie “să fie dovedită”. Faptele bune și mărturisirea cu gura - singurele - prefac verbul a crede într-o putere și-i dau încărcătura energetică și duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor în ale cuvintelor, din al ideilor în al acelor “idei forță”. (30)

31. Prieteni dragi, de vreți să vă pregătiți pentru viață și să nu aveți surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria și mai bună meseria - brățară de aur -, bune-s tehnica dentară și sudura, bune-s limbile străine și biblioteconomia , dar cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viață și a le putea face față cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului și al Golgotei. Asta e școala practică și tehnică, asta e adevărata școală profesională a meseriei de om în lume. (31)

32. Orice teofanizat participă la cele două suferințe ale Mântuitorului: batjocura și răstignirea. Trebuie să se știe că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil și mai trebuie să știe că s-a înfrățit cu durerea, trainic frate de cruce.33

33. Forța morală e aceea care biruie materialitatea, silnicia, violența și mai abitir ca forța fizică. Dovada că-i așa am avut cele văzute în pușcărie: au rezistat nu voinicii, atleții ... ci firavii înzestrați cu tărie morală. Ăștia ne vor salva, în cele din urmă ... drepții neștiuți de nimeni, cei setoși de credință metafizică și valorii neutilitare. Doar ei vor putea să atragă și poate, să ne mântuie. (33)

34. În închisori s-au scris multe și frumoase poezii religioase - unele de mare frumusețe (Crainic, Gyr, Mandinescu...). Le știam mai pe toate pe dinafară, le învățasem chiar din primele luni de detenție. Ele ne-au consolat, au fost una din principalele noastre consolări și incantații, închisoarea ne-a dovedit puterea soteriologică a poeziei. (34)

35. Frica este păcat iar curajul este o virtute creștinească. Nici că se putea să fie altminteri într-o religie al cărei Întemeietor S-a urcat vitejește pe Cruce. (35)

36. Care este efectul principal al fricii? Îndepărtarea de Hristos. Relatarea de la Luca 8,37 e deplin edificatoare : După ce scoate duhurile rele din omul demonizat iar porcii se aruncă în lac, mulțimea din ținutul Gadarenilor “e cuprinsă de frică mare”. Frica așadar aduce cu sine ruperea de Hristos. (36)

37. Însemnătatea nemărginită a sentimentului de incertitudine. Tot una cu angoasa. Nu știu. Până în clipa în care îl primim pe Hristos nu știm ce-i cu lumea. Și după aceea : nu știm ce va fi cu noi, la sfârșit. Angoasa e semnul speciei umane, numărul nostru de cromozomi pe plan psihic. (37)

38. Părintele stareț Roman (de la Cernica): creștinismul e riscul absolut, iar viața de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu ți se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mănăstire. Că vei rezista. Că vei avea ce mânca. Și nici, mai ales, că ai făcut bine călugărindu-te. Și nici - culmea - că ai ales calea mântuirii. S-ar putea ca după atâtea nevoințe și mizerii să nu te mântuiești, să arzi ca orice păcătos care s-a lăfăit în bucurii, belșuguri și confort, și s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de cutare om cuminte care și-a dus viața pe cât s-a priceput fără a visa semeața desăvârșire.

Numai și numai incertitudini. Dai totul, nu primești nimic. Și rămâi absolut singur și nici de tine nu poți fi sigur, mai puțin ca de ceilalți. Vei putea răbda fără a cârti? (38)

39. Viața monahală e acaparatoare, ca orice iubire. (39)

40. Sfinților li se cere mult, dar nu chiar totul -și nu degeaba. Postesc, priveghează, se înfrâng, dar inima și sufletul nu și le dau. Contractul cu diavolul este mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu primești nimic. Plata neantizării diavolești e deznădejdea cu perspectivele ei firești: moartea, sinuciderea, rușinea și ciuda iscate de înțelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară (sfoară sau frânghie, frânghia sinucigașului Iuda). (40)

41. “Morala nou㔠nu există, e numai titlul pe care omul îl dă imoralismului său, dorinței de a nu mai avea nici o îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli.

Drepturi fără datorii e ca și cum ai vrea lumină fără întuneric și mămăligă fără mestecău. Dreptul și datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil. (41)

42. Occidentul, acun , nu-i de admirat, e de plâns. Căci e pierdut. Cancerul e încă lăuntric, nu s-a dat în vileag. Dar mai poate medicul (care știe) încerca o poftă trupească pentru femeia cu metastaze generalizate, deocamdată neexteriorizate ? (42)

43. Instantaneitate și veselie - iată principalele caracteristici ale nașterii din nou. Ospățul - iată firescul accesoriu, potopul fericirii și al înnoirii - iată consecința imediată. (43)

44. Ospățul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuită. Și unde nu există concurență, numerus clausus; the more the merrier (mai mulți, mai veseli), creșterea numărului comesenilor departe de a constitui o piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia și a tuturor. Dacă-i așa, atunci ospățul realizează condiția paradisiacă: ea presupune în primul rând capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împărtăși. (44)

45. Obiceiul de a folosi textele rugăciunilor de obște este criticat ca dovadă de formalism și nesinceritate. Sinceră e numai rugăciunea izvorâtă din cuget și inimă, nu textul gata formulat pe care-l citim din carte ca pe o rețetă. (La capătul pericolului stă râșnița de rugăciuni a Tibetanilor).

Poate că soluția cea mai nimerită ar fi: a) recitarea rugăciunilor de obște pentru a se crea o atmosferă de liniște și reculegere, aceasta însemnând faza de pregătire, de punere în situație oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă făurită de fiecare, imnul de slavă și mulțumire, apoi (sau mai întâi, e firesc, nu-i cu supărare) spunerea păsului - inima revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii - și era oare nevoie să spunem ce ne doare și ce dorim, ca și cum nu s-ar ști? - suntem atenți să desprindem îndemnurile care ni se dau, inima acum e pe recepție. (45)

 

Note bibliografice

  1. N. Steindardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 19.
  2. Ibidem, pag. 106.
  3. Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia, N. Steihardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas, București 1998, pag. 43.
  4. N. Steindardt, op. cit., pag. 343.
  5. Ibidem, pag. 192.
  6. Ibidem, pag. 397.
  7. Zaharia Sângeorzan, op. cit., pag. 35.
  8. Ibidem, pag. 112.
  9. Ibidem, pag. 97.
  10. N. Steinhardt, op. cit., pag. 345.
  11. Zaharia Sângiorzan, op. cit., pag. 112.
  12. N. Steihardt, Dăruind vei dobândi, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, Baia Mare, 1992, pag. 116.
  13. Ibidem, pag. 131.
  14. Ibidem, pag.134.
  15. Ibidem, pag. 140.
  16. Ibidem, pag. 158.
  17. Ibidem, pag. 105.
  18. N. Steihardt, Jurnalul…, pag. 117.
  19. Ibidem, pag. 129.
  20. Ibidem, pag. 36.
  21. N. Steihardt, Dăruind…, pag. 30.
  22. N. Steihardt, Jurnalul…, pag. 63.
  23. Ibidem, pag. 126.
  24. N. Steihardt, Dăruind…, pag. 264.
  25. Ibidem, pag. 271.
  26. Ibidem, pag. 25.
  27. Ibidem, pag. 47.
  28. Ibidem, pag. 216.
  29. Ibidem, pag. 217.
  30. Ibidem, pag. 91.
  31. N. Steihardt, Jurnalul…, pag. 253.
  32. Ibidem, pag. 224.
  33. Z. Sângiorzan, op. cit., pag. 65.
  34. Ibidem, pag. 61.
  35. N. Steihardt, Dăruind…, pag. 262.
  36. Ibidem, pag. 63.
  37. N. Steinhardt, Jurnalul…, pag. 230.
  38. Ibidem, pag. 298.
  39. Z. Sângiorzan, op. cit., pag. 28.
  40. N. Steihardt, pag. 241.
  41. Ibidem, pag. 241.
  42. Z. Sângiorzan, op. cit., pag. 39.
  43. N. Steihardt, Dăruind…, pag.. 218.
  44. Idem, Jurnalul…, pag. 146.
  45. Ibidem, pag. 393.


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Nicolae Steihardt de la Rohia
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.