varianta fara diacritice românesti a acestei pagini

Suflet de rob

(sau taina libertății)

 

Comentându-i pe Hegel și Platon, filosoful englez Karl R. Popper observă că pentru amândoi “oamenii care se supun unei forțe superioare sau nu mor mai degrabă decât să se supună unui bandit înarmat sunt, din fire, robi înnăscuți care n-au parte decât de ceea ce merită”.

Aserțiunea i se pare lui Popper exagerată și reacționară. Să-mi fie îngăduit a crede că nu-i câtuși de puțin așa. Oare progresul se confundă cu lașitatea? Sunt războiul defensiv și legitima apărare născociri ale minții retrograde? Nu voi înceta să tot repet - luând asupră-mi riscul de a fi socotit maniac și obsedat – că taina libertății nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (și datoria) să se apere, a ceda agresiunii ori șantajului nu înseamnă altceva decât a te învoi cu sclavia. Faimoasele “împrejurări” (subînțeles: atenuate, justificative) nu-s decât pretexte, scuze ori șiretlicuri ale mișeliei (în înțelesul vechi al cuvântului, ba și în cel nou), frazeologie cu iz și pretenții sociologice, vorbe frumoase menite a încurca lucruri simple.

Șantajul, dintre toate, e fărădelegea cea mai odioasă și mai respingătoare (alături de turnătorie), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l răspândi, a i te face părtaș. Hegel și Platon au deplină dreptate, formularea lor este aspră însă diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezistă când e atacat ori individului care pentru a scăpa cu viață (ori nerănit ori nebătut) dă ascultare pretențiilor unui bandit li se potrivește de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu și lui Brice Parain, filologul francez pe care nu mă satur a-l cita: “Trebuie să știi să plătești: dacă vrei să fii liber se impune să nu-ți fie frică de moarte.”

Dar înțelepciunea? Nu-și însușește ea adagiul “capul plecat sabia nu-l taie”? Nu cred că înțelepciunea – care este mai bună decât pietrele prețioase și locuiește împreună cu prevederea și stăpânește știința și buna chibzuial㠖 va fi propovăduit vreodată asemenea inepție, care e și falsă. Istoria ne arată că de nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu oarecare întârziere. (Istoria contemporană ne oferă pilda lui Karl Severing și a social democraților germani care la 20 iulie 1932 au găsit de cuviință să aplice dubioasa zical㠖consecințele se cunosc.) “Plecăciunea” (închinarea, cedarea, capitularea imediată) isc㠖 de data aceasta fără greș – alt rezultat: mărește pretențiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de nerușinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte. O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecție, departe de a-și fi asigurat liniștea va ajunge, ca și consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependență și-și va sfârși mizerabila viață ca sclav al unui gangster obraznic și nesățios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit și el, victima.

Se poate ca expresia “suflet de rob” să pară oarecum melodramatică și să li se înfățișeze unora ca legată de “idealism”. Aprehensiunile acestea sunt fățarnice, temerile acestea țintesc să discrediteze un adevăr absolut: a ceda șantajului ori a neguțători compromisuri cu el e totuna cu pregătirea bilanțului unde în debit va figura pierderea totală a libertății poporului sau omului care nu au vrut să reziste și să grăiască răspicat: nu. Mai există o lege a șantajului care trece neluată în seamă: că de foarte multe ori șantajistul nu depășește stadiul amenințărilor și că în fața împotrivirii se fâstâcește și dă cu bâta-n baltă. Șantajistul are nevoie de asentimentul, de complicitatea șantajutului, șantajul e o piesă (neagră ar zice Anouilh, blakmail zic englezii) care nu se poate juca de unul singur. Opresorul și oprimatul alcătuiesc un cuplu. De aceea defecțiunea amenințatului răstoarnă situația cu desăvârșire și îl pune pe agresor într-o situație disperată.

Dar legea fundamentală a tărășeniei (cine ar putea să o conteste?) sună tragic: într-adevăr, a rosti nu a te împotrivi, implică asumarea unor riscuri grave și o dispoziție spirituală eroică: hotărârea de a-ți hazarda viața mai bine decât a te lăsa ferecat în lanțuri mai mult sau mai puțin vizibile, a-ți “pierde fața”, a merge de bună voia ta în piața unde se vând sclavi și suflete moarte. (Căci batjocoritorul, “îmblânzitul”, călcatul în picioare își păstrează trupul , sufletul desigur nu, sufletul se lasă păgubaș de atare soț.)

Bine este a lua aminte la încă un fapt: chiar dacă șantajul nu se va repeta (ceea ce e puțin probabil, dat fiind că tinde a se transforma în obicei), cedantul rămâne în primejdie – în condiție de receptivitate de-a pururi sensibilizat – pentru că și la el lașitatea se face regulă de purtare și reflex condiționat. O singură cedare e deajuns ca să-l inoculeze pe respectivul ins: din clipa aceea și până la cea din urmă el rămâne sclav virtual.

Nu s-ar zice, așadar, că Hegel și Platon au cuvântat cu exagerare și dispreț aristocratic. Sunt în lumea aceasta comunități sau oameni dispuși a consimți violenței, a se încovoia, a nu zări scara pe care vor fi siliți să coboare mereu mai adânc în hăul abjecției. Despre aceștia și acestea presupunerea realității unui “suflet de rob” își află confirmarea. Orice arguții sunt irelevante și incongruente. Unica armă de nădejde împotriva șantajului (de orice fel) e refuzul, e repetarea vorbelor ducelui de Wellington către ziaristul care-l amenința că va tipări niște scrisori de dragoste compromițătoare pentru duce: publică-le și du-te naibii.

Dar când treaba nu se mai exprimă în parole de vodevil ci e de-adevărat pe viață și pe moarte? Când pistolul e lipit de tâmplă ori de ceafă? Ei, atunci regula jocului nu se schimbă, doar miza, brusc devenită hamletiană, cumpănită între existență și contrariul ei. Iar câștigător nu va ieși decât cel căruia nu-i e teamă de moarte ori este în orice caz destul de tare ca să acționeze ca și cum nu l-ar cerca spaima, biruința putând fi obținută de cele mai multe ori și în felul acesta.

 

Nicolae Steinhardt

(în: Monologul polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.190-192)


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Nicolae Steihardt de la Rohia
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.