Urcușul duhovnicesc

 

În această seară a fost programat un cuvânt despre urcușul duhovnicesc, adică despre progresul în viața duhovnicească. Iar progresul în viața duhovnicească este înfățișat în general în gândirea părinților celor duhovnicești ca un urcuș. În Predica de pe Munte rostită de Domnul nostru Iisus Hristos, așa cum este înfățișată în Sfânta Evanghelie de la Matei și în Sfânta Evanghelie de la Luca, se spune între altele că cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos este asemenea omului care și-a zidit casa pe temelie de stâncă. Au venit vânturi mari, au venit ploi puternice și au lovit în casa aceea și ea a rămas nedărâmată. Iar cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos și nu le împlinește este asemenea omului care și-a întemeiat casa pe nisip și când au venit vânturile mari și ploile, au dărâmat casa pentru că nu avea temelie tare (Matei 7, 24-27).

S-au întrebat părinții cei duhovnicești cum trebuie întemeiată casa în care vine Domnul nostru Iisus Hristos să-Și facă locaș, cum anume trebuie să ne îngrijim de locașul Domnului nostru Iisus Hristos în sufletul nostru. Pentru că această asemănare cu casa are de fapt corespondent în viața duhovnicească în înțelesul că fiecare dintre noi trebuie să ne rânduim în așa fel lucrurile încât să-I pregătim în sufletul nostru un locaș Mântuitorului. Sfântul Petru Damaschin, vorbind despre această casă, despre templul Duhului Sfânt, spune că ea trebuie așezată pe pământul răbdării și trebuie să aibă temelia credinței, să fie alcătuită din cărămizile faptelor bune, legate între ele cu lutul smereniei, acoperite cu acoperișul dragostei, și când așa ceva se realizează, atunci avem un locaș pregătit pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Prin urmare, este vorba mai întâi de pământul răbdării. Pe acest pământ al răbdării - pentru că de răbdare avem trebuință ca să ne ostenim într-o viață duhovnicească autentică - trebuie să fie așezată temelia credinței. Toată viața duhovnicească este străbătută de credința în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de credința în Dumnezeu, toată viața duhovnicească se întemeiază pe credința în Dumnezeu și credința ne îndrumează și ne dă putere să realizăm fapte pe măsura credinței, și acestea sunt cărămizile, sau pietrele, din care se zidește casa duhovnicească, templul cel duhovnicesc. Iar cărămizile sunt legate între ele prin lutul smereniei, pentru că este trebuință și de smerenie, faptele cele bune trebuind să fie acoperite cu smerenia. Și apoi deasupra trebuie așezat acoperișul dragostei. Este o imagine a unei vieți duhovnicești autentice.

În general însă, viața duhovnicească și mai ales progresul în viața duhovnicească este înfățișat ca un urcuș, iar urcușul acesta al vieții duhovnicești are ca punct de plecare ceea ce se spune în Sfânta Scriptură în Cartea Facerii despre scara lui Iacov. Citim în Cartea Facerii relatările în legătură cu patriarhul Iacov, că odată fiind el într-o călătorie, a ajuns într-un loc și s-a așezat să doarmă pentru că apusese soarele. Și dormind a avut un vis: se părea că o scară leagă cerul cu pământul și pe scara aceea se urcau și coborau îngerii lui Dumnezeu. Când s-a trezit din somn patriarhul Iacov, a exclamat: "Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut. Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu și aceasta este poarta cerului" (Facere 28, 11-17).

Tâlcuitorii cei duhovnicești, luând aminte la acest vis al patriarhului Iacov, la această scară despre care se spune în Sfânta Scriptură, au înțeles scara ca fiind alcătuită, ca orice scară, din două părți și din treptele care sunt legate între ele prin cele două părți ale scării, și au spus că o parte a scării reprezintă Sfintele Taine, prin care Dumnezeu vine către noi, iar cealaltă latură a scării este rugăciunea, prin care omul se înalță către Dumnezeu. Treptele scării sunt virtuțile, iar pe treptele acestea urcă și coboară oameni cu inimi îngerești sau îngeri cu trupuri omenești, adică de fapt oameni care-I slujesc lui Dumnezeu, care duc o viață cât mai aproape de viața îngerilor, oameni care pot fi socotiți îngeri în trup, după cuvântul care zice, despre unii sfinți: "Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat - se spune numele părintelui - cel ce ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea I-ai slujit lui Dumnezeu; cinstitele daruri primind, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință".

Treptele scării sunt virtuțile. Fiecare dintre noi în măsura în care ne silim să ne ridicăm către Dumnezeu prin rugăciune, fiecare dintre noi care ne silim să primim dumnezeieștile Taine ca ajutor pentru înaintarea noastră în viața duhovnicească, fiecare dintre noi în măsura în care ne silim să realizăm virtuțile prin care Însuși Mântuitorul Se întrupează în credincioși, avem posibilitatea să ne folosim de acest urcuș și să ne apropiem de Dumnezeu și să ajungem mai presus de lumea aceasta, ca unii care suntem trăitori în lume ca cetățeni ai cerului, după cuvântul Sfântul Apostol Pavel care spune că suntem cetățeni ai cerului, că suntem "casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19).

În ce privește urcușul duhovnicesc, putem avea în vedere mai multe texte din Sfintele Scripturi, din Noul Testament și din învățăturile părinților duhovnicești. Cel dintâi urcuș pe care-l găsim în Sfânta Evanghelie este urcușul bucuriei. Și anume urcușul bucuriei se realizează prin Fericirile rostite de Domnul nostru Iisus Hristos așa cum sunt ele prezentate în Sfânta Evangheile de la Matei. Sfântul Evanghelist Matei își începe prezentarea Predicii de pe Munte cu Fericirile. După Fericiri sunt cuvintele: "Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri". Dar ca să ajungem la bucuria aceasta, la bucuria și la veselia care stă în legătură cu plata cea din ceruri, este necesar să avem în vedere fericirile și ca niște lucruri la care să ne angajăm.

Spune Domnul nostru Iisus Hristos: "Fericiți sunt cei săraci cu duhul, că acelora este împărăția cerurilor", aceasta fiind cea dintâi treaptă către bucurie. Ce înseamnă "fericiți sunt cei săraci cu duhul"? Înseamnă de fapt, după tâlcuirile Sfinților Părinți, fericiți sunt cei smeriți, cei neîndestulați, cei care vor mai mult, cei care-și cunosc neștiința și neputința, cei care nu se mulțumesc cu puținul pe care-l au, cei care vor mereu să mai adauge ceva la ceea ce au realizat, cei care niciodată nu se socotesc împliniți cu cât au realizat ci doresc să înainteze și mai mult în cele plăcute lui Dumnezeu. Celor care sunt săraci cu duhul le făgăduiește Domnul Hristos împărăția cerurilor. Acelora le spune Domnul Hristos: "Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri".

A doua fericire, care este și a doua treaptă a scării către bucurie, este "Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia". Înainte de a ajunge la bucuria și la veselia legată de plata cea din ceruri, întâi este mângâierea care vine pentru cei ce plâng. Este vorba aici de plânsul cel făcător de bucurie și Domnul Hristos îi are în vedere nu pe cei ce doresc să plângă, ci pe cei ce plâng de fapt, și plâng, dar nu cu deznădejde ci cu nădejdea bucuriei. Ar fi într-un fel vorba de cei care-și plâng păcatele lor, despre cei care se pocăiesc, și cu întristare de pe urma păcatelor, cei ce își mărturisesc păcatele și primesc mângâiere în iertarea care vine de la Domnul Hristos. Și aceștia văd zorii bucuriei celei veșnice.

Îi fericește Domnul Hristos apoi pe cei blânzi, și e firesc să-i fericească pe cei blânzi, pe cei nemânioși, și zice Domnul Hristos că sunt fericiți pentru că vor moșteni pământul. Dar e firesc să fie fericiți cei blânzi pentru că ei se aseamănă cu Domnul Hristos, după cuvântul cel spus de Mântuitorul când a zis: "Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți avea odihnă sufletelor voastre". Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" spune că "A zis Domnul: învățați-vă nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la lucrarea Mea cea din voi, că blând sunt și smerit cu inima și cu felul de a fi, și veți avea odihnă sufletelor voastre de patimile care vă stăpânesc pe voi". În măsura în care suntem blânzi și smeriți ne pregătim calea către nepătimire și nepătimirea este totdeauna liniște și mulțumire, este împreunată totdeauna cu bucurie.

"Fericiți sunt cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura" a spus Domnul Hristos, și aceasta este a patra treaptă către bucuria și veselia care stă în vârful urcușului duhovnicesc cel prin Fericiri. Și aici are în vedere Domnul Hristos dreptatea, mai ales ca stare sufletească, pe omul care dorește să fie drept și se silește să împlinească dreptatea, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: "Lasă acum că ni se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15) și după cuvântul: "Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor" (Matei 5, 20). Cei care caută dreptatea și îndreptarea, cei care se silesc să fie drepți, aceia se vor sătura de dreptate, nu numai pentru ostenelile lor, ci și pentru darul lui Dumnezeu, toate faptele cele bune fiind fapte în care se întâlnește Dumnezeu cu omul și omul cu Dumnezeu, fapte pe care noi le numim fapte teandrice.

Zice Domnul Hristos mai departe: "Fericiți sunt cei milostivi, că aceia vor fi miluiți". Milostivi sunt cei care au inimă binevoitoare. Sfântul Isaac Sirul vorbește despre o milostivire mai presus de fire, când are în vedere bunăvoința față de toată făptura, față de tot ce există, când omul are o inimă înduioșată și înduioșătoare față de toți cei care au trebuință de ajutor și față de tot ceea ce a creat Dumnezeu.

"Fericiți sunt cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" este a șasea treaptă a urcușului duhovnicesc spre bucurie. Vederea lui Dumnezeu este ea însăși izvor de bucurie, iar temelia acestui izvor de bucurie este inima curată, care de asemenea se realizează și prin osteneala omului și prin darul Domnului. Noi dacă ne rugăm, și mai ales când spunem Psalmul 50 cu așezare de rugăciune, cerem de la Dumnezeu zicând: "Inimă curată zidește întru mine Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele".

Îi fericește Domnul Hristos apoi și pe făcătorii de pace și spune că "aceia fii lui Dumnezeu se vor chema". Îi fericește deci pe cei care sunt angajați întru realizarea binelui, întru lucrarea de apropiere a oamenilor. Dar ca să faci pace în viața altora trebuie să-ți faci pace mai întâi în propriul tău suflet, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul care zice: "Împacă-te cu tine însuți și va fi în pace cu tine și cerul și pământul".

Cei care merg pe calea aceasta, care merg până la această treaptă de a fi numiți fii ai lui Dumnezeu, sunt gata să sufere și împotrivirile când e vorba de dreptate și se lasă prigoniți pentru dreptate dar nu cedează, pentru că dreptatea se face în ei ca un fel de a doua natură, se realizează în ei ca un fel de fire, și atunci sunt gata să rămână întru dreptate chiar cu multe împotriviri, și aceia vor vedea împărăția cerurilor.

Mai departe îi fericește Domnul Hristos pe aceia care, prigoniți pentru dreptate, sunt prigoniți și pentru faptul că țin legătura cu Domnul Hristos și se lasă batjocoriți și prigoniți ca unii care-L mărturisesc pe Domnul Hristos și țin să-L mărturisească totdeauna.

Mergând pe aceste trepte - care de fapt sunt prezentate unele după altele însă în realitate în suflet vin unele împreună cu altele, pentru că deși e vorba de un urcuș, în realitate în viața duhovnicească virtuțile se întrepătrund unele cu altele -, orice progres în virtute de fapt aduce bucuria, bucuria fiind în cele din urmă susținută de cele care îi premerg. Orice virtute aduce bucurie.

Al doilea urcuș duhovnicesc care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei este urcușul preamăririi lui Dumnezeu și el este cuprins în rugăciunea "Tatăl nostru". Cei care ați ajuns să citiți Filocalia volumul II ați găsit acolo un comentar la rugăciunea "Tatăl nostru", care ne-a rămas de la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre rugăciunea "Tatăl nostru", ne spune între altele că rugăciunea "Tatăl nostru" nu este numai rugăciune ci este și îndreptar de viață, este o teologie. Și ne dă ideea că rugăciunea "Tatăl nostru" este de fapt un urcuș spre preamărirea lui Dumnezeu. Dacă o privim dinspre sfârșit spre început avem în ea un urcuș, avem în ea niște trepte, șapte trepte care corespund celor șapte cereri cuprinse în rugăciunea "Tatăl nostru".

Ultima cerere din rugăciunea "Tatăl nostru" și prima treaptă spre preamărirea lui Dumnezeu este "și ne mântuiește de cel rău". Când cerem de la Dumnezeu să ne mântuiască de cel rău de fapt ne obligăm noi înșine să ne ferim de cel rău. Prin cel rău înțelegem pe cel care ispitește la rău, pe diavolul, dar nu numai pe diavolul, ci orice înfățișare a răului. Știm despre rău că are trei înfățișări: una în gând, alta în cuvânt și alta în faptă. Dacă realizăm înlăturarea gândului celui rău, curățirea de gânduri rele, în cazul acesta nu mai ajungem la celelalte forme ale răului pentru că celelalte forme ale răului sunt în legătură cu gândul cel rău. Orice om se ocupă de înlăturarea răului de când surprinde răul în suflet. În cazul în care a ajuns până la fapta cea rea, trebuie să se ferească mai mult decât dacă a rămas doar la gândul cel rău, pentru că fapta cea rea și cuvântul cel rău îi afectează și pe alții. Iar gândul cel rău îl păgubește numai pe cel care-l poartă în minte și nu-l scoate și la arătare.

A doua treaptă a urcușului spre preamărirea lui Dumnezeu este ferirea de ispită. Cerem de la Dumnezeu să ne ferească de ispită. Am spus că ispita nu e păcat, ci este un gând fără formă care poate fi îndemnător la păcat dar poate fi și pricină de virtute. Noi dorim să fim feriți de ispitele ducătoare la păcat, să fim în stare să le biruim și să ne angajăm la virtuțile potrivnice ispitei, și lucrul acesta îl putem face în măsura în care ne ferim de pricinile care înmulțesc ispitele. Dacă nu ocolim pricinile care înmulțesc gândurile rele, atunci nu putem nici să rezistăm ispitelor, și cădem în ispită ajungând să facem păcatul fie numai cu gândul, fie și cu cuvântul și cu fapta.

A treia treaptă a urcușului preamăririi lui Dumnezeu este iertarea. Domnul Hristos ne angajează la iertare prin faptul că în rugăciunea "Tatăl nostru" a condiționat iertarea noastră din partea lui Dumnezeu de iertarea pe care o dăm noi celor care ne greșesc, și ne-a învățat să spunem: "Și ne iartă nouă greșealele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri". Domnul nostru Iisus Hristos nu numai că ne-a dat această cerere condiționată de iertarea pe care o dăm noi, ci El a și reluat această cerere. Și în Sfânta Evanghelie de la Matei, după ce se termină rugăciunea "Tatăl nostru", avem cuvintele: "Că de veți ierta voi oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta vouă greșelile voastre. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu va ierta vouă greșelile voastre". Despre iertare știm că trebuie să fie făcută din inimă. Concluzia pildei cu cei doi datornici, cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul al 18-lea, este că așa vor păți toți care nu iartă pe oameni din toată inima. Iar felul în care cineva trebuie să ierte din toată inima este prezentat în pilda cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32), unde se spune despre tatăl primitor că l-a primit pe fiul său în starea de mai înainte, a rânduit să nu se simtă cu nimic înjosit fiul care s-a întors din pribegie după ce și-a cheltuit toată averea. Sfântul Ioan Gură de Aur, ocupându-se de această pildă, se minunează și zice: "Cum, aceasta este răsplata păcatului?". Și tot el răspunde: "Nu-i răsplata păcatului, ci e răsplata pocăinței". Deci să reținem, când zicem "Și ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri", să știm că e vorba de iertare deplină, de iertare din toată inima, asemenea cu iertarea pe care a dat-o tatăl primitor fiului care s-a întors din pribegie cu pocăință.

La mijloc între cele șapte cereri, treapta din mijloc, privește pâinea cea de toate zilele, pe care o cerem de la Dumnezeu când zicem "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi". Este vorba de pâinea în înțelesul de hrana trebuitoare pentru viața fizică, de hrana trebuitoare pentru viața sufletească înțeleasă ca și cuvânt al lui Dumnezeu, și despre hrana sufletească trebuitoare pentru viața veșnică, adică Sfânta Euharistie, Sfânta Cuminecătură, despre care Domnul Hristos spune că este "pâinea vieții" și "De nu veți mânca Trupul Fiului omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea viață în voi" (Ioan 6, 53).

Urmează apoi a cincea treaptă, care este: "Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ". Treapta aceasta îi angajează pe cei care cer de la Dumnezeu să se facă voia Lui pe pământ așa cum se face în cer, să facă ceea ce fac îngerii în cer, să aducă închinare lui Dumnezeu.

Vine apoi a șasea cerere, care este "Vie împărăția Ta" și care se împlinește de fapt, cum am mai spus, la fiecare Sfântă Liturghie, pentru că fiecare Sfântă Liturghie este împărăția lui Dumnezeu aici pe pământ, este o desfășurare a împărăției lui Dumnezeu aici pe pământ, în prezența celor ce iau parte la Sfânta Liturghie, biserica fiind cerul cel de pe pământ, iar lucrarea ce se face la Sfânta Liturghie fiind o lucrare cerească, împlinită în condițiile noastre pământești.

Când se realizează toate acestea ajungem la putința de a-L preamări pe Dumnezeu și de a se împlini cererea "Sfințească-se numele Tău" și atunci ajungem de fapt la cea de-a șaptea treaptă a urcușului duhovnicesc, care este preamărirea lui Dumnezeu. Toate acestea le cerem de la Dumnezeu și le împlinim și noi după puterea noastră.

Mai sunt și alte texte din Sfânta Scriptură a Noului Testament în care ni se prezintă un urcuș duhovnicesc. De pildă, cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Galateni, în care se înfățișează roada Duhului. Și aici avem un text care tot așa, dacă e privit de la urmă spre început - adică nu așa cum îl prezintă Sfântul Apostol Pavel, ci în ordine inversă - reprezintă un urcuș duhovnicesc. Sfântul Apostol Pavel începe cu dragostea și sfârșește cu înfrânarea poftelor. Și zice așa: "Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea poftelor" (Galateni 5, 22-23), înfrânarea poftelor fiind ultima treaptă înfățișată de Sfântul Apostol Pavel dar prima treaptă care duce la dragoste. E urcușul care duce la dragostea ca virtute teologică.

Înfrânarea poftelor: cel dintâi lucru care trebuie să-l aibă în vedere cineva care vrea să ajungă la fericirea pe care o dă iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele este înfrânarea. Un om înfrânat este un om care face voia lui Dumnezeu după puterea lui, un om care știe de înfrânare, de post, de tot ceea ce înseamnă lepădare de sine și luarea crucii.

După înfrânarea poftelor urmează blândețea, prin care se nimicește mânia.

Apoi credința, care este de două feluri: credința din auz și credința din vedere. Sfântul Petru Damaschin, Sfântul Isaac Sirul vorbesc despre o credință care o are omul din auzire, adică i se propovăduiește și el crede. Așa ceva s-a întâmplat în Sihar, când femeia samarineancă le-a spus concetățenilor ei: "Veniți de vedeți un om care mi-a spus mie toate ale mele" (Ioan 4, 29) - era vorba despre Domnul Hristos. Și ei auzind despre aceasta, s-au dus să-L vadă pe Domnul Hristos, iar după ce L-au cunoscut, după ce L-au văzut și făcând minuni, după ce s-au încredințat de Domnul Hristos, au spus oamenii aceia: "De acum credem nu numai pentru cuvântul tău, ci pentru că noi înșine am văzut și am cunoscut că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii" (Ioan 4, 42).

După credință vine facerea de bine. Nu se poate să aibă cineva credință în Dumnezeu și să nu se angajeze ca să facă binele. Și facerea de bine duce la bunătate și bunătatea este între cele nouă roade ale Duhului, între cele nouă înfățișări ale roadei Duhului. Bunătatea este pregătită prin urmare de înfrânarea poftelor, de blândețe, de credință și de facerea de bine. Și apoi bunătatea cea din mijloc are împreună cu ea îndelunga-răbdarea, pacea, bucuria și iubirea. Acestea vin ca un fel de răsplată a bunătății, ca un fel de angajare întru bunătate. Cel bun este și răbdător, și chiar îndelung-răbdător. Cel îndelung-răbdător are pace în suflet. Cel care are pace în suflet, pacea născută din nepătimire, are și bucurie, iar cel care are bucurie realizează și iubirea, care și ea este un chip al bucuriei. Iubirea este fericire, cine iubește este fericit. De aceea Domnul Hristos ne îndeamnă și ne poruncește chiar să avem iubire față de toți oamenii, chiar și față de vrăjmașii noștri, pentru că vrea să ne facă părtași de fericirea care se realizează în iubire.

În Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, în al 3-lea capitol, deasemenea este prezentat un urcuș duhovnicesc, care este tot un urcuș al dragostei și un urcuș al păcii. Și anume Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni spune mai întâi: "Dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus, cugetați cele de sus" (Coloseni 3, 1-2). Cine vrea să înceapă un urcuș duhovnicesc trebuie să caute cele de sus, să nu aștepte cele de sus ci să le caute, după cuvântul spus și de Domnul Hristos dealtfel: "Căutați mai întâi împărăția cerurilor" (Matei 6, 33). În măsura în care căutăm împărăția cerurilor, trebuie să o și cugetăm. "Căutați cele de sus" zice Sfântul Apostol Pavel mai întâi, și după aceea, ca și când și-ar fi adus aminte că altceva trebuia să apună întâi, zice "cugetați cele de sus", adică gândiți la cele de sus. Ca să le căutați trebuie să le cugetați, trebuie să le gândiți. Și spune mai departe că acolo sus, unde vrem noi să căutăm, Îl găsim pe Domnul Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl - înălțat deci mai presus de lume și în cinstea pe care o are la Dumnezeu-Tatăl și firea omenească cu care s-a unit firea dumnezeiască la Întrupare - și spune că "Voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Și după aceea îi îndeamnă pe credincioși să se ferească de păcatele care îi fac nevrednici de urcușul duhovnicesc și are în vedere două feluri de păcate, sunt două liste de păcate învecinate unele cu altele. Întâi spune: "Omorâți mădularele voastre cele de pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta rea și zgârcenia - sau lăcomia - care este o închinare la idoli".

În acest cuvânt Sfântul Apostol Pavel are în vedere câteva chipuri ale păcatului desfrânării care este de mai multe feluri, se realizează în mai multe chipuri, și de aceea zice el mai întâi desfrânarea sau curvia și apoi necurăția - care se poate realiza în felurite chipuri -, patima - care este o obișnuință cu plăcerea - și apoi pofta cea rea și zgârcenia sau lăcomia - unii au tradus "lăcomia" alții au tradus "zgârcenia" - care este o închinare la idoli. Părinții cei duhovnicești mai ales au în vedere lăcomia, pentru că lăcomia o consideră ca ușă a patimilor, cum am înțeles aceasta seara trecută.

Spune Sfântul Apostol Pavel mai departe că "pentru niște fapte ca acestea vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor neascultării" și apoi adaugă o altă listă de păcate și zice: "Lepădați și voi toate acestea: mânia, răutatea, iuțimea, cuvântul de rușine din gura voastră și defăimarea". Și odată cu acestea, numește mai departe puțin și minciuna. Prin urmare, când e vorba despre urcușul duhovnicesc, orice păcat trebuie să lipsească și mai ales trebuie să lipsească acestea pe care le pomenește Sfântul Apostol Pavel, cele cinci de mai înainte și cele șase de după aceea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea și cuvântul de rușine, împreună cu minciuna. Și nu se oprește Sfântul Apostol Pavel numai la atât, ci adaugă la urcușul duhovnicesc și niște fapte pozitive, niște virtuți care trebuie neapărat realizate, pentru că a te feri de păcat e numai o parte din urcușul duhovnicesc și virtuțile completează înlăturarea răului. În Psalmul 33 este un program de viață pe care îl dă psalmistul când zice: "Veniți fiilor, ascultați-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăța. De vrea omul să trăiască și să vadă zile bune, să-și oprească limba sa de la rău, să se ferească de rău și să facă binele, să caute pacea și să o urmeze pe ea". Nu zice numai să se ferească de rău, ci zice și să facă binele.

Cum anume trebuie să fie urmărit binele arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni când zice: "Îmbrăcați-vă și voi ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, cu milostivirile îndurărilor, cu smerenie, cu îndelungă-răbdare, cu bunătate, cu îngăduință, de are cineva ceva împotriva cuiva; precum Hristos v-a iertat vouă, asemenea să iertați și voi". Și apoi adaugă: "Peste toate acestea îmbrăcați-vă cu iubirea, care este legătura desăvârșirii și pacea lui Hristos, care covârșește mintea voastră, să stăpânească în inimile voastre; și dovediți-vă mulțumitori" (Coloseni 3, 12-15).

E încă un urcuș duhovnicesc arătat de Sfântul Apostol Pavel prin ferirea de rău și împlinirea binelui, și împlinirea binelui mai ales prin virtuțile pe care le-am pomenit, adică bunătatea, îndelungă-răbdarea, smerenia, îngăduința și acestea de fapt le reia și Sfântul Apostol Petru în a doua sa Epistolă Sobornicească, unde spune că la credința noastră trebuie să adăugăm fapta bună, la fapta bună cunoștința, la cunoștință înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare îngăduiala frățească și apoi vine dragostea (II Petru 1, 5-7). E tot un urcuș pe care-l are în vedere Sfântul Apostol Petru ca un urcuș spre dragoste.

Toate cuvintele acestea din dumnezeiasca Scriptură sunt spuse pentru orientarea celor ce doresc să aibă o viață duhovnicească așa cum trebuie ea să fie, și asta înseamnă în primul rând curățirea de patimi care întărește mintea noastră. Curățirea de patimi ne face vrednici de a-L cunoaște pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de a simți prezența Lui și aceasta este de fapt o înaintare spre fericirea schimbării la față, Schimbarea la Față fiind de fapt o împrejurare în care ucenicii au mărturisit bucuria lor din prezența Domnului nostru Iisus Hristos, din lumina de pe Tabor. Trei din cei patru Sfinți Evangheliști și împreună cu ei Sfântul Apostol Petru fac referiri la Schimbarea la Față, prezintă Schimbarea la Față a Domnului Hristos în înțelesul că ne spun că Domnul Hristos a mers cu trei din ucenicii Săi pe un munte înalt și acolo, în fața ucenicilor Petru, Iacov și Ioan și în fața a doi oameni veniți din lumea cealaltă, doi oameni care au trecut din viața aceasta, proorocul Moise și proorocul Ilie, Domnul Hristos le-a arătat mărirea Sa pe cât puteau ei să cuprindă, după cum spune slujba Schimbării la Față: "Schimbatu-Te-ai la față în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea". Iar mărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-a arătat într-o lumină care s-a revărsat din ființa Lui, în așa fel încât "fața Lui strălucea ca soarele și hainele Lui erau albe ca zăpada, cum un înălbitor nu poate înălbi pe lume". Și cu acest prilej Sfântul Apostol Petru, uimit de măreția Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a zis: "Bine este nouă să fim aici. Să facem aici trei colibe, una Ție, una lui Moise și una lui Ilie", el neștiind ce să spună din uimirea în care căzuse. Bineînțeles lucrul acesta nu s-a putut realiza pentru că a mers mai departe uimirea ucenicilor prin faptul că s-a arătat un nor care i-a învăluit, ucenicii au căzut cu fețele la pământ, au auzit din nor un glas care a spus: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați" (Matei 17, 4-5). Și în felul acesta S-a arătat și pe Muntele Taborului Sfânta Treime, care S-a arătat la Botezul Domnului Hristos. De data aceasta Duhul Sfânt S-a arătat ca un nor, Fiul era de față, schimbat la față așa cum Îl prezintă Sfinții Evangheliști, iar glasul Tatălui ceresc s-a auzit așa cum s-a auzit la Botez, cu adaosul "pe Acesta să-L ascultați", mesajul Schimbării la Față fiind acela de a asculta pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Și de fapt cuvântul acesta îndemnător la ascultare față de Domnul nostru Iisus Hristos este și el început de urcuș duhovnicesc. Numai ascultând de Domnul Hristos putem ajunge să fim modelați de El și putem ajunge să ne înălțăm împreună cu El.

La Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos înțelegem că Domnul Hristos - după relatările Sfinților Evangheliști - I-a binecuvântat pe ucenici și pe când îi binecuvânta S-a înălțat la cer. Și noi știm că Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos este o înainte-împlinire a ceea ce se va întâmpla și cu cei ce sunt ai lui Hristos, care vor fi împreună cu El.

Părinții cei duhovnicești au în vedere urcușul duhovnicesc în diferite feluri. Și anume Sfântul Maxim Mărturisitorul, în capetele despre dragoste cuprinse în Filocalie volumul II, vorbește despre un urcuș duhovnicesc care începe cu credința și se sfârșește cu iubirea. Cel ce crede se teme de Domnul. Cel ce se teme de Domnul se înfrânează. Cel ce se înfrânează rabdă îndelung. Cel ce rabdă îndelung are nădejde. Cel ce nădăjduiește ajunge la nepătimire și nepătimirea este urmată de dragoste. Dragostea cea după poruncă este urmată de dragostea care nu face deosebire între bun și rău, între prieten și neprieten, între apropiați și depărtați, ci îi cuprinde pe toți, pentru că se realizează prin împlinirea poruncii lui Dumnezeu. Și zice Sfântul Maxim Mărturisitorul că de fapt nu iubește după poruncă pe aproapele său acela care pe unul îl iubește și pe altul îl urăște, pe unul îl iubește mai mult și pe altul îl iubește mai puțin sau pe același uneori îl iubește și alteori îl urăște. Dragostea trebuie să fie ceva statornic pentru că dragostea este "vinul care veselește inima omului", după cuvântul Sfântului Isaac Sirul, și dragostea este ținta vieții duhovnicești.

Pe Duhul Sfânt Îl primesc cei care-L caută și se roagă ca să-L primească, dar ca să primim pe Duhul Sfânt trebuie să știm că nu-L primește lumea, ci-L primesc doar ucenicii Domnului Hristos, și atunci trebuie să ne orientăm în așa fel lucrurile încât să fim vrednici de prezența Duhului Sfânt, de a simți prezența Duhului Sfânt, și aceasta se simte mai ales întru preamărirea lui Dumnezeu. Domnul Hristos vorbește despre Duhul Sfânt care se dă ucenicilor și care de fapt s-a dat ucenicilor - celor doisprezece - și s-a dat pentru veșnicie și pentru întreaga Biserică și pentru toți credincioșii cei buni. Ca să primim pe Duhul Sfânt trebuie să fim ca ucenicii Domnului Hristos și fiind - după puterea noastră - ca ucenicii Domnului Hristos, vom simți prezența Duhului Sfânt, când se va împlini în noi ceea ce se spune în Sfânta Evanghelie de la Ioan, că "Duhul suflă unde vrea și tu auzi vuietul Lui și nu știi de unde vine și încotro se duce" (Ioan 3, 8). Iar vuietul Duhului este preamărirea lui Dumnezeu din suflet sau preamărirea lui Dumnezeu din slujbele sfintei noastre Biserici. Sfânta Biserică are slujbe preamăritoare de Dumnezeu, iar slujbele acestea sunt din puterea Duhului Sfânt și sunt un fel de vuiet al Duhului Sfânt.

Domnul Hristos a mai spus despre Duhul Sfânt că va izvorî, va curge din ființa celor credincioși ca un izvor de apă izvorâtoare spre viață veșnică. Și gândindu-ne la faptul că Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt "El pe Mine Mă va preamări" (Ioan 16, 14), sigur că și râurile acestea tot râuri de preamărire trebuie să fie, dat fiind faptul că în Faptele Sfinților Apostoli se spune că cei care vorbeau în limbi necunoscute de ei dar înțelese de cei care au auzit cuvintele lor, au auzit limbile respective, fiecare înțelegeau ceea ce li se spunea (Fapte 2, 11). Și asta uităm noi de obicei, că se spune în Faptele Sfinților Apostoli în legătură cu efectele prezenței Duhului Sfânt, că ei spuneau măririle lui Dumnezeu. Sfintele slujbe spun măririle lui Dumnezeu, aduc mărire lui Dumnezeu și ele sunt vuietul Duhului și sunt apa cea vie care curge din ființa celor ce participă la slujbele dumnezeiești și se încadrează în rugăciunile care fac să vuiască Duhul Sfânt în existența umană.

Stimați ascultători, mai este și un urcuș al fericirii. De altfel tot ce se face spre bine ne pregătește spre fericire. Orice lucru pe care-l facem noi în viața noastră pentru preamărirea lui Dumnezeu aduce în sufletul nostru mulțumire și ne pregătește pentru tot mai mult și mai mult, până când suntem între cei fericiți. Urcușul acesta se poate exprima în niște nume pe care le poartă oamenii și care nu totdeauna corespund cu viața lor. Când vine la mine la spovedit cineva care are un nume frumos, de exemplu cum ar fi Floare, zic: să-ți fie viața cum ți-i numele. Numele în limba greacă are întotdeauna o însemnătate, spun ceva despre cel care poartă numele. De exemplu numele Hristos - care de fapt nu este un nume ci este o calitate, dar se pomenește mereu împreună cu numele Domnului nostru Iisus, care este și Hristos - înseamnă Unsul, Alesul, unsul în înțeles de ales, este Mesia, este cel trimis, este cel rânduit de Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Și de fapt cuvântul acesta a fost pronunțat de îngerul binevestitor când a zis către păstorii din Betleem: "Iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi S-a născut vouă un mântuitor care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11). Sau numele de Iisus care înseamnă Mântuitor a fost pronunțat tot de îngerul binevestitor în vis și a fost adresat sfântului și dreptului Iosif când i s-a spus că "vei chema numele Lui Iisus pentru că El va mântui pe poporul Său de păcat" (Matei 1, 21). Prin urmare sunt nume de oameni care pot exprima trepte ale vieții duhovnicești, trepte ducătoare la fericire. Și numele acestea nu trebuie neapărat să le purtăm, ci trebuie să le întrupăm.

Cel dintâi nume care duce spre numele de fericit -  care înseamnă "macarie", în limba greacă înseamnă "fericit" - este Teopist, adică credincios lui Dumnezeu. Pornim de la credința în Dumnezeu. Cine crede în Dumnezeu este slujitor al lui Dumnezeu, rob al lui Dumnezeu și devine Teodul, adică rob al lui Dumnezeu. Cel ce este Teodul, desigur ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, pentru că cel ce împlinește poruncile lui Dumnezeu ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, căci Dumnezeu Însuși i se descoperă, după cuvântul Sfântului Marcu Ascetul care zice că "Hristos este ascuns în poruncile Sale și se arată - se descoperă - celui care împlinește poruncile Lui". Și în felul acesta, cine cunoaște pe Domnul Hristos din împlinirea poruncilor Lui, cel căruia Domnul Hristos i se arată, se numește Teognost, cunoscător de Dumnezeu. Și în măsura în care cineva cunoaște pe Dumnezeu devine iubitor de Dumnezeu, adică Teofil, și cel care Îl iubește pe Dumnezeu e fericit din însăși iubirea aceasta și devine Macarie.

Stimați ascultători, sunt și acestea niște trepte: credința în Dumnezeu, slujirea lui Dumnezeu, cunoașterea lui Dumnezeu, iubirea față de Dumnezeu și fericirea care vine din iubirea față de Dumnezeu. Aceasta este calea fericirii. Când toate acestea se împlinesc în viața omului, sufletul lui devine locaș al lui Dumnezeu după cuvântul spus de Domnul Hristos care zice: "Cel ce Mă iubește păzește poruncile Mele și îl voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21). Și când Sfântul Apostol Iuda - nu Iscarioteanul ci celălalt Apostol Iuda - a zis către Domnul Hristos "Doamne, cum de nouă vrei să Te arăți și lumii nu?", a zis Domnul Hristos: "Cel ce Mă iubește păzește cuvintele Mele și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și la el ne vom face locaș" (Ioan 14, 22-23). Ca să devenim locașuri ale Preasfintei Treimi trebuie să fim vrednici de Preasfânta Treime, deși într-un fel fiecare dintre cei botezați este un locaș al Preasfintei Treimi în înțelesul că la Botez se sălășluiește în fiecare dintre cei botezați Preasfânta Treime și se întâmplă la fiecare Botez ceea ce s-a întâmplat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos: se deschid cerurile pentru cel botezat, este și el numit "fiu iubit" al Tatălui, și despre el se spune: acesta este fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, și glasul Tatălui se aude și fiul este botezat și Duhul Sfânt este de față, pentru că fără prezența Duhului Sfânt nu se poate realiza nici o Sfânta Taină.

Urcuș duhovnicesc avem noi și din dumnezeieștile slujbe. Fiecare sfântă slujbă, fiecare participare la sfânta slujbă, adică fiecare slujire - pentru că noi de fapt în Biserica noastră drept-măritoare Îi slujim lui Dumnezeu luând parte la sfintele slujbe - este un urcuș duhovnicesc, este încă o treaptă în înaintarea noastră spre bucurie, spre primirea Duhului Sfânt, spre iubire, spre liniște sufletească, spre nepătimire.

Nu putem să vorbim despre urcușul duhovnicesc fără să avem în vedere și smerenia ca ascensor al vieții duhovnicești. Gândul acesta că smerenia este un fel de ascensor al vieții duhovnicești - în înțelesul că prin ea ajungem fără să mai mergem din treaptă în treaptă, suntem răpiți cumva la cer prin smerenie - îl găsim în cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care zice: "Cel ce se smerește pe sine se va înălța și cel ce se înalță pe sine va fi smerit" (Luca 18, 14). Pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har și pedeapsa celui mândru este căderea, căderea în păcate și păcatele trebuie plătite și atunci ajungem și în nefericire și în nenorocire și în multe necazuri care vin de pe urma păcatelor care își au începutul în mândrie, mai ales în mândrie. Pentru că noi avem - cum zicea Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească - "mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuție". Smerenia deci este ca un ascensor al vieții duhovnicești, de aceea în măsura în care ne adâncim în smerenie, în acea măsură ne și înalță Domnul Hristos.

Domnul Hristos în grădina Ghetsimani S-a smerit până la ultima posibilitate de smerire, ca să ne dea nouă pildă și ca să ne ajute să ne înălțăm. Și de pe același munte, la poalele căruia S-a smerit până la ultima posibilitate, S-a înălțat la cer și în felul acesta se face o legătură cu smerenia care înalță. Dacă știm să ne smerim, dacă putem să ne smerim, primim puterea de a ne înălța. Adică nu ne înălțăm noi, ci suntem luați la cer. Mai întâi numele noastre sunt scrise în ceruri, după cuvântul scris în Sfânta Evanghelie de la Luca unde se spune că ucenicii au venit cu bucurie mare și au spus Domnului Hristos că și duhurile se pleacă lor întru numele Mântuitorului, și Mântuitorul a spus: "Nu vă bucurați că duhurile se pleacă vouă ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10, 20). Iar Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" spune că numele noastre sunt scrise în cerul smereniei și în cerul nepătimirii, pentru că smerenia duce la nepătimire, dat fiind faptul că ea este dezrădăcinătoare a păcatelor, bineînțeles când este o realitate.

Smerenia trebuie înțeleasă în două feluri, și anume smerenia femeii păcătoase, de pildă, și smerenia Maicii Domnului. Nu sunt la fel. Femeia păcătoasă avea mai mult conștiința păcatului, conștiința că este păcătoasă și avea o smerenie din conștiința că a făcut păcate și cerea de la Dumnezeu iertare. E un tip al smereniei, și această smerenie o avea și vameșul din pilda cu vameșul și fariseul, care-și bătea pieptul și zicea: "Doamne, milostiv fi mie păcătosului", își recunoștea păcatele, iar smerenia lui era aceea de a-și recunoaște păcatele, izvora din recunoașterea păcatelor. E un chip al smereniei. Maica Domnului însă avea o smerenie care nu era întemeiată pe conștiința păcatelor, ci Maica Domnului avea o smerenie ca rezultat al virtuților. Sfântul Isaac Sirul vorbește despre smerenia ca rezultat al virtuților. Zice că smerenia este aceea pe care o avem când sufletul a trecut prin toate locașurile virtuților și a ajuns la smerenie. O astfel de smerenie a avut Maica Domnului și o astfel de smerenie o are în vedere când zice "Că a căutat - Dumnezeu - spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48). Smerenia Maicii Domnului este prin urmare o smerenie ca rezultat al virtuților și noi trebuie să avem smerenia cea corespunzătoare cu viața noastră: dacă știm că avem păcate trebuie să avem smerenia cea din păcate, dacă ne-am mutat de la păcate la virtuți să avem smerenia cea din virtuți. O astfel de smerenie din virtuți nu a avut numai Maica Domnului, ci și Sfântul Ioan Botezătorul când zicea despre Domnul Hristos și despre el însuși: "Acela trebuie să crească iar eu să mă micșorez" (Ioan 3, 30).

Stimați ascultători, în orice caz smerenia ne ajută foarte mult și de aceea progresul duhovnicesc arătat ca o casă duhovnicească are în cuprinsul lui, ca un fel de legătură a tuturor faptelor bune, smerenia pe care trebuie să o aibă toți aceia care fac anumite fapte bune. Căci noi nu putem ajunge nici măcar la măsura aceea pe care a avut-o în vedere Domnul Hristos când a spus - în Sfânta Evanghelie de la Luca -: "Și voi când toate acestea le faceți spuneți: slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut" (Luca 17, 10). Să nu uităm însă că smerenia este un har fără de nume, după cuvântul Sfântul Ioan Scărarul că nimeni nu poate spune, nu poate defini smerenia, ci ea este ca un fel de miere. Și zice Sfântul Ioan Scărarul că "așa cum nu poți descrie dulceața mierii cuiva care nu a gustat mierea, tot așa nu poți spune despre smerenie cuiva care nu are smerenia". Fiind un har fără de nume, smerenia trebuie cerută de la Dumnezeu. Și atunci dacă o avem, indiferent de chipul smereniei - smerenia care ne duce la pocăință sau smerenia care ne încredințează despre virtuți dar știm că ceea ce avem pozitiv în noi este un dar de la Dumnezeu - smerenia își are rostul ei și trebuie căutată și trebuie trăită. Smerenia, în înțeles de rezultat al virtuților - spune Sfântul Petru Damaschin - este ceva care ne îndatorează și mai mult. Adică omul care împlinește voia lui Dumnezeu, face binele, trebuie să știe că e dator cu și mai mult bine, pentru că el trebuie să se considere ca unul care a fost ales de Dumnezeu ca Dumnezeu să fie împreună-lucrător cu omul. Și dacă Dumnezeu ne alege ca să fie împreună-lucrător cu noi, ne dă de fapt o cinste mai presus de noi și aceasta ne obligă și mai mult să fim disponibili pentru a face și mai mult bine, pentru a primi și altă cinstire de la Dumnezeu în împlinirea binelui.

Stimați ascultători, când ajungem la trepte de acestea care aduc bucuria, care aduc iubirea, care aduc nepătimirea, care aduc preamărirea lui Dumnezeu, care aduc roada Duhului, care-L aduc pe Duhul Sfânt în conștiința noastră, în simțirea noastră, care ne ridică mai presus de noi, care ne duc pe Muntele Taborului, pe muntele cel duhovnicesc al Taborului - pentru că în ultima analiză raiul este un fel de generalizare a Taborului -, când avem astfel de stări sufletești, atunci Îl avem pe Domnul Hristos ca oaspete în sufletul nostru. Dar toate acestea se realizează prin darul lui Dumnezeu și în măsura în care suntem pregătiți ca să urcăm urcușul duhovnicesc. Când se ajunge la aceasta, se ajunge mai ales prin darul lui Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu, pentru sinceritatea noastră de a-I sluji. Acest lucru se exprimă într-o poezie de Zorica Lațcu intitulată Focul:

Căsuța mea de scânduri s-a aprins.
Ardea în noapte. Focul a cuprins
Și tindă, și odăi, și coperiș.
Voiam să ies în noapte pe furiș,
Cu-o legătură-n mână. N-am putut.
În val de flăcări albe m-am zbătut;
Vecinii toți dormeau; și de-n zadar
Plângeam, închisă-n grinzile de jar.
Și, ca să pot scăpa din casa mea,
Am lepădat și haina, căci ardea
Și-am aruncat și legătura-n foc.
Mă-năbușeam și nu vedeam deloc;
Cuprinsă de uimirea morții, stam
În oarbă nemișcare. Așteptam
Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum
Și vântul să mă vânture pe drum.
Am auzit un zvon de prăbușiri,
Și casa mea pieri; subțiri, subțiri,
Se ridicară palele de fum...
Și-n goliciunea mea pornii la drum.
Cerșeam lumini și-n pragul nopții reci
S-au fost deschis zări albe de poteci.
Curată, ca o candelă-n altar,
Cu trupul plin de răni și greu de har,
M-am pomenit urcând pe scări cerești,
Spre miezul dragostei dumnezeiești.
Știam acum că focul fost-a pus
În casa mea, de mâna lui Iisus.

Vă mulțumesc.

 

12 noiembrie 1992


 
Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.