Intervievator: Pentru a te mântui e obligatoriu să fii desăvârsit sau nu?

Parintele Teofil: Nu, nu e obligatoriu, pentru că desăvârsirea este o etapă mai înaltă. Adică, fiecare om se angajează la o viată superioară, cu puteri superioare puterilor lui, cât dă Dumnezeu, iar desăvârsirea este o etapă superioară mântuirii, este perfectiunea.

Unde e măsura perfectiunii, în ce anume constă, nu stim. În învătătura crestină, desăvârsirea se ia în considerare, în special, cu două virtuti: în raport cu iubirea si în raport cu smerenia.

Sfântul Isaac Sirul, la întrebarea "ce e desăvârsirea?" răspunde că este "o prăpastie de smerenie, un adânc de smerenie", adică o lansare în smerenie până la măsurile posibile omului. În Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, vorbind despre eliberarea de patimi, zice: "Înlăturati si voi toate acestea: desfrâul, patima, pofta rea, lăcomia care este închinare la idoli" (III, 5) si mai departe: "Omorâti mădularele voastre cele de pe pământ: mânia, iutimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rusine din gura voastră" (III, 8), după care adaugă: "Îmbrăcati-vă ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile îndurării, cu bunătatea, cu blândetea, cu smerenia, cu milostenia, cu îndelunga răbdare. De are cineva ceva împotriva cuiva, să iertati, precum si Hristos v­a iertat pe voi". La acestea completează: "Peste toate acestea învesmântati­vă cu iubirea care este legătura desăvârsirii" (III, 12-14).

Sfântul Apostol Pavel are în vedere lucrul acesta si spune că "iubirea e desăvârsire" iar în Evanghelia de la Matei se spune "Fiti desăvârsiti, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârsit este" (V, 48). Cuvintele acestea le­a spus în legătură cu iubirea, pentru că tot el a zis mai înainte: "Ati auzit că s­a zis celor de demult «să iubesti pe aproapele tău, să urăsti pe vrăjmasul tău», iar eu vă zic vouă «Iubiti pe aproapele vostru, binecuvântati pe cei ce vă blestemă, faceti bine celor ce vă vrăjmăsesc, rugati­vă pentru cei ce vă vatămă si vă prigonesc, ca să fiti fii Tatălui din ceruri, pentru că El răsare soarele si peste cei răi si peste cei buni si trimite ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti»" (V,43-45). Se pune, deci, într­o legătură desăvârsirea cu iubirea; însă când e vorba de desăvârsire, de depăsire, fără îndoială, se au în vedere toate virtutile posibile, toate la câte se poate gândi omul, toate la câte se poate angaja omul. Nu e o măsură când se spune că e gata, omul care a ajuns la măsurile acestea e desăvârsit!

Urmează îndumnezeirea, pentru că în măsura în care omul se aseamănă cu Dumnezeu - se si apropie de Dumnezeu, iar Dumnezeu se apropie de om si îi comunică omului din desăvârsirile Sale, din El Însusi, adică omul se îndumnezeieste.

Nu stim cum este lucrul acesta, pentru că noi nu cunoastem esenta lui Dumnezeu, dar stim că, cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât Dumnezeu se apropie de om, care primeste ceva din ceea ce este dumnezeirea.

Părintii cei duhovnicesti, vorbind despre asta, fac o comparatie cu fierul si cu focul sau cu fierul încălzit în foc, care primeste însusirile focului. Tot asa este si cu îndumnezeirea, fără să putem noi să o definim, întrucât nu­L cunoastem pe Dumnezeu în esenta Lui. Dar se consideră că etapele înaintării în viata duhovnicească sunt: mântuirea, care înseamnă, în special, eliberarea de patimi si împlinirea virtutilor potrivnice patimilor; desăvârsirea, perfectiunea, deplinătatea, în general vorbind, perfectiunea religios­morală si, în sfârsit, îndumnezeirea, care este un dar de la Dumnezeu, o revărsare a lui Dumnezeu în fiinta omului.


Intervievator: Ati spus odată, la o conferintă, despre pocăinta cu bucurie. Ati putea acum să ne vorbiti mai mult ? Atunci numai ati făcut o introducere si...

Intervievator: Am lăsat­o la o parte. Era prea înaltă - poate că n­a fost numai despre pocăintă cu bucurie, ci a fost despre pocăintă în general. Totusi, am spus si atunci că pocăinta se face cu fata spre viitor, se face cu bucurie, în sensul că esentialul în pocăintă e părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru păcat. Dumnezeu nu doreste ca aceia ce se pocăiesc să fie o ceată de tânguitori, ci doreste ca omul să părăsească păcatul si să împlinească virtutile potrivnice păcatului. Sfântul Apostol Pavel spune: "Cel ce a furat să nu mai fure, ci mai vârtos să lucreze cu mâinile sale ca să aibă de unde da milostenie" (Efeseni IV, 28). Cuviosul Pimen spune că "pocăinta e părăsirea păcatului".

În esentă, pocăinta este părăsirea păcatului, deci nu tânguirea păcătosului, chiar dacă cuvântul "pocăintă" în româneste are în el si cuvântul "căintă". În realitate, pocăinta, în esenta ei, este părăsirea păcatului sau, cum spune Sfântul Vasile ce Mare, că acela se pocăieste cu adevărat, care poate spune împreună cu Psalmistul, vorbind cu Dumnezeu: "Nedreptatea o urăsc si o dispretuiesc, iar legea Ta o iubesc". Deci, întristarea în pocăintă nu e o chestiune esentială, ci esentialul este părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte bine si cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine si, prin binele acela, acoperă cumva răul de odinioară.

Am spus eu atunci că doi din Pateric care au făcut acelasi păcat si au avut acelasi regim de viată timp de un an de zile, stând în chilii separate, la sfârsit, când s­a terminat vremea canonului, unul a apărut având fata întunecată, chinuită si tristă, pe când celălalt avea fata veselă si era bucuros. Au fost întrebati fiecare cum si­a petrecut timpul de canon; si cel întristat spunea că tot timpul s­a gândit cum de a ajuns el să facă acelea, cum de l­a lăsat Dumnezeu, cum de l­a părăsit Dumnezeu, cum a căzut asa de jos, iar celălalt zicea: "Slavă Tie Doamne că n­am rămas în păcatul acela, ce bine că m­ai scos, că m­ai adus înapoi la calea cea bună, că m­ai îndreptat pe drumul sfinteniei". La urmă s­a pus problema: care pocăintă a fost primită, a celui cu întristarea sau a celui cu bucuria, si s­a constatat că amândouă, numai că angajat a fost acela care a avut pocăinta cu bucurie - si eu sunt pentru o pocăintă cu bucurie.

La mine vin oameni care mărturisesc că nu stiu dacă îi iartă Dumnezeu, si eu totdeauna le spun să nu­L hulească pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e bun si milostiv si iertător si să se gândească la cuvântul din Psalmi: "Pe cât e de sus cerul deasupra pământului, pe atât de mare e bunătatea Lui spre cei ce se tem de dânsul, cât de departe e răsăritul de apus, depărtat­ai de la noi fărădelegile noastre", "Cum miluieste un tată pe copii săi, asa miluieste Domnul pe cei ce se tem de Dânsul" (Psalmul 102, 11-13), să se gândească la pilda cu fiul risipitor si la tatăl primitor si să aibă încredere în El, pentru că Dumnezeu e bun si milostiv si iubitor de oameni, e Dumnezeul "milei si al îndurării si al iubirii de oameni" si zicem că al Lui "este a ne milui si a ne mântui pe noi".

Prin urmare, nu trebuie să neglijăm niste calităti de felul acesta, numai că să nu ajungem cumva să facem păcate cu gândul că ne iartă Dumnezeu, pentru că, în cazul acesta, din start mergem pe o cale care nu duce la pocăintă si care, de fapt, înmulteste păcatul si înmulteste depărtarea de Dumnezeu; iar dacă am făcut un păcat în vremea nestiintei sau în vreo neputintă, atunci să avem încredere în bunătatea si mila lui Dumnezeu si să fim încredintati că Dumnezeu e Tatăl nostru si să ne bucurăm de Dumnezeu cu bucuria nădejdii, dacă nu putem avea altă bucurie.


Intervievator: Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te mântui e mai usor în călugărie ca în familie.

Intervievator: Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune, însă, în realitate, fiecare îsi merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Si în mânăstiri sunt căderi si în viata comună sunt ridicări. Martiri, în general, n­au fost dintre călugări, au fost dintre oameni obisnuiti. Părintele Arsenie Boca, când am venit eu pentru prima oară aici, mi­a spus un cuvânt formulat asa: "Nu toti cei din lume se prăpădesc, si nu toti din mânăstire se mântuiesc". Poti fi improvizat si în mânăstire, după cum poti fi om superior si în viata obisnuită. Important nu e stilul de viată, ci important e felul de angajare într­o viată după voia lui Dumnezeu.


Intervievator: Cum credeti că ar trebui să stim dacă ne rugăm bine?

Intervievator: Dragă, nu se pune problema cum te rogi. Te rogi cum te poti ruga. Sigur că rugăciunea totdeauna este oglinda sufletului. În momentul în care te angajezi la rugăciune, o faci după măsura vietii tale. În Scara Sfântului Ioan Scărarul se spune că rugăciunea, după calitătile ei, este "judecată si judecătorie si scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare". Ceea ce înseamnă că rugăciunea e oglinda sufletului! Cum ne e viata asa ne e si rugăciunea; nu poti avea o altă rugăciune decât la măsura la care ai ajuns!

Sfântul Ioan Scărarul vorbeste despre patru feluri de rugăciune:me: rugăciunea întinată (sau spurcată), rugăciunea furată, rugăciunea pierdută si rugăciunea curată. Fiecare dintre aceste patru feluri de rugăciune arată starea celui ce se roagă. Cel care e încă întinat si trăieste în patimi se roagă, pentru că rugăciunea nu tine de un anumit stadiu, ci tine de viata omului, de credinta omului. Cel care a ajuns să aibă o legătură cu Dumnezeu de asemenea se roagă. Nu se poate să crezi în Dumnezeu si să nu te rogi, să nu­ti găsesti vreme de rugăciune. Sigur că, rugându­te ca începător, ca om întinat, si rugăciunea e întinată de patimile care au putere în sufletul tău. Si asa mai departe.

Când ai ajuns la o viată curată, viată de nepătimitor, atunci ai ajuns si la rugăciunea curată. Si rugăciunea curată e o rugăciune despre care se poate spune într­adevăr că e o rugăciune bună. Dar cel care e angajat în rugăciune, în orice stare ar fi, e pe calea îmbunătătirii rugăciunii si pe calea îmbunătătirii vietii sale. Deci, cum esti, asa ti­e rugăciunea, cum te porti, asa te rogi. Chiar există un îndemn: "Roagă­te cum poti, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!".


Intervievator: Uneori, totusi, ne rugăm, dar ne rugăm dintr­un formalism.

Intervievator: Dragă, chiar si formalismul e o dovadă că vrei să faci mai mult. Cine nu se roagă nici formal, nu se roagă deloc. Cum să ajungă acela la un alt fel de rugăciune sau măcar la rugăciunea formală? Sigur, cei mai multi dintre oamenii care se roagă, cel putin cei care au ajuns în fata mea si am putut constata cum le e rugăciunea sau cum sunt angajati ei în rugăciune, nu se roagă, ci rostesc formule de rugăciune.

De exemplu, rugăciunea "Tatăl nostru". Chiar astăzi am avut la spovedit un tânăr, si încă un tânăr cu pretentii de intelectual, care nu stia nici măcar rugăciunea "Tatăl nostru". Acela care zice totusi rugăciunea "Tatăl nostru" cum o stie, chiar dacă nu o zice bine, chiar dacă o zice numai asa, dintr­un obicei, că asa s­a pomenit, spunând rugăciunea seara sau la masă, acela nu se roagă, de fapt, cu rugăciunea "Tatăl nostru", ci rosteste o rugăciune. De felul acesta sunt multi.

Cei mai multi oameni nu se roagă, ci citesc rugăciuni, rostesc rugăciuni, spun rugăciuni. Or, acesta este primul stadiu al rugăciunii, rugăciunea trebuie interiorizată. Unii ne acuză că spunem rugăciuni formulate de altii si care nu se potrivesc cu viata noastră, si deci nu ne exprimăm pe noi în rugăciuni. Da, e adevărat, însă dacă ne-am apropria si rugăciunile străine, care sunt mai multe decât cele ce le­am putea realiza noi cu puterea noastră, am reusi să ne interiorizăm în măsura în care cuvintele pe care le spunem sunt si ale noastre.

Eu v­am spus că dintre psalmi am doi preferati si aceia se potrivesc cel mai bine cu starea mea sufletească. Asta nu înseamnă că nu citesc si alti psalmi sau că nu mă rog si cu cuvinte din alti psalmi. Ceea ce se potriveste cu sufletul meu este cuprins în Psalmul 22 si în Psalmul 102, dar si cu celelalte rugăciuni pe care le­a spus Psalmistul încerc să mă identific, să mă verific si să mă raportez la ele. Trebuie să le spunem si noi ca rugăciuni de ritual, chiar dacă nu sunt total rugăciunile noastre sau nu toti suntem identificati cu rugăciunile pe care le facem.

Chiar dintre cei care se silesc în rugăciune, unii se opresc numai la citirea formală a Psaltirii, a acatistelor, si nu se identifică cu ele. Dacă nu se identifică, nu au prea mare spor, că rostesc cuvinte străine de asezarea lor sufletească. Cel mai bine este să îti aproprii cuvintele si să găsesti resorturi sufletesti care să te angajeze în rugăciune prin cuvintele pe care le rostesti. Dacă am rămâne numai la cât spunem noi sau la cât putem rosti noi, din puterea noastră, nu am putea să ne tinem angajati într­o rugăciune care să aibă o durată.

De exemplu, uite, la sfintele slujbe. Sfânta slujbă are o durată a ei, pe care o cunoastem din experientă. Dacă nu ne­am ruga cu rugăciunile de la sfintele slujbe, nu ne­am putea angaja si nici pe altii nu i-am putea angaja la o rugăciune, de exemplu, la o slujbă de trei ore.


Intervievator: În esentă, trebuie să ne bazăm pe starea noastră interioară, sufletească, pe rugăciune, pe trăire sau pe Tipic: Ceaslov, Psaltire?

Intervievator: Dragă, cu astea ne ajutăm. Ceaslovul, Psaltirea, slujbele noastre sunt cuprinzătoare de texte de rugare care ne angajează ca să devenim prin ele. Ne rugăm si cu rugăciunea de toată vremea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mă pe mine, păcătosul" dar nu putem renunta la celelalte rugăciuni, în care învătăm, ne îndoctrinăm. Asa că folosim tot ce avem.

Nu înseamnă că, dacă cineva nu citeste dintr­o carte de rugăciuni sau dintr­o Psaltire, din Ceaslov, fie pentru că nu stie carte, fie pentru că nu e obisnuit cu asa ceva, pe acela nu­l primeste Dumnezeu. Crestinismul nu a început nici cu Psaltirea, nici cu Ceaslovul, nici cu Acatistierul, astea s­au adăugat în timp. Si noi astăzi ne putem folosi de unele sau de altele, dar nu cu absolută necesitate: dacă nu ai citit Acatistul Maicii Domnului, nu te primeste Maica Domnului sau dacă nu ai citit Paraclisul nu te primeste, că trebuia să citesti si n­ai citit. Nu se pune problema asa! Toate acestea sunt lucruri care ne ajută.

Să ne gândim, de exemplu, la sutasul din Capernaum, care se pomeneste mâine. Sutasul din Capernaum - câte rugăciuni a stiut, nu stie nimeni. Dar a avut o asezare sufletească pe care Domnul Hristos a constatat­o ca foarte bună si l­a recomandat si altora, si s­a minunat de starea lui, dar nu ni se spune nimic despre viata lui în general. Sigur că a fost o viată îngrijită, dacă Domnul Hristos s­a putut minuna de viata lui si oameni ca el intră în Împărătia lui Dumnezeu. Si poate fi luat drept exemplu!


Mânăstirea Brâncoveanu
8 iulie 1995