varianta fara diacritice românesti a acestei pagini

Despre fidelitate

sau

cuvânt bătrânesc pentru cei tineri

 

Singur cu el însuși, singur pentru el însuși, contele se lupta cu sine…Se afla pur și simplu în pericol de moarte. Iată soarta omului cu adevărat vrednic de acest nume…nu-i în pericol decât din pricina sa însuși…Tot urmărind acțiunile bogate-n putere și-n hotărâre ale insului împotriva lui însuși am izbutit să înțeleg că mereu cunoașterea de sine presupune un fel de război împotriva sinelui și-un soi de rămășag pus pe partea sublimă a eului.

Alain - comentariu la un text de Stendhal

 

Dintre virtuți, fidelitatea (ori credincioșia, cum îi spun de preferință poporul și scriitorii români) e mai puțin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credință unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal și devotat și oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial și personal chiar față de o abstracțiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăți demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine și la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restriște, la mari primejdii, în mlaștină și pe grohotiș, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credință nu mai crede în el însuși ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viață, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuși, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruința, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză și stâlp de înțelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger păzitor.

Întreaga filozofie a vieții sociale și morale a evului mediu se întemeia pe ideea aceasta de fidelitate. Fidelitate e un cuvânt latin însă amploarea unei semnificații practice imense i-a dat-o feudalitatea care se definea ca o legătură de ordin mai întîi etic între suzeran și vasal. Raportul a sfârșit prin a se degrada , a-și pierde sensul inițial de întrajutorare și a lua aspect de exploatare a servului de către senior, de înghețare și oficializare a ierarhiei sociale. Dar la început nu a fost așa: jurământul medieval nu era de supunere, ci de prietenie, susținere, bunăvoință și fidelitate. Raportul cavaler-scutier se caracteriza prin aceleași efecte. În societatea japoneză, de-a lungul multor veacuri i s-a păstrat acest chip, suprema calitate a unui samurai fiind în sistemul bușido fidelitatea necondiționată față de daimio, uneori chiar postum (cum se întâmplă în legenda celor patruzeci și șapte de ronini). În obștea tradițională românească, precum cărturarul e considerat superior simplului titular al unei diplome, vorba unui om cinstit face mai mult decât un înscris ori echitatea are precădere asupra justiției, tot așa credincioșia se bucură de o mai mare venerație decât îndatoririle cu temei strict legal.

Fidelitatea îmbracă și forma respectului față de cuvântul dat. De aceea G. K. Chesterton a putut, în 1914, vorbi de barbaria de la Berlin: germanii atacaseră Belgia în contradicție cu statutul neutralitate al țării acesteia, statut pe care-l iscăliseră și chezășuiseră și ei. Au încercat să dreagă lucrurile spunând că li se opune doar o fițuică, o hîrțoagă, un petic de hârtie. Dar Chesterton: pasărea prin cântul ei se identifică și-și dobândește farmecul, omul prin respectarea cuvântului dat. Tratatul din 1839 nu era desigur decât o foaie de hârtie, însă modul acesta modest de înregistrare a unor voințe și hotărâri putea fi transformat prin respectarea sa de către cei în cauză în simbol de ținută și cavalerism. (Nesăbuita grăire a lui Bethmann-Hollweg, cred eu, a însemnat un soi de amurg al valorilor slăvite de Wagner în muzică și de Nietzsche în proza poetică).

În aceeași ordine de idei întâlnim obiceiul nobililor de pe vremuri: a-și plăti neapărat datoriile de onoare (adică lipsite de probe juridice) și a privi cu ușurătate cele pentru care există o poliță sau alt act doveditor. De asemenea formula întrebuințată în India atunci când era colonie britanică: spre a întări o făgăduință ori o convenție, negustorii adăugau: pe cuvântul de onoare al unui englez. Într-atâta se deprinseră a considera neîndoielnic legământul oral venit din partea unora care țineau de o națiune ocupantă însă nu fără exemplară cinste și soliditate în relațiile particulare ale vieții zilnice.

*

Literatura universală dintotdeauna a elogiat fidelitatea. Pildele abundă în Iliada, în Mahabharatta, în Cântecul Nibelungilor (în întregime axat, aș zice, pe noțiunea aceasta pe care o numește die Treue), în Don Quijote (poate fi vreuna mai înduioșătoare decât a lui Sancho Panza?), la Shakespeare (fidelitatea Cordeliei; aceea, fie și zbanghie, a bufonului pentru Lear; a lui Horatio față de Hamlet), la Dickens (a lui Sam Weller pentru domnul Pickwick în cartea pe care Dostoievski s-a priceput să o recunoască drept o capodoperă), la Franz Werfel (Barbara în Barbara sau cucernicia), la Heimito von Doderer (subofițerul din Demonii), la Bernanos (minuata figură a personajului central din Jurnalul unui preot de țară:acela fidel menirii sale).

Fidelitatea se opune înșelătoriei, perfidiei, fățărniciei, minciunii, versalității, verbozității, trădării. De unde și disprețul total față de trădători chiar când se întâmplă să servească interesul celui către care vin: dovadă răceala manifestată de împăratul Carol Quintul la adresa conetabilului de Bourbon, dezertor al regelui Franței Francisc I. Dovadă modul mai mult decât rezervat cum l-au primit germanii pe colonelul Alexandru Sturdza în 1917. Dovadă odiul ce cade în Cântecul Nibelungilor asupra lui Hagen. Sau, dimpotrivă, respectul inspirat de micul grup de fideli care l-a însoțit pe Napoleon la Sfânta Elena, și a îndurat mizeriile unui surghiun abject. Ori admirația autorului contemporan (imensa lui admirație) pentru sărmana țărancă Matriona: nu știe decât să slujească, să se jertfească, să nu-i pese de sine, spre a rămâne fidelă consătenilor ei.

Fidelitatea însă nu se confundă cu încăpățânarea în teorii și idei, e o calitate exclusiv morală. Printre creațiile spiritului omenesc, știința e cea mai puțin “credincioasă”. La fiecare sută de ani (ori și mai repede), știința – sub presiunea observațiilor, experiențelor, logicii și gândirii – se schimbă fundamental, se contrazice fără a șovăi ori a se rușina. Ceea ce nu înseamnă că nu e și ea fidelă, sui generis: fidelă principiului ei de baz㠖 permanenta reconsiderare a teoriei și grijulia verificare a concordanței ei cu faptele.

În știință, așadar, fidelitatea nu înseamnă imobilitate. Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invarianței, a statorniciei în hotărâri, a râvnei ferme și solicitudinii neobosite față de prieteni, a neclintirii față de crez și de cuvântul dat.

Fidelitatea nu-i lipsită nici de oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin încadrat unui rit sacrificial. Sinaxarul ne oferă exemplul unui prigonit de magii solari perși; de dragul păstrării marii sale averi, își leapădă credința. Când i se cere să convingă și pe discipolii lui a-l urma, o face, dar e inutil. I se cere atunci să-i ucidă. Se supune. De moarte totuși nu scapă, căci marele mag vrea să-i răpească avutul. Nenorocitul apostat pierde, astfel, totul: viața, bogăția, cinstea. Cinstea, mai ales; fața, omenia.

Deoarece cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui însuși, condiției sale de om, de ființă gânditoare și cuvântătoare a cosmosului. Iată principala, neîndoielnica, nefluctuanta fidelitate. Și ce înseamnă a-ți fi ție însuți fidel, condiției tale de om? A nu săvârși nimic de care să-ți fie apoi scârbă ori rușine; a respecta demnitatea și libertatea celorlalți; a contribui, pe cât îți este dat, la menținerea sau îmbogățirea prestigiului singurei (până la proba contrară) ființe conștiente din univers.

A nu te huli pe tine însuți, a te controla cu strășnicie, a nu batjocori duhul care sălășluiește în tine și în semenii tăi, a nu știrbi întru nimic nivelul de civilizație și cultură la care a izbutit să ajungă omenirea contemporană ție. De faci așa, prin însăși a ta fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieș, roadele muncii și cugetului purtătoare de sfințenie. Îți vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie. Asumarea etică a destinului omului pe pământ și al omenirii în cosmos reprezintă forma supremă a fidelității, singura de altfel, nesupusă relativității și vicisitudinilor istorice.

Etapa cea mai propice a ideilor neutilitare și curăției sufletești pare a fi tinerețea. Alcătuitorii ei încă n-au avut prilejul să-și murdărească mâinile în lungul frecuș cotidian al vieții. Fidelitatea, curajul, imaginația nu s-ar zice că sunt irealități, fantezii. E perioadă numită a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da înțelesu-i filosofic, restrictiv, ci cată a fi luat în accepțiunea sa cea mai largă și mai populară, care-l confundă cu mărinimia, entuziasmul, capacitatea de a se devota, a se înflăcăra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile foarte în serios, a nu sta mult la îndoială, a disprețui compromisurile.

Nu par a mă exprima într-un limbaj ajuns să provoace sila unui trecut prin experiențe și încercări de natură a vindeca pe oricine de vorbe prea frumoase, sentimente înalte și sfaturi bătrânești care mai nimerit decât oricum altfel se învrednicesc a fi etichetate aramă sunătoare și chimval zăngănitor? Numai că nu de pe poziții de așa-zisă înțelepciune bătrânească îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânără încă sălășluitoare în adâncul sufletului meu din belșug zdrumicat de eșecuri și erori. De pe poziții de egalitate atrag atenția celor tineri asupra valorii fidelității, antidot al propensiunii vieții de a uza, spălăci și apoi șterge tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel spus mai “frumos” în cugetul lor. Dacă nu vor să cunoască adulta amărăciune sub forma-i corosivă, pentru nimic în lume să nu îngăduie, să nu ușureze ivirea unui hău între anii tinereții și anii maturității ori bătrâneții. Durere mai aspră e greu de conceput. (Și nu este nevoie ca focul fără de materie să ardă toate păcatele din om: desigur nu; sunt însă unele de care, orice ar fi, trebuie să te ții cu încrâncenare departe: șantajul, trădarea, delațiunea, escrocheria, pâra, siluirea). Păstrarea continuității nu se efectuează în mod sentimental, molatic, vag, “pios”, ci puternic, sfruntat, cutezător. Cred că bine îi stă omului să rămână fidel părții nobile a sinei; mai lesne să fie diamantului a deveni maleabil precum ceara decât oricărui homo măcar nițeluș sapiens a se face de baftă și de ocară față de eul său cel din anii ori ceasurile ori cirtele ori nanosecundele când a simțit pământul transparent și cerul megieș.

 

Nicolae Steinhardt

(în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.113-118)


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Nicolae Steihardt de la Rohia
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.