Rãsãritul Rãsãriturilor
De la religiile orientale la Ortodoxia rãsãriteanã

Ieromonahul Damaschin
Frãtia Sfântului Gherman din Alaska, California, SUA

 

Articolul pe care vi-l prezentãm în continuare a apãrut în revista americanã "The Ortodox Word" (vol. 32, nr. 5 90, sept.-oct. 1996, pp. 208-228), revistã întemeiatã la începutul anilor 60 de cãtre Pãrintele Serafim Rose si Pãrintele Gherman Podmosenski, sub patronajul "Frãtiei Sfântul Gherman din Alaska", cu binecuvântarea Arhiepiscopului de San Francisco, Sfântul Ioan Maximovici. Autorul articolului, Pãrintele Ieromonah Damaschin, ucenic al Pãrintelui Serafim Rose, aduce în fata noastrã, prin mãrturia experientei sale personale, o problemã deosebit de actualã si pentru tinerii din România: raportul între mistica crestinã, asa cum e ea înteleasã în Ortodoxie, si experientele mistice ale adeptilor religiilor orientale pãtrunse masiv în Occident. Pãrintele damaschin expune cu multã pãtrundere si competentã duhovniceascã problemele celor ce au ajuns la Ortodoxie trecând prin religiile orientale, fãcând totodatã distnctiile extrem de necesare între tipurile de experiente mistice orientale si cele din crestinismul rãsãritean. Suntem încredintati cã aceastã mãrturie directã a unui pãrinte duhovnicesc ce a descoperit comorile ortodoxiei la celãlalt capãt al lumii va fi foarte folositoare si multor tineri români ce încã rãtãcesc departe de comoara îngropatã chiar în ograda casei lor.

Multumirile noastre se îndreaptã cãtre Pãrintele Damaschin de la "Frãtia Sfântul Gherman din Alaska", prin bunãvointa si amabilitatea cãruia putem sã facem cunoscute aceste pagini cititorilor din România. (Nota red. Epifania)

 

CUPRINS

  1. Venirea la Hristos în Ortodoxie
  2. Capcanele în care cad protestantii convertiti la ortodoxie
  3. Capcanele în care cad romano-catolicii convertiti la Ortodoxie
  4. Inima Ortodoxiei
  5. Capcanele în care cad cei convertiti de la religiile orientale
    1. Prelest
    2. Spiritualitatea pusã mai presus de Hristos
    3. Sincretism
    4. Spiritualizarea lumescului
  6. Arhimandritul Sofronie
  7. Împlinirea celor din vechime

 

1. Venirea la Hristos în Ortodoxie

În acea parte a lumii contemporane vorbitoare de limbã englezã s-a scris mult despre cei ce vin la ortodoxie dintr-un mediu romano-catolic, anglican sau protestant, însã s-a scris relativ putin despre un fenomen la fel de important: numãrul crescând de occidentali care vin la ortodoxie dupã ce au trecut prin religii orientale. Trãind în societatea occidentalã, aceste persoane au avut de obicei contact cu crestinismul într-o formã sau alta, dar s-au îndepãrtat de el, gãsind cã-i lipseste ceva. Duhurile lor n-au dat nãrturie despre adevãrul din el, cãci acel adevãr fusese întunecat de cãtre un tip de religiozitate lipsitã de autenticitate. Cãutând Adevãrul, ei cãutau o percepere directã, intuitivã a Realitãtii, dar în bisericile crestine vedeau cum perceptia misticã era înlocuitã de intelectualism, pe de o parte, si sentimentalism, pe de alta.

În primul caz, crestinismul devine ceva ce se dobândeste prin învãtare mecanicã, pornind de la ideea cã, pentru a fi mântuit, e suficient sã stãpânesti în mod corect cuvintele - adicã doar sã memorezi versetele- cheie ale Scripturii, sã pãtrunzi în mod intelectual conceptele si sã le repeti, stiind cum sã te porti si sã vorbesti în dialectul religios al sectei tale particulare. Crestinismul devine astfel o religie seacã, întmeiatã doar pe cuvinte, un sistem juridic, un set de idei si comportamente, precum si o institutie politicã ce opereazã pe baza acelorasi principii ca institutiile lumesti. În multe locuri, bisericile vor adãuga un element de sentimentalism si entuzaism, spre a aduce putinã viatã sistemelor lor moarte, dar se ajunge la un materialism exact la fel de trivial ca si legalismul religios. Oamenii ajung sã fie hipnotizati atât de stãrile lor emotionale autoprovocate, cât si de sentimentul cã au "dreptate" în privinta Scripturilor si doctrinelor lor.

O astfel de stare nu înseamnã perceperea directã a Realitãtii; ea nu e ultimã. Nu e deci de mirare cã acei ce cautã spiritualitatea, chiar dacã au fost crescuti în familii crestine, încep sã privescã în alte directii, în afara bisericilor.

Astãzi apar o multime de cãrti, majoritatea de autori protestanti, care avertizeazã oamenii asupra pericolului religiilor orientale si amorfei miscãri New Age. Adeseori ele sunt excelente cãrti de apologeticã crestinã, cu informatii pretioase, având importantul rol de a-i ajuta pe oameni sã ocoleascã primejdiile spirituale. Însã ceea ce majoritatea cãrtilor evitã sã mentioneze este faptul cã practicantii religiilor orientale si newage-istii au si ei un argument important: au motive serioase sã facã ceea ce fac. Au ajuns sã caute în afara bisericilor crestine deoarece, într- un fel, bisericile le-au înselat asteptãrile. Substituind experierea Adevãrului prin cunoastere mentalã si exaltãri emotionale, ele nu ajung sã-i învete nici mãcar principiile elementare pãstrate de vechile religii orientale. Aceste principii elementare sunt: 1. eliberarea de asuprirea gândurilor si dobândirea pãcii mintii; 2. înlãturarea dorintelor si patimilor; si 3. stãpânirea emotiilor negative.

În forma sa necontrafãcutã, crestinismul are mijloace de a atinge toate aceste teluri - si mult mai mult decât atât, cîci merge mai departe decât toate religiile în descoperirea cãii cãtre îndumnezeire si comuniune desãvârsitã cu Dumnezeu prin credinta în Hristos. Faptul cã tinerii nostri ajung sã caute în altã parte se datorezã faptului cã bisericile nu cunosc aceste mijloace sau nu se folosesc de ele.

Când cãutãtorul occidental pãtrunde într-o predanie autenticã, traditionalã a unei religii orientale, poate experimenta anumite forma de trezire spiritualã. El poate în cepe sã experimenteze lumina constiintei pure si eliberarea de gânduri si, prin aceasta, sã înceapã a-si vedea propria cãdere, propria stricãciune lãuntricã si haosul interior, putând sã porneascã la înlãturarea efectelor negative ale conditionãrii sale de cãtre lume.

Multi se multumesc sã rãmânã pe acest drum, însã în altii se petrece ceva ciudat. Într-un anumit sens, ei înainteazã spiritual mult mai mult decât o fãcuserã vreodatã înainte, dar în acelasi timp sunt în mod inexplicabil neîmpliniti. O datã cu noua lor descoperire a ceva ce depãseste domeniul egoului si patimilor, devin constienti cã trebuie sã existe ceva încã mai presus - mai presus de ceea ce le dã autentica lor traditie orientalã. De ce oare se întâmplã astfel? Unii ar putea spune cã, în calitate de occidentali, ei poartã crestinismul, ca sã spunem asa, în codul lor genetic. Însã noi am spune chiar mai mult: acestia, chiar dacã au avut contact cu crestinismul într-o formã sãrãcitã, au ajuns totusi în contact cu "idealul hristic" - asa cum l-a numit Ohiesa, marele transmitãtor al religiei bãstinasilor americani. Însusi germenele ideii de Iisus Hristos - Dumnezeu Care S-a întrupat, Care S-a golit pe Sine în creatie, Care a spus cuvintele pe care le-a spus si care a murit pe Cruce pentru readucerea omenirii la starea ei originarã, deci în Paradis - este atât de puternic în sine, încât istorisirile si învãtãturile lui Buddha, Lao Tî, Confucius, Mahomed si ale zeitãtilor hinduse pãlesc în comparatie cu el. dar dacã hristos e atât de mãret încât se poate distinge prin El Însusi, de ce religia întemeiatã pe El se aflã într-o stare atât de jalnicã? De ce oare e atât de exteriorizatã, materialistã si lumeascã? Cu sigurantã, gândesc neîmplinitii cãutãtori în religiile orientale, trebuie sã fie mult mai mult decât atât în ceea ce-L priveste pe Hristos.

Dar în aceste suflete lucreazã ceva mai mult decât ideea de hristos. Însusi hristos lucreazã în ei. O datã ce au auzit cele descoperite de Hristos, devin de acum încolo rãspunzãtori, iar El îi ajutã sã-si ducã la bun sfârsit aceastã rãspundere, îi ajutã sã vinã la El.

Si astfel, cãutarea lor în religiile orientale îi aduce în pragul Bisericii ortodoxe Rãsãritene - cea mai veche si traditionalã dintre comunitãtile crestine. În religiile orientale, transmiterea directã a întelepciunii de la învãtãtor la discipol are o importantã vitalã. Ortodoxia posedã aceastã transmitere, ce merge în urmã pânã la Hristos Însusi: o linie de dezvoltare istoricã neîntreruptã, fãrã vreo schimbare fundamentalã a punctului de vedere, asa cum s-a întâmplat în Occident dupã schisma din 1054.

Cãutãtorii spirituali din zilele noastre gãsesc în Ortodoxie o îndrumare clarã întru dobândirea linistii, stãpânirea patimilor si gândurilor si cultivarea virtutilor, ca si învãtãturi precise despre amãgirile spirituale, cãlãuzindu-i cu mai multã sigurantã pe cale comuniunii cu Dumnezeu. Însã mai presus de toate, ei aflã Chipul neschimbat al lui Hristos, pe care nu-L întrezãriserã în celelalte biserici. În El, pe care vechiul Imn Acatist Îl numeste "Rãsãrit al rãsãriturilor" (1), ei aflã începutul si sfârsitul dorintei inimii lor si poarta cãtre viata vesnicã (2). În profunda traditie misticã si contemplativã a Rãsãritului crestin, acestia sunt capabili sã treacã cu bine dincolo de realizãrile pe care le-au avut în religiile orientale.

În unele privinte, cei ce se convertesc la ortodoxie de la religiile orientale au un anumit avantaj asupra celor convertiti de al confesiunile crestine occidentale, însã în alte privinte sunt dezavantajati. Întru folosul nostru al tuturor celor ce suntem convertiti la ortodoxie, vom discuta aceastã problemã mai amãnuntit.

2. Capcanele în care cad protestantii convertiti la ortodoxie

Când vorbim despre protestantii convertiti la ortodoxie nu ne referim la toti si nici la protestantism în întregime, ci vorbim doar despre tendintele cele mai grave dinãuntrul protestantismului si despre problemele ce apar atunci când acestia intrã în Biserica Ortodoxã.

Originea protestantismului se gãseste în dorinta demnã de laudã de a iesi din ipocrizia religioasã si din coruptie, cultivând legãtura personalã cu Hristos. Insã conform cu firea umanã cea cãzutã, aceeasi ipocrizie si coruptie au pãtruns curând si în protestantism, asa încât pentru foarte multi, singura motivatie rãmâne spiritul de protest, ideea de a fi mai "drept" decât catolicii, întemeiatã pe propria pãrere. Pornind cu o astfel de motivatie, protestantii ce devin ortodocsi, în dorinta lor de a continua sã fie drepti, se comportã în acelasi mod. Dacã înainte erau experti în citarea Scripturilor spre a-si dovedi pãrerile personale, ajung acum experti în citarea Sfintilor Pãrinti, a canoanelor si a dogmelor, pentru a se îndreptãti; dacã înainte îi combãteau si ridiculizau pe catolici, acum îi combat si ridiculizeazã pe catolici si pe fostii lor confrati protestanti; dacã înainte erau implicati în conflictele dintre denominatiunile protestante, acum se implicã în conflictele dintre diversele jurisdictii ortodoxe. Ei cautã sã devinã mai drepti nu numai decât catolicii si protestantii, ci chiar decât ceilalti ortodocsi. Ca urmare, protestul lor se continuã si în Biserica ortodoxã. neavând predania directã de la duhovnici cu viatã sfântã, cuvintele lor nu au putere lucrãtoare, ci rãmân în domeniul bidimensional al pãrerilor omenesti.

Existã o multime de protestanti ce sunt mult mai buni crestini decât fratii lor ce au devenit ortodocsi. În aceeasi luminã, protestantii convertiti la ortodoxie ar face bine sã ia în seamã cerinta protestantismului evanghelic de a ajunge sã fie nãscuti din nou, nu doar prin Botez, ci printr-o convertire radicalã, proces ce preschinbã dinlãuntru si-i fac sã nu mai fie din lumea aceasta. Existã mult adevãr în aceastã cerintã; problemele apar atunci când crestinii nãscuti din nou vin la ortodoxie fãrã sã fi fost cu devãrat nãscuti din nou: când sunt doar niste protestanti ratati, oameni ce încã sunt din lumea aceasta si vor sã-si ascundã lipsa de profunzime spiritualã devenind mai drepti decât toate denominatiunile protestante la un loc. În astfel de cazuri, convertirea lor rãmâne în mare parte la nivel intelectual.

Un protestant nu poate fi cu adevãrat ortodox pânã ce nu s-a nãscut din nou, exact asa cum spun protestantii cã trebuie sã facã. Numai atunci când s-a convertit în mod autentic la Hristos poate fi convertit cu adevãrat la Ortodoxie. Acela poate întelege profunzimea Ortodoxiei si poate sã-i pãtrundã esenta, asa cum multi protestanti de bunã credintã convertiti la ortodoxie au fãcut-o deja.

3. Capcanele în care cad romano-catolicii convertiti la Ortodoxie

În vreme ce motivatia gresitã a protestantismului este aceea de a fi drept, gresita motivatie a romano-catolicismului este autoritatea. Gratie accentului pus pe absoluta autoritate exterioarã si infailibilitatea institutiei ecleziastice, Biserica Romano-Catolicã a mentinit cel mai vechi imperiu în viatã din lume - însã cu un pret deosebit de mare. În Biserica ortodoxã, când un patriarh sau episcop cade în erezie, credinciosii nu sunt obligati sã i se alãture. Însã în romano-catolicism nu existã cale de scãpare. Dacã papa adoptã cea mai gresitã atitudine si proclamã cele mai primejdioase erezii - si atunci când convoacã un conciliu precum Vatican II - poporul trebuie sã-l urmeze, altminteri nu mai poate rãmâne catolic. Linia de demarcatie a existentei ca romano-catolic nu constã în a rãmâne credincios anumitor doctrine, ci mai degrabã în a te afla sub si a fi recunoscut de autoritatea unui papã. O dovadã elementarã a acestui fapt se poate vedea la catolicii de rit bizantin, care nu sunt obligati sã accepte doctrina catolicã a lui Filioque, atâta vreme cât acceptã autoritatea papalã. Majoritatea romano-catolicilor ce au venti în Biserica Ortodoxã în ultimele decade au fãcut-o datoritã falimentului spiritual rezultat din Vatican II. Dar fãcând aceasta, unii dintre ei nu au fãcut decãt sã vândã venerarea unei autoritãti în schimbul alteia. Criticând catolicismul, aduc totusi cu ei aceeasi mentalitate papalã în Biserica ortodoxã. Ortodoxia lor constã în primul rând din a fi sub si recunoscuti de o autoritate bisericeascã ce este, la rândul ei, recunoscutã. Ei îsi vor stoarce mintea si vor face tot posibilul sã mentinã acest statut de recunoastere, cãci le dã siguranta protectiei institutionale pe care au avut-o în romano-catolicism.

Când unii romano-catolici înrobiti acestei mentalitãti se convertesc la Ortodoxie, ei otrãvesc atmosfera cu o eclesiologie strãinã. Subliniem din nou, nu e vorba de toti catolicii convertiti la Ortodoxie, ci doar despre capcanele în care ei ar putea sã cadã. Multi dintre acesti convertiti îi dau de rusine pe cei nãscuti ortodocsi, prin profunzimea pietãtii lor. Când s- au convertit cu adevãrat la Ortodoxie, si nu doar si-au transferat loialitatea cãtre o altã autoritate, ei împodobesc Biserica ca minunati crestini ortodocsi.

4. Inima Ortodoxiei

De obicei, convertitii ls Ortodoxie din religiile orientale evitã capcanele mentionate anterior. Ei nu au cum sã întâlneascã obstacolul de a încerca sã fie mereu drepti sau de a trebui sã protesteze, si nici nu sunt preocupati de autoritate, de politicã sau jurisdictii. La fel ca pãrintele Serafim Rose - care a venit la Ortodoxie de la buddhism si taoism - ei sunt capabili sã meargã direct cãtre inima Ortodoxiei ezoterice, cea din lumea cealaltã. Dimensiunea asceticã si misticã le este imediat familiarã. Ei au deja o întelegere a celor spuse de cãtre Sfintii Pãrinti în ce priveste trecerea dinclo de domeniul simturilor, înlãturarea dorintei pentru cele create, cultivarea puritãtii mintii, nelegarea mintii de gânduri si iamgini etc. Nu le este greu sã priceapã ce înseamnã a fi mântuit de falsa identitate a "omului vechi" prin pocãintã si credinta în Iisus Hristos, dându-si seama cã aceasta este esenta Ortodoxiei, ce nu are de-a face cu corectitudinea, organizarea ori conceptele rationale, ci doar cu unirea directã cu Dumnezeu.

În mai mare mãsurã decât altii, acesti convertiti stiu ce înseamnã sã nu fii din lumea aceasta, si astfel vietile lor sunt adeseori înzestrate cu un fel de nelumesc ce tine cu adevãrat de Ortodoxia cea mai autenticã, dar lipseste din majoritatea Bisericilor Ortodoxe din Occident.

Însã si convertitii de la religiile orientale dau piept cu propriile primejdii, dintre care vom evidentia câteva aici.

5. Capcanele în care cad cei convertiti de la religiile orientale

a. Prelest (3). Pe durata implicãrii lor în religiile orientale, unii dintre acesti convertiti au avut unele experiente spirituale care, din lipsa unui dreptar ortodox cu ajutorul cãruia sã le poatã întelege, i-au dus cãtre amãgire spiritualã sau prelest. Dacã n-au ajuns sã-si dea seama de greseala lor prin pocãintã, pot aduce cu ei în ortodoxie o întelegere deformatã a vietii spirituale, putând folosi rugãciunea lui Iisus ca pe un fel de mantra care sã le producã o stare hipnoticã sau înfierbântarea sângelui, stare în care ei cred cã merg spre bine, dar de fapt merg spre mai rãu. Aceste stãri psihosenzoriale autoinduse, în loc sã-i ajute sã-si vadã propriile pãcate si sã se pocãiascã, îi împiedicã sã dea fatã cu ei însisi si propria vinovãtie. Dupã câteva luni sau câtiva ani de când sunt ortodocsi, ajung sã creadã cã au deja parte de experiente asemãnãtoare cu cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog, însã acelea nu sunt decât devieri de la mãretia spiritualã.

b. Spiritualitatea pusã mai presus de Hristos. O altã capcanã încã si mai subtilã este tendinta de a pune exclusiv accentul pe “spiritualitate”, cuvânt extrem de popular astãzi, ajungând sã nu mai însemne de fapt nimic precis. Un convertit poate fi total scufundat în “spiritualitate”, fãrã ca mãcar sã-L cunoascã în mod real pe Iisus Hristos! El poate cunoaste învãtãturile mistice si ezoterice ale Sfântului Maxim Mãrturisitorul, ale Sfântului Dionisie Areopagitul; poate scormoni adâncurile sclipitoarei cãrti a lui Vladimir Lossky, teologia misticã a Bisericii de Rãsãrit, totusi rãmâne o întrebare: oare chiar Îl cunoaste pe Hristos? În acest sens, si el ar putea învãta de la protestanti, care pe bunã dreptate pun atât de mult accentul pe faptul de a-L avea pe Hristos ca Mântuitor personal si de a fi nãscuti din nou prin credinta personalã în El.

Un exemplu de situare a spiritualitãtii deasupra de Hristos a fost Thomas Merton, care a fost la început un profund scriitor crestin, iar mai târziu a devenit un adept al spiritualitãtii si al “cãlãtoriei contemplative”. Spre sfârsitul vietii se îndepãrtase atât de mult de crestinismul traditional, încât si-a exprimat dorinta de a primi initierea tantricã de la buddhistii tibetani.

Povestea lui ar trebui sã slujeascã drept avertisment tuturor convertitilor la crestinism de la religiile orientale.

c. Sincretism. Sincretismul religios este conceptia potrivit cãreia toate religiile posedã acelasi adevãr în strãfundul lor ezoteric si sunt în mod egal valide ca mijloc de mântuire. Aceastã idee e deosebit de atractivã pentru inteligentele deosebite, cãci prin aceasta omul poate avea impresia cã reconciliazã adevãrurile tuturor religiilor si, în acelasi timp, se situeazã putin deasupra tuturor traditiilor.

Dintre toate religiile lumii, numai crestinismul (care, desigur, e mai mult decât o religie), nu-si aflã locul în schema sincretistã, si aceasta în virtutea dogmei sale supreme despre Sfânta Treime, ce este de neconceput nu numai pentru intelectul discursiv, ci si pentru lumina intelectului pur cultivat de mistici si metafizicieni. Sincretistii nu pot accepta întelesul deplin al Revelatiei treimice, tocmai pentru cã ea se plaseazã în afara scopului urmãrit de intelectul lor si pentru cã de fapt ar trebui sã-si rãstigneascã propriile intelecte în fata ei.

Cu toate acestea, se întâmplã câteodatã ca sincretistii sã ajungã în Biserica Ortodoxã cu ideile lor intacte. Ei îsi vor mãrturisi credinta în Sfânta Treime, dar cu reservatis mentalis cã dogma Treimii se referã doar la imanenta sau manifestarea în lume a lui Dumnezeu, si cã în ultimã instantã, Dumnezeu e dincolo de o asemenea distinctie sau “limitare”. Acest lucru, desigur, duce la denaturarea adevãratului înteles al crestinismului, care afirmã cã Revelatia Treimii se referã înainte de toate la deplina transcendentã a lui Dumnezeu, este revelarea ultimã a Esentei reale a lui Dumnezeu, dincolo de întelegerea mintii. A întelege transcendenta Revelatiei treimice înseamnã sã întelegi cã nu toate religiile posedã acelasi adevãr, cãci numai crestinismul posedã Revelatia ultimã asupra Naturii lui Dumnezeu, adusã omenirii prin Întruparea lui Iisus Hristos.

d. Spiritualizarea lumescului. E un lucru obisnuit printre crestinii ortodocsi din societatea noastrã materialistã sã ducã o viatã tipic lumeascã (muzicã usoarã, filme vulgare, spectacole televizate etc.) si sã-si slãveascã trupul (prin preocuparea pentru confortul fizic, cosmetice, regim alimentar, jogging etc.), încercând sã combine acest mod de viatã cu forme de manifestare ortodoxã exterioare: icoane, muzicã coralã etc. Pentru cei veniti dintr-un mediu New Age sau din religii orientale, acelasi sindrom ia o formã diferitã. În loc de muzicã usoarã apare muzicã de tip New Age, precum cea cântatã de Enya (ce evocã în cântecele ei zeitãti pãgâne în limba latinã). Iar grija fatã de trup ia forma unei preocupãri excesive pentru alimentatia naturistã, fitoterapie, medicinã alternativã, vitamine sau boli misterioase auto-diagnosticate.

Industria alimentatiei naturiste si a medicamentelor e saturatã de o mentalitate ipohondricã de masã, ce provine din obsesia fatã de corp. Cultivarea sãnãtãtii trupesti si a vitalitãtii e vãzutã ca o cale cãtre spiritualitate si astfel, efectele produse de hranã si plantele medicinale iau locul adevãratei vieti spirituale. Întrucât le pare a fi ceva mai spiritualizat, crestinii ortodocsi cred cã e foarte bine sã se preocupe de aceasta, învãtând proprietãtile tuturor felurilor de alimente, plante si vitamine imaginabile. Si astfel, idealul de neatins al sãnãtãtii perfecte devine un idol ce Îl pune în umbrã pe Dumnezeu. Aceastã religie trebuie abandonatã atunci când cineva devine ortodox. Dacã ar fi fãcut parte în mod legitim din Ortodoxie, am fi gãsit-o în Vietile Sfintilor; dar n-o gãsim. În loc de asta, vedem cum sfintii posteau dupã rânduiala Bisericii. Ei posteau întru folosul sufletului, la fel cum oamenii de azi tin regim spre folosul trupului.

Nu spunem cã toate alimentele naturiste, remediile medicinei alternative sau vitaminele trebuie înlãturate; de exemplu, pâinea integralã e un aliment mult mai bun decât pâinea albã, iar homeopatia a fost acceptatã de unii pãrinti de la Optina. Vrem doar sã subliniem cã, în lumea modernã, aceste lucruri au creat o dependentã care, la fel ca alcoolismul, nu e sesizatã si recunoscutã de cãtre cel dependent. Oamenii aduc cu ei aceastã dependentã în Bisericã si pot continua astfel la nesfârsit, cãci, spre deosebire de alcoolism, aceasta nu-i omoarã.

6. Arhimandritul Sofronie

Pentru un material mai bogat despre religiile orientale si Ortodoxie, cititorul e îndrumat sã consulte cartea Pãrintelui Serafim Rose, Ortodoxia si religiile viitorului. Aceastã carte, publicatã în milioane de exemplare în întreaga lume, a contribuit la aducerea unui numãr nespus de mare de oameni la Hristos în Ortodoxie, avertizându-i asupra primejdiilor implicate de practicile spirituale non-ortodoxe.

Alte cãrti importante pe aceeasi temã sunt lucrãrile scrise de Arhimandritul Sofronie Saharov, El trãieste în mine (His Life Is Mine) si Îl vom vedea asa cum este (We Shall See Him As He Is)(4). În aceste lucrãri, Pãrintele Sofronie reuseste sã întâlneascã religiile orientale pe propriul lor teren, datoritã unicei reuniri a doi factori: 1) în tinerete fusese profund implicat în practici religioase orientale si experimentase o oarecare trezire spiritualã de pe urma lor; 2) în caliate de crestin ortodox si ucenic al Sfântului Siluan de la Muntele Athos, el a experimentat profunzimea vietii spirituale crestine si a primit darul unei adânci pocãinte si vederea Luminii necreate; si 3) nu s-a dat înapoi sã vorbeascã despre experientele sale cele mai profunde.

Când oamenii abia asteaptã sã vorbeascã despre experientele lor spirituale, de obicei e semn cã nu prea se aflã ceva real în ele. Cei ce sunt adevãrate vase ale îndumnezeirii în Lumina necreatã sunt foarte reticenti sã vorbeascã despre asta, cu atât mai putin sã scrie. Acest fapt face ca ultima carte a Pãrintelui Sofronie, Îl vom vedea asa cum este, sã fie atât de singularã. Unicul motiv pentru care a scris cartea, având 92 de ani, trãind în semi-recluziune si fiind pe marginea gropii, nu mai era în primejdie sã fie afectat de slava din partea oamenilor. În plus, ca occidental crescut în Europa, stia cât de sãrãcit spiritual era omul modern si în ce mãsurã apelau contemporanii sãi la religiile orientale pentru a-si umple vidul, întrucât crestinismul nu pãrea sã le ofere acelasi grad de experientã misticã. Ultima sa carte a scris-o pentru a arãta ceea ce e cu adevãrat posibil prin credinta în Iisus Hristos, trecându-se dincolo de ceea ce e posibil în alte religii. Deosebit de interesantã este distinctia pe care o face între lumina mintii ) a intelectului pur sau a purei constiinte) si Lumina necreatã a Dumnezeirii - ambele trãite de cãtre el în mod nemijlocit.

Operele Pãrintelui Sofronie, ce includ si cartea Sfântul Siluan Athonitul, ar trebui recomandate tuturor celor implicati în religiile orientale si în acelasi timp interesati de Ortodoxia rãsãriteanã.

7. Împlinirea celor din vechime

(...) E important ca oamenii sã-si dea seama cã majoritatea acestor convertiri (la crestinismul ortodox din religiile orientale - n.red.) nu se întemeiazã pe simpla respingere totalã a unei false religii si îmbrãtisarea uneia adevãrate, cu nimic mai mult decât convertirile de la protestantism si catolicism. Mai curând ei trec dincolo de religiile orintale, care sunt "bune pânã acolo unde merg" (cum a spus Pãrintele Serafim Rose despre multe dintre ele), dar nu merg destul de departe.

În Hristos se aflã împlinirea celor asteptate de cãtre cei din vechime: Lao Tî, Confucius, Buddha, Zoroastru, Socrate, Platon si cei ce au scris vedele. Hristos nu desfiinteazã toate cele apãrute înainte de El, ci le aduce la împlinire, surpând cele false si înãltând pe cele adevãrate în Lumina Revelatiei Sale definitive. Adevãrurile din toate vechile religii si filozofii strãlucesc în aceastã Luminã, dar nu sunt ele însele Lumina si nici nu sunt deopotrivã cu ea. Vãzute cu ochii credintei, ele aduc mãrturie despre Lumina revelatiei, la fel cum fac si sufletele cãutãtorilor spirituali de azi când, prin fereastra religiilor orientale traditionale, zãresc Chipul neschimbat al lui Hristos strãlucind cu întreaga Sa sclipire în Sfânta Bisericã Ortodoxã.

Prezentare si traducere: Constantin Fãgetan

Note:

1. Acatistul Dulcelui Nostru Domn Iisus Hristos, Condac 10.

2. Cf. Apocalipsa 1, 8 si Ioan 10, 9.

3. Amãgire, înselare (în lb. rusã în original) (N. tr.).

4. Apãrutã în româneste sub titlul Mistica vederii lui Dumnezeu, Ed. Adonai, Bucuresti, 1995 (N. tr.).

Epifania 1-3 / 1998


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.