Prima pagina -> Invierea Domnului -> Viata in Inviere
Prima pagina -> Parintele Teofil Paraian -> Prescuri pentru cuminecaturi -> Lumina bucuriei pascale

Viata în Înviere

Invierea Domnului (Coborarea la iad)Înalt Prea Sfințite Părinte Mitropolit, stimați ascultători. În ultima vreme, dacă m-a întrebat cineva când vin la Timișoara, am spus că vin în mai, după Sfintele Paști. Și iată că am ajuns aici înainte de vremea hotărâtă de mine. Am venit cu bucurie și nădejdea bucuriei, așa cum am venit de fiecare dată până acum. Sunt la a opta cuvântare aici în Timișoara. Pentru întâlnirea din seara aceasta mi s-a propus tema "Viața în Înviere". Ar fi vorba despre viața cea nouă, întemeiată pe Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, despre viața învăluită de Învierea Mântuitorului nostru, despre viața cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, despre o viață izvorâtă din conștiința Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre viața întemeiată pe Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru noi credincioșii o realitate pe care o trăim și o sărbătorim. Rânduielile Bisericii noastre sunt făcute în așa fel încât noi suntem pătrunși de credința în Învierea Mântuitorului și o trăim. O trăim în general și o trăim în special. În special o trăim la Sfintele Paști când se spune: "Ziua Învierii, popoare să ne luminăm; Paștile Domnului, Paștile; că din moarte la viață și de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruință". Și: "Cerurile după cuviință să se veselească și pământul să se bucure și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea veșnică". La Sfintele Paști totul e în așa fel rânduit încât se poate spune: "Acum toate de lumină s-au umplut, și cerul, și pământul și cele de dedesubt; deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care s-a întărit". Sunt cuvinte pe care sfânta noastră Biserică ni le pune la îndemână ca să înțelegem că învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate pentru toți credincioșii, nu numai în înțelesul că ne gândim la înviere, ci în înțelesul că învierea Mântuitorului nu este numai învierea Lui, ci este și învierea noastră.

Dar Învierea Mântuitorului nu se prăznuiește numai la Paști, ci, cu câteva excepții, în fiecare duminică de peste an. Fiecare duminică este un rezumat al Paștilor, fiecare duminică ne angajează întru trăirea și prăznuirea învierii Mântuitorului nostru. La slujba de dimineață din duminici, la Utrenie, este rânduială să se citească din Sfânta Evanghelie părți în care este relatată învierea Domnului și arătările de după ea. După ce se citește din Sfânta Evanghelie despre învierea Mântuitorului, urmează o alcătuire la sfintele slujbe care ne îndeamnă la închinarea ce trebuie să o aducem învierii, și ni se spune așa: "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus". Este bine să reținem cuvântul "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus", adică nu ni se spune: auzind noi despre învierea Mântuitorului, ci ni se spune "văzând" noi Învierea Mântuitorului. De ce se spune așa? Pentru că credința noastră în învierea Mântuitorului înseamnă vederea învierii. Cine crede în învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos vede pe Domnul Hristos Cel înviat. E convins de faptul că Domnul Hristos a înviat, și fiind convins, vede învierea. Credința ține loc de vedere. Deci "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus".

S-au închinat oamenii și înainte de înviere Mântuitorului. Se spune de pildă că Magii de la răsărit au căzut cu fețele la pământ și s-au închinat Pruncului Iisus. Se spune că ucenicii, după ce Domnul Hristos a mers pe mare și după ce a potolit furtuna care era atunci, fiind în corabie cu Mântuitorul, au căzut în fața Lui și s-au închinat și au zis: "Tu ești Fiul lui Dumnezeu". Se spune despre un om din mulțime care s-a dus în fața Mântuitorului și I s-a închinat Lui, iar tânărul cel bogat s-a dus și s-a închinat Mântuitorului și a vorbit cu Mântuitorul. Deci închinări aduse Mântuitorului au fost și înainte de înviere, dar închinarea cea după înviere, închinarea mironosițelor de pildă, care au căzut la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos și le-au cuprins și s-au închinat Lui, era altfel de închinare decât închinarea celorlalți dinainte de înviere. Și de aceea când spuneam "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus" înseamnă că și noi trebuie să avem în vedere închinarea cea deplină din conștiința că Domnul Hristos cu moartea pe moarte a călcat.

Domnul Hristos este Unul Cel fără de păcat. După ce mărturisim dorința noastră de a ne închina Mântuitorului, mărturisim totodată și dorința de a ne închina Crucii Mântuitorului, care este simbol al jertfei Mântuitorului și care, ca simbol al jertfei Mântuitorului, este o amintire despre iubirea Lui. Și zicem: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o mărim". Vorbim cu Mântuitorul, Îi cinstim Crucea, deci jertfa, iubirea arătată în jertfă, și apoi și Învierea "o lăudăm și o mărim" și zicem mai departe "că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim". Și ca și când nu am fi mulțumiți cu ceea ce facem noi înșine, îi chemăm și pe alții să facă la fel și zicem: "Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea". Și mai departe: "Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat". În această alcătuire de la sfânta slujbă de dimineață din zilele de duminică noi arătăm că suntem convinși de învierea Domnului Hristos, că trăim din învierea Domnului Hristos, că prăznuim învierea lui Hristos și preamărim învierea Mântuitorului nostru.

Tot în zilele de duminică, la aceeași sfântă slujbă, spunem și un cuvânt adresat Maicii Domnului. Și spunem așa: "Prea binecuvântată ești Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât și noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine ești cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit așa, mărire Ție". Aducem mărire Mântuitorului nostru pentru că a binevoit să facă tot ce trebuie de făcut ca să putem fi siguri de libertate, de libertatea de blestem, să fim biruitori ai iadului, să nu mai existe pentru noi întunecare și asuprire sufletească, dar cuvintele acestea le spunem Maicii Domnului: "Prea binecuvântată ești Născătoare de Dumnezeu Fecioară - de ce? - că prin Cel ce S-a întrupat din Tine", adică prin Iisus Hristos, s-a nimicit iadul, s-a nimicit moartea, s-a nimicit blestemul, Adam a scăpat de păcat, Eva s-a eliberat și ea. Și noi înșine înțelegem în alt chip moartea și nu ne mai temem de moarte pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. De aceea aducem mărire și Mântuitorului nostru și aducem cinstire și Maicii Domnului.

Mai departe vorbind cu Mântuitorul, spunem: "Înviat-ai din mormânt Hristoase Dumnezeule și legăturile iadului ai rupt; stricat-ai osânda morții Doamne, pe toți din cursele vrăjmașului mântuindu-i, arătându-Te pe Tine Apostolilor Tăi i-ai trimis pe ei la propovăduire și printr-înșii pacea Ta ai dăruit lumii, Unule mult milostive". Îi spunem Mântuitorului nostru credința noastră, convingerea noastră, că El care a înviat, a dăruit pace celor ce cred în El, celor ce cred în învierea Lui. Și a dăruit Domnul Hristos și pace, și bucurie, și iertarea păcatelor, și binecuvântare, și toate acestea sunt roadele învierii. Să ne aducem aminte de pildă de cei doi călători spre Emaus care au vorbit cu Mântuitorul pe cale și care s-au bucurat de prezența Mântuitorului și care au mărturisit că era inima lor întru ei arzând când le vorbea Mântuitorul, cel înviat, pe cale. Și așa au fost cuprinși de bucurie, încât s-au întors la ceilalți ucenici să le spună că Domnul Hristos a înviat din mormânt.

Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul său de la Paști îndeamnă pe credincioși să se îndulcească de ospățul credinței, să ia din bogăția bunătății și spune: "Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat împărăția cea de obște. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea - adică pe moarte - Cel ce a fost ținut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe el fiindcă a gustat trupul Lui. Și aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: <<Iadul - zice - s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos. S-a amărât că s-a stricat. S-a amărât că s-a batjocorit. S-a amărât că s-a omorât. S-a amărât că s-a legat. A luat trup, și de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ și s-a întâmpinat cu cerul. A luat ce a văzut și a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ți este moarte boldul? Unde-ți este iadule biruința? Înviat-a Hristos și tu te-ai surpat. Înviat-a Hristos și au căzut dracii. Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața viețuiește. Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în mormânt. Că Hristos înviind din morți, începătură celor adormiți S-a făcut. Aceluia este slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.>>" Sunt urmările pentru credincioși ale învierii Domnului nostru Iisus Hristos: omorârea morții, sfărâmarea iadului, cum zicem noi într-una din stihirile de la Paști: "Prăznuim omorârea morții și sfărâmarea iadului; și lăudăm pe Pricinuitorul, pe Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinților noștri și prea mărit". Credem în puterea învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos și de aceea o prăznuim, o sărbătorim.

Pentru noi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate, o realitate așa cum a fost pentru ucenicii care L-au întâlnit pe Mântuitorul înviat, o realitate așa cum a fost pentru femeile mironosițe care L-au auzit pe Mântuitorul spunând "Bucurați-vă" și "Nu vă temeți" (Matei 28, 9-10). Învierea Domnului Hristos este pentru noi o realitate cum a fost pentru Sfântul Apostol Toma care a zis "Domnul meu și Dumnezeul meu" (Ioan 10, 28). Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o realitate cum a fost o realitate pentru toți cei care au venit în legătură cu Mântuitorul cel înviat. Ne bucurăm și noi de învierea Domnului Hristos cum s-au bucurat ucenicii văzând că este Domnul, și primim în sufletul nostru pacea pe care o dă Mântuitorul și pe care a dat-o ucenicilor Săi când, după înviere, a spus: "Pace vouă!". Și de fiecare dată când S-a întâlnit cu ucenicii le-a spus "Pace vouă!" (Luca 24, 36; Ioan 20, 21. 26). Aceasta este credința noastră și temei pentru o viață curată, pentru o viață sfântă. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos intră în existența noastră.

După ce ne-am convins de realitatea acestui fapt, pentru noi realitatea aceasta este o realitate, sau trebuie să fie o realitate schimbătoare de suflet. Întrebarea este: cum poate cineva să ajungă să se convingă că Domnul Hristos a sfărâmat moartea și iadul, cum poate cineva să ajungă să fie încredințat de adevărul că Domnul Hristos a înviat din mormânt? Pentru că cei care au ajuns să mărturisească învierea Domnului nostru Iisus Hristos, cei care au ajuns la convingerea acesta n-au ajuns dintr-o dată, ci mai întâi s-au îndoit. Mulți s-au îndoit. S-a îndoit Sfântul Apostol Toma, dar nu numai el s-a îndoit. S-au îndoit și ceilalți ucenici. Cei doi călători care mergeau spre Emaus și ei au spus: am auzit de la niște femei din cercul nostru că ar fi văzut și vedere îngerească mergând la mormânt, și au găsit mormântul gol de trupul Domnului Hristos, și că li s-a spus că Hristos a înviat (cf. Luca 24, 22-24). Ei spuneau aceasta ca o informație, Îi spuneau Mântuitorului de ceea ce se spune, nu de ceea ce credeau ei. Pentru că dacă ar fi crezut, n-ar fi fost în întristare. Domnul Hristos le-a și spus: "Pentru ce sunteți triști?" Ei și-au mărturisit pricina întristării lor și numai după ce s-au întâlnit cu Domnul Hristos s-au convins de învierea Domnului Hristos. Toți citim din Sfânta Evanghelie, sau putem să citim, relatările Sfinților Evangheliști despre învierea Mântuitorului, dar aceasta încă nu este destul. De ce? Pentru că nu toți care citesc relatările despre înviere se și conving despre înviere. Ci numai Mântuitorul cel înviat ne poate convinge pe noi despre o realitate mai presus de lume, despre "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos".

Lucrurile mai presus de lume, mai presus de fire, nu pot fi înțelese cu puterile firii. Gândiți-vă la cuvântul acela din Evanghelie rămas de la Domnul Hristos, care a fost rostit către Sfântul Apostol Petru: "Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-a descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Numai Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu poate deschide sufletul și-l poate face pe om încrezător în cele ce sunt mai presus de fire, în cele ce sunt mai presus de lume. Așa încât și noi, având credința în înviere, o avem de la Mântuitorul cel înviat. Și dacă nu o avem, și cine nu o are, înseamnă că încă nu s-a întâlnit cu Domnul nici pe drumul care duce la Emaus, nici ca femeile mironosițe în preajma mormântului din care ieșise Mântuitorul, nici ca Sfântul Apostol Toma care L-a mărturisit ca Domn și Dumnezeu, nici ca ceilalți ucenici care totuși au rămas o vreme în îndoială, dar care s-au convins atunci când L-au auzit pe Domnul Hristos zicând "Pace vouă" și s-au învrednicit de binecuvântarea pe care le-a dat-o când S-a înălțat la cer. Și pentru că au primit acea binecuvântare, au putut să reverse din sufletul lor bucurie mare și să fie în templu și să laude și să binecuvinteze pe Dumnezeu.

Stimați ascultători, din clipa în care cineva, crezând în Mântuitorul nostru Iisus Hristos și în învierea Lui, are această convingere că Domnul Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând, din acea clipă este gata pentru o viață nouă, pentru o viață în care se mărturisește învierea. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani are cuvinte în care se arată taina schimbării omului prin Botezul creștin. Și anume, în capitolul al 6-lea al Epistolei către Romani spune Sfântul Apostol Pavel că noi ne-am făcut una cu El, o tulpină ne-am făcut cu Mântuitorul prin Botez, în moartea Lui și în învierea Lui. Botezul creștin este taina morții cu Domnul Hristos, taina morții omului vechi și taina învierii omului nou. "Precum Hristos a înviat din morți prin mărirea Tatălui, așa și noi să umblăm întru înnoirea vieții" (Romani 6, 4) zice Sfântul Apostol Pavel. Noi credem în învierea Domnului Hristos și ne unim la învierea Domnului Hristos. La slujba Botezului așa cum o cunoaștem noi, în Biserica noastră drept măritoare, după ce cel nou botezat a primit Botezul și a primit și Taina Ungerii cu Sfântul Mir, preotul vorbind cu el îi spune: "Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh". Acesta este punctul de plecare al vieții celei noi. Cel nou botezat s-a luminat și trebuie să știe că e luminat. Cel nou botezat s-a miruit și trebuie să știe că e miruit. Cel nou botezat s-a sfințit și trebuie să știe că participă la sfințenia lui Dumnezeu. Cel nou botezat s-a spălat și trebuie să știe că a primit curățirea sufletului. Dar lucrurile care se întâmplă tainic sunt împiedicate de multe ori, sau sunt întunecate de multe ori de nepăsarea omului, și atunci se ajunge la un fel de întunecare, se ajunge la un fel de moarte sufletească, la un fel de lâncezeală, se ajunge la un fel de nepăsare pentru că se adaugă iarăși păcatele și patimile, și păcatele și patimile duc la moartea sufletului.

Tatăl fiului risipitor din pilda cu fiul risipitor, pe care eu aș numi-o mai bucuros pilda cu tatăl primitor, când fiul său s-a întors spunea celor din jurul lui: "Se cădea să ne bucurăm, că fiul meu a fost mort și a înviat, a fost pierdut și s-a aflat". Și mai departe tatăl spune fratelui rămas acasă, fratelui fiului risipitor sau celuilalt fiu al său rămas acasă: " Se cădea să ne bucurăm, că fratele tău acesta a fost mort și a înviat, a fost pierdut și s-a aflat" (Luca 15, 24. 32). Învierea din învierea Domnului nostru Iisus Hristos este învierea care se realizează prin întoarcerea de la rău la bine, se realizează prin întoarcerea de la păcat la virtute, se realizează în special prin pocăință, care este în primul rând și în mod special părăsirea păcatului. Când cineva părăsește păcatul, când cineva socotește păcatul drept păcat, atunci ni se deschid perspective noi și de înțelegere și de trăire a unei vieți superioare, a unei vieți în care se mărturisește învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

În Epistola către Coloseni, în al 3-lea capitol, găsim cuvintele Sfântului Apostol Pavel care îi îndeamnă pe credincioșii care au înviat împreună cu Hristos, deci pe credincioșii despre care se poate spune "botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfințitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh", despre cei ce s-au făcut o tulpină în moarte cu Hristos, o tulpină în învierea Domnului Hristos, despre aceia Sfântul Apostol Pavel zice: "Dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus" (Coloseni 3, 1). Semnul învierii împreună cu Domnul Hristos este căutarea celor de sus. Și zice mai departe Sfântul Apostol Pavel, ca și când ar fi uitat ceva principal: "Cugetați cele de sus". Înainte de a căuta ceva trebuie să cugeți la ceva. Prin urmare, unul care a înviat cu Domnul Hristos cugetă cele de sus, caută cele de sus, "unde Hristos - zice Sfântul Apostol Pavel - Se află șezând de-a dreapta Tatălui. Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Pentru că s-a întâmplat așa ceva, spune mai departe Sfântul Apostol Pavel, trebuie să "omorâți mădularele voastre cele de pe pământ", și spune care sunt acestea: "desfrâul, necurăția, patima, pofta rea și zgârcenia sau lăcomia, care este o închinare la idoli. Pentru unele ca acestea vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor neascultării". Și mai departe spune Sfântul Apostol Pavel: "Lepădați deci și voi toate acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de rușine din gura voastră - și adaugă - și lepădați minciuna, pentru că v-ați dezbrăcat de omul cel vechi și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou". Dacă ne gândim la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel înțelegem că nu trăiește în înviere și nu trăiește o viață din înviere, o viață întemeiată pe înviere, omul care trăiește în păcate ca acelea pe care le pomenește Sfântul Apostol Pavel, adică în desfrânări, în necurății, în patimi, în pofta cea rea sau în zgârcenie și în lăcomie. Este încă în moarte acela care face păcate ca acestea: mânie, iuțime, răutate, defăimare, care are cuvânt de rușine și cuvânt de minciună. Și nu se oprește Sfântul Apostol Pavel numai la atât, ci adaugă și cuvinte din care se vede că viața unui creștin care știe de învierea Domnului Hristos, viața unui creștin care trăiește din învierea Domnului Hristos trebuie să fie o viață pozitivă. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: "Îmbrăcați-vă ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu blândețe, cu smerenie, cu îndelungă răbdare îngăduindu-vă unul pe altul; dacă are cineva ceva împotriva cuiva, precum Hristos v-a iertat vouă, asemenea să iertați și voi. Și peste toate acestea îmbrăcați-vă cu iubire, care este legătura desăvârșirii, și pacea lui Hristos care covârșește toată mintea să stăpânească în inimile voastre".

Iată, stimați ascultători, niște lucruri care arată că cineva crede în învierea Domnului Hristos, sau în Hristos cel înviat, și arată că nu-i destul să nimicim negativele din viața nostră, ci trebuie să arătăm și cele pozitive, cum e blândețea, cum e bunătatea, cum e smerenia, cum e îndelungă-răbdarea, cum este îngăduința și iertarea, cum este iubirea, și dacă toate acestea se realizează, atunci pacea lui Hristos stăpânește în inimile credincioșilor. Și atunci se împlinește cuvântul spus de Domnul Hristos după înviere: "Pace vouă". E o făgăduință pe care a împlinit-o Domnul Hristos în învierea Sa, iar făgăduința a făcut-o când a zis în cuvântarea de despărțire: "Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă, nu daruri cum dă lumea vă dau eu vouă" (Ioan 14, 27). Pacea și bucuria, pentru că Domnul Hristos de fapt a făgăduit și bucurie ucenicilor Săi când le-a zis: "Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi, și ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15, 11). Domnul Hristos le-a și dat bucurie ucenicilor Săi după învierea Sa, pentru că s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. S-au bucurat oamenii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și înainte de învierea Lui din morți, dar s-au bucurat de învierea Mântuitorului încă și mai mult, s-au bucurat de El după înviere. Și Domnul Hristos a vrut ca ucenicii Săi să-și trăiască viața în bucurie, pentru că le-a spus: "Acestea vi le spun pentru ca bucuria mea să fie întru voi și ca bucuria voastră să fie deplină". Așa ceva se întâmplă cu omul care crede în înviere, cu omul care se întemeiază pe învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu omul care a scăpat de puterea păcatului care este pricină de moarte, pentru că plata păcatului, spune Sfântul Apostol Pavel, este moartea. "Ce roade aveați atunci când erați în neștiință?" întreabă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, "Roade de care acum vă este rușine" (Romani 6, 21-23). De ce? Pentru că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, plata păcatului fiind moartea iar plata virtuții fiind viața veșnică.

Fiecare dintre noi avem o viață firească, o viață naturală. Dar trebuie să avem și o viață supranaturală, o viață care pornește din Dumnezeu, o viață care ne dă ceva din puterea lui Dumnezeu, din darul lui Dumnezeu, din lumina lui Dumnezeu. Sărbătorile noastre toate sunt sărbători ale luminii. Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos aduce lumina cunoștinței: "Nașterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptății, și să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne mărire Ție" zicem noi la sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, pomenind de "lumina cunoștinței".

La sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos iarăși pomenim de lumină și zicem: "În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, - iarăși e vorba de lumină - mărire Ție". Mărire Ție Doamne pentru toate câte au fost la Botez, mărire Ție Doamne că Te-ai arătat lumii și lumea ai luminat. "Arătatu-Te-ai astăzi lumii - zicem noi mai departe la Botezul Domnului Hristos - și lumina Ta Doamne s-a însemnat peste noi, care cu cunoștință Te lăudăm. Venit-ai și Te-ai arătat lumina cea neapropiată". Mai vorbim cu Domnul Hristos și cerem lumină de la El când zicem: "Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, și mă miluiește". În Troparul din Joia cea Mare vorbim cu cuvinte ca acestea la sfânta slujbă și zicem: "Când măriții ucenici la spălarea cinei s-au luminat - e vorba de Cina cea de Taină și de spălarea picioarelor pe care le-a făcut-o Domnul Hristos ucenicilor Săi - atunci Iuda cel rău credincios cu iubire de argint bolnăvindu-se, s-a întunecat și judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat; - unii s-au luminat și altul s-a întunecat - vezi, iubitorule de avuții pe cel ce pentru aceasta - deci pentru întunecare - spânzurare și-a agonisit? Fugi de sufletul nesățios, cel ce a îndrăznit unele ca acestea asupra Învățătorului, Cela ce ești spre toți bun, Doamne, mărire Ție".

Mai departe, la Sfintele Paști, tot ca o lumină a învierii pomenim lumina când zicem: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste tine-a strălucit; saltă acum și te bucură Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veselește-te întru Învierea Celui născut al tău". Învierea Domnului Hristos este prilej de luminare, de lumină, de lumină care izvorăște din mormântul dătător de viață al Mântuitorului, de lumina credinței, de lumină care luminează sufletele noastre și ne ferește de întunecarea păcatului, de întunecarea cu care s-a întunecat Iuda care s-a îmbolnăvit de iubirea de argint. La Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos iarăși avem în vedere lumina, lumina pe care a revărsat-o Domnul Hristos din ființa Sa pe muntele Schimbării la Față, pe Muntele Taborului, în prezența a trei ucenici, Petru, Iacov și Ioan și în prezența a doi din proorocii Vechiului Testament, Moise și Ilie. Și vorbind noi cu Domnului nostru Iisus Hristos Îi spunem: "Schimbatu-Te-ai la față în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta, pe cât li se putea; strălucească și nouă păcătoșilor lumina Ta cea pururea fiitoare; - nu ne mulțumim să știm că Domnul Hristos Și-a arătat mărirea Sa întru lumină față de ucenicii Săi și față de cei doi prooroci din Vechiul Testament, vrem și noi păcătoșii să primim lumină din lumina Lui - pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, dătătorule de lumină, mărire Ție".

Stimați ascultători, lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie să ne lumineze, lumina învierii Lui, lumina venirii Lui în lume, lumina izvorâtă din mormântul dătător de viață trebuie să fie o lumină și pentru noi, o lumină care să ne depărteze de întunericul relelor, de întunericul păcatelor. Asta înseamnă să ai o viață întemeiată pe învierea Domnului nostru Iisus Hristos, să fie o legătură între viața noastră și între învierea Mântuitorului, să se întrepătrundă învierea Mântuitorului cu viața noastră, cu o viață care să se arate mai presus de viața obișnuită. Vorbind în zile de duminică cu Domnul Hristos, spunem uneori cuvinte ca acestea: "Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce ești Viața cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt, toate puterile cerești au strigat: Dătătorule de viață, mărire Ție".

Lucrul acesta care s-a întâmplat în istorie, care s-a întâmplat la vremea învierii Domnului nostru Iisus Hristos trebuie să se întâmple și pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Și se întâmplă. S-a întâmplat lucrul acesta când S-a pogorât Domnul Hristos la moarte, când a murit Mântuitorul, El care este "Viața cea fără de moarte", a murit, a primit moarte pentru noi. "Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce ești Viața cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât", ai nimicit iadul. Iadul nu poate sta împreună cu raiul, nu poate sta lumina împreună cu întunericul. Unde e lumină nu e întuneric, unde e întuneric nu e lumină, lumina covârșește întunericul, îl înlătură. Deci Viața cea fără de moarte care este Domnul nostru Iisus Hristos s-a pogorât la moarte și atunci a zdrobit iadul, a nimicit iadul. Și unde e Domnul Hristos acolo nu este și iadul, nu poate fi și iadul. Poate să fie numai lumină, poate să fie numai bucurie, poate să fie numai pace. Și asta se întâmplă pentru oamenii care au ajuns la nepătimire, nepătimirea fiind izvor de pace. Sfântul Marcu Ascetul vorbind despre pace zice că "Pacea este nepătimirea". Unde-i nepătimire acolo-i pace, unde-i pătimire acolo e întunecare, acolo-i zbucium, nemulțumire, neliniște, acolo nu e gând de înviere. "Atunci iadul l-a omorât cu strălucirea dumnezeirii". Ceea ce s-a întâmplat în istorie trebuie să se întâmple și în noi. Unde-I Domnul Hristos de față, acolo e liniștea și bucuria, și dacă Domnul Hristos este de față, atunci iadul "s-a omorât cu strălucirea dumnezeirii". "Iar când ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt - și asta s-a întâmplat când a înviat Domnul nostru Iisus Hristos și când i-a scos din întuneric și din umbra morții pe cei ce erau ținuți în întuneric și în umbra morții - atunci toate puterile cerești au strigat - uimite de măreția Mântuitorului și de fapta Lui de îndreptare, de înviere a oamenilor -: Dătătorule de viață, mărire Ție".

Noi spunem cuvintele acestea ca niște cuvinte de ritual, dar trebuie să le spunem și ca niște cuvinte care se adeveresc întru noi. Se adeverește faptul că Domnul Hristos a omorât moartea și a sfărâmat iadul. Spuneam mai înainte cuvântul "Prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți veșnice". Sfărâmarea iadului pentru noi, omorârea morții pentru noi, sunt lucruri care trebuie să fie niște realități până la acea măsură încât să nu ne temem de moarte, până la acea măsură încât să nu ne temem de iad, să avem încredințarea că fiind Domnul Hristos în noi, nu se pot apropia vrăjmașii noștri de noi, după cuvântul de la Paști: "Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, și să fugă de la fața Lui toți cei ce-L urăsc pe El". Aceasta trebuie să se întâmple în viața noastră: să fugă răutatea, să fugă viclenia, să fugă toate chipurile răutății de la noi și să fie Domnul Hristos o realitate în existența noastră, și atunci viața noastră trăiește din învierea Domnului nostru Iisus Hristos, atunci viața noastră este pătrunsă de învierea Domnului nostru Iisus Hristos, atunci viața noastră este o viață în care nu mai are loc răutatea, ci în care primează bunătatea. În Pateric se spune despre un părinte că din multa bunătate nu mai știa ce-i răutatea. A ajuns la măsura aceea încât nu mai putea să presupună răutatea. De ce? Pentru că a ajuns la o îmbunătățire sufletească.

Așa ceva se poate întâmpla - și se întâmplă - și cu noi, în măsura în care ne îmbunătățim sufletește, în măsura în care Domnul Hristos cel înviat este lucrător în noi. Când Domnul Hristos este lucrător în noi, atunci fug vrășmașii noștri de gând, vrăjmașii noștri de simțire, fuge îndoiala, fuge răutatea, se depărtează tot ce este dătător de nemulțumire din sufletul nostru, și asta se întâmplă mai ales atunci când ne unim cu Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Taină a Euharistiei, când ne cuminecăm cu Trupul și cu Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat în om, S-a făcut om rămânând mai departe Dumnezeu, Fui al lui Dumnezeu, și devenind și fiu al omului. A făcut aceasta în istorie ca să se întâmple și în viața credincioșilor. Și când ne împărtășim cu dumnezeieștile Taine ale Mântuitorului, atunci spunem între altele: "Intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi și inimă. Arde spinii tuturor păcatelor mele. Curățește-mi sufletul, întărește-mi gândurile, încheieturile și oasele. Îmbunătățește-mă, curățește-mă, luminează-mă, arată-mă sălaș numai Duhului Tău și să nu mai fiu sălaș păcatului". Și acum vine ceea ce e bine să reținem în mod special: "Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima", adică puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să fie ca un foc care arde totul, care nimicește tot ce trebuie ars, nimicește tot ce trebuie nimicit. Dacă se întâmplă aceasta în viața noastră, s-a întâmplat cuvântul: "Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, și să fugă de la fața Lui toți cei ce-L urăsc pe Dânsul".

Stimați ascultători, în felul acesta înțelegem noi o legătură între viață și înviere, între viața noastră și învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, între învierea Domnului nostru Iisus Hristos și învierea noastră, între puterea lui Dumnezeu și neputința omului. Știți că cel ce iubește împlinește, iubirea are darul de a împlini, de a da ceea ce lipsește celuilalt. Legătura noastră cu Domnul Hristos este o legătură de iubire, o iubire care se revarsă dinspre Dumnezeu spre om și dinspre om spre Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, anume în Epistola I Sobornicească a Sfântul Evanghelist Ioan este scris că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8. 16). Dacă Dumnezeu este iubire - și Dumnezeu de fapt este iubire - înseamnă că și omul trebuie să fie iubire. Și Dumnezeu care este iubire Se revarsă către om și omul care se silește să fie iubire - și în măsura în care este iubire - se revarsă către Dumnezeu, și iubirea are darul de a împlini. Împlinește ceea ce lipsește. Dumnezeu împlinește ceea ce lipsește spre bine în viața noastră și nimicește tot ceea ce este rău în viața noastră, iar noi prin iubirea noastră ne revărsăm către Dumnezeu, și atunci se face o prietenie între om și Dumnezeu. Nu-i întâmplător că sfinții sunt numiți "prieteni ai lui Dumnezeu". De ce? Pentru că Dumnezeu vrea să aibă prieteni între oameni. Și pentru că omul vrea să-L aibă prieten pe Dumnezeu. Și se poate întâmpla lucrul acesta, pentru că Dumnezeu fiind iubire vrea să-l cuprindă pe om, îl învăluie pe om, Se revarsă spre om, și omul Îl iubește pe Dumnezeu după puterea lui și îi iubește pe oameni, și iubirea e fericire și fericirea este semn al unei trăiri superioare, a unei trăiri în înviere.

Noi când ne împărtășim cu dumnezeieștile Taine ne gândim și la Maica Domnului, și-i mulțumim și Maicii Domnului pentru bucuria de a ne fi întâlnit cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în dumnezeiasca Euharistie. Și zicem către Maica Domnului: "Preasfântă Stăpâna mea, acoperământul, scăparea, mângâierea și bucuria mea, mulțumescu-ți ție că m-ai învrednicit a mă împărtăși cu Preacuratul Trup și cu Scumpul Sânge al Fiului tău. Ci tu care ai născut Lumina cea adevărată, luminează-mi ochii cei înțelegători ai inimii mele. Ceea ce ai născut Izvorul nemuririi, înviază-mă pe mine cel omorât de păcat, Maica Dumnezeului celui milostiv. Curățește-mi sufletul, sfințește-mi gândurile, ridică-mă din robia cugetelor, dăruiește-mi smerenie în gânduri și ridicare din robia cugetelor". Domnul Hristos cel înviat în viața noastră nu ne lasă stăpâniți de gândurile cele rele, nu ne lasă asupriți de vreun chip al răutății și ne dă putere să învingem toate împotrivirile, toate nemulțumirile, toate chipurile răutăților, ne învrednicește să fim mai presus de patimi și asta înseamnă nepătimire, și unde e nepătimire e înviere, unde e nepătimire e pace, unde e nepătimire e bucurie, unde e nepătimire e binecuvântarea lui Dumnezeu. Este ceea ce vă doresc din tot sufletul tuturor celor ce sunt de față, să ajungeți să simțiți darul lui Dumnezeu, darul Mântuitorului cel înviat, să avem cu toții un izvor de putere din învierea Domnului Hristos și să fim și noi înviați din morți, "vii, sculați din morți" (Romani 6, 13), cum zice Sfântul Apostol Pavel, și să facem mădularele noastre roabe ale dreptății, roabe ale curăției spre îndreptare și spre sfințire. Dumnezeu să ne ajute!

 

Vorbiți-ne despre curățirea gândurilor și despre rugăciunea minții.

Curățirea gândurilor se face și prin rugăciunea minții. Gândurile cele rele nu pot fi înlăturate decât prin gânduri bune, și de aceea părinții cei duhovnicești au rânduit o rugăciune scurtă care se repetă mereu în minte, este vorba de rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", rugăciune care nu are un regim anume, ci se poate face oriunde și oricând, în orice poziție ar fi cineva, chiar și culcat în pat și mai ales noaptea când te trezești din somn poți să-ți alegi poziția cea mai comodă și să zici cu cuvântul gândit "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Când se realizează rugăciunea aceasta în înțelesul că se îndesește rugăciunea, se înmulțește rugăciunea, atunci ai totdeauna un gând paravan, de care se lovesc și prin care se risipesc gândurile cele rele. Cineva care se ocupă cu rugăciunea aceasta are posibilitatea să se întâlnească cu sine însuși, să-și cunoască mizeria din suflet, să-și cunoască înclinările de gând și de simțire și să se lupte împotriva lor, mai ales cerând ajutor de la Dumnezeu, pentru că mântuirea nu și-o face omul ci i-o dă Dumnezeu omului care este interesat pentru mântuire și care și singur se angajează spre binele lui.

Toate ale omului pornesc de la gând, de aceea se recomandă rugăciunea aceasta pentru curățirea gândului, și gândul se curățește. Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre mai multe feluri de rugăciune: despre rugăciune întinată sau spurcată, despre rugăciune furată, despre rugăciune pierdută și despre rugăciune curată. La rugăciunea curată ajung cei nepătimași și cei nepătimitori, celelalte feluri de rugăciune le au cei cu viață mai scăzută sau cei cu viață inferioară, important este să te angajezi în rugăciune. Bineînțeles, lucrul acesta nu se face cu exclusivitate, și nu se poate face cu exclusivitate. De altfel sfânta noastră Biserică are și slujbe ale rugăciunii liturgice. Fiecare poate avea un program de rugăciune, de rugăciune de dimineață, de rugăciune de seară, și poate să facă și altfel de rugăciune decât rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Rugăciunea aceasta se recomandă să fie lipită de respirație: se spune între respirații "Doamne", concomitent cu inspirarea "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu", concomitent cu expirarea "miluiește-mă pe mine păcătosul". Nu e absolut necesar așa, nu e un folos duhovnicesc din această ritmizare, dar e pentru unii mai ușor așa și atunci se recomandă lucrul acesta. Dar se poate face și altfel, se poate spune și cu cuvântul vorbit, se poate spune cu cuvântul gândit fără să fie legată rugăciunea de respirație. Important este să-ți fie mintea angajată în gânduri bune, angajată în rugăciune.

De altfel să știți că rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" nu este cea mai înaltă formă de rugăciune, este rugăciunea începătorului. Pe urmă, mai înaltă este rugăciunea preamăritoare de Dumnezeu, de exemplu "Slavă Ție Doamne, slavă Ție", sau rugăciunea în care zici "Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", sau "Slăvescu-Te Doamne că sunt minunat întocmit", ori "Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut". Însă înainte de a ajunge la izbucnirile acestea de preamărire este rugăciunea aceasta curățitoare, rugăciunea de toată vremea, care trebuie urmărită mai ales în vremea în care mintea este neangajată în ceva. Bineînțeles că cineva care are preocupări de studiu nu poate să facă rugăciunea odată cu studiul, dar când mintea îi este liberă, când nu mai este preocupată de un anumit lucru, atunci poate să zică "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul". Dar asta cere și o grijă în ceea ce privește primirea gândurilor și a impresiilor, adică nu-i destul să zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul" dacă primești în suflet imagini necurate, dacă mergi în mediu poluat moral, dacă nu ocolești pricinile răutăților, pricinile patimilor. Dacă te ajuți cu toate acestea atunci rugăciunea aduce și curățirea sufletului și bucurie și dar de la Dumnezeu.

Însă Sfântul Maxim Mărturisitorul în "Cuvânt ascetic" din Filocalia volumul II spune că "rugăciunea de toată vremea este a avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste și cu dor, a atârna de El și a-ți pune nădejdea în El în orice ai face și ți s-ar întâmpla". Prin urmare Sfântul Maxim Mărturisitorul nu vede rugăciunea neîncetată ca o simplă repetare a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", ci mai mult ca o stare sufletească de conștiință că mintea este lipită de Dumnezeu și că omul atârnă cu toate ale lui de Dumnezeu.

În ce constă pregătirea pentru a deveni călugăriță?

Dragă, când vrei să fii călugăr, ar fi bine să fii călugăr înainte de a fi călugăr. Cineva zice către mine: "Părinte, și eu sunt călugăr de rasă dar sunt fără rasă, că sunt și călugări cu rasă și nu sunt de rasă". Pregătirea ar sta în aceea ca să duci o viață superioară acolo unde te găsești până când - dacă-ți va rândui Dumnezeu - vei ajunge și la mănăstire. Deci să iei parte la sfintele slujbe ale Bisericii după posibilitate, să-ți păzești mintea de gândurile cele rele, simțurile de impresii necuviincioase, să fii împlinitor al poruncilor lui Dumnezeu, dacă ai părinți să fii cinstitor de părinți, iubitor de părinți, iubitor de oameni. Și toate acestea te pregătesc ca să poți ajunge cândva și într-o mănăstire unde să-ți împlinești rânduielile de viață călugărească.

Ce e blestemul și ce e binecuvântarea?

Cred că nu trebuie o definiție a blestemului. Toată lumea știe că blestemul este ceva ce aduce nemulțumire, neliniște, iar binecuvântarea este ceva care aduce bucurie, liniște, pace sufletească. Binecuvântarea o dă Dumnezeu și de blestem se face vrednic omul prin păcatele lui. Cine face păcate, uitați-vă în cărțile din Vechiul Testament, în special în Deuteronom, Levitic, se spune pe cine blestemă Dumnezeu și pe cine binecuvintează Dumnezeu. Ne ferim de păcate, suntem sub binecuvântare. Facem păcate, suntem sub blestem.

Ce este soarta, să luptăm sau nu împotriva ei?

Oamenii zic că "soarta-i ca moartea", nu poți să lupți împotriva unor lucruri care nu depind de tine. Însă o viață după voia lui Dumnezeu te scoate de sub necazurile care vin peste oamenii păcătoși. Să ne ferim de păcate și atunci scăpăm de necazuri. Dacă nu ne ferim de păcate, nu putem avea liniștea sufletească, păcatul aduce neliniște, nemulțumire, zbucium sufletesc, e un fel de înainte-trăire a iadului. Să știți că iadul în Scriptură nu se spune nicăieri că a fost creat de Dumnezeu. După cum se spune că moartea n-a fost creată de Dumnezeu, tot așa nici iadul. Fiecare om care e vrednic de iad lărgește iadul, este un constructor al iadului, după cum fiecare om care-i slujește lui Dumnezeu lărgește raiul. Noi spunem la Sfânta Liturghie că există posibilitatea să împlinim împărăția lui Dumnezeu. După rugăciunea de prefacere a Cinstitelor Daruri spunem de ce anume cerem de la Dumnezeu lucrul acesta, și zicem: "Ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă". Prin urmare, "spre plinirea împărăției cerurilor", adică să se mai adauge oameni pentru împărăția lui Dumnezeu. Tot așa și iadul îl lărgim atunci când facem cu osândă lucruri care ar trebui să le facem spre folosul nostru.

În postul Sfintelor Paști este o rugăciune în care zicem către Dumnezeu să ne învrednicească să ne închinăm fără osândă sfintei învieri, ceea ce înseamnă că există și posibilitatea să ne închinăm cu osândă. Și ne închinăm cu osândă atunci când nu facem cele ce le cere învierea Domnului Hristos, de exemplu "Să zicem <<fraților>> și celor ce ne urăsc pe noi și să iertăm toate pentru Înviere". Dacă nu iertăm, dacă nu iubim, atunci ne închinăm cu osândă sfintei învieri a Domnului Hristos. Sau înainte de rugăciunea "Tatăl nostru" zicem: "Și ne învrednicește pe noi Stăpâne, cu îndrăznire, fără osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul Cel ceresc, Tată, și a zice" "Tatăl nostru". De ce? Pentru că se poate întâmpla să spunem cu osândă rugăciunea "Tatăl nostru", în înțelesul că dacă nu iertăm greșelile celor ce ne greșesc nouă, dacă nu ne ferim de cel rău, dacă nu ne ferim de ispite, și așa mai departe, atunci cu osândă spunem rugăciunea "Tatăl nostru" și Îl numim pe Dumnezeu "Tatăl nostru" cu osândă, pentru că nu suntem fiii Lui, pentru că nu trăim ca fii ai Lui. Ne putem și împărtăși cu osândă, că zicem "... să ne împărtășim nu spre judecată sau spre osândă". Și o facem cu osândă atunci când nu părăsim păcatele, când o facem cu fățărnicie, în cazul acesta ni se fac spre osândă lucrurile care nu ne sunt date spre osândă ci ne sunt date spre folos.

Vă rugăm să ne vorbiți despre meditație.

Meditația este cugetare la adevărurile de credință, cugetare la gândurile care ne țin în legătură cu Dumnezeu, este cercetarea de noi înșine. În ceea ce privește meditația, nu toți oamenii sunt în măsură să facă meditație. Noi nici nu suntem prea obișnuiți cu meditațiile, dar putem să adâncim adevărurile de credință așa cum sunt prezentate în sfintele slujbe, să ne oprim asupra unor alcătuiri de la sfintele slujbe, asupra unor ziceri de la sfintele slujbe. Dacă ne oprim asupra lor și le aprofundăm, suntem de fapt într-un fel de meditație, chiar dacă meditația nu este o meditație sistematică. Important este să ne gândim: un context din Sfânta Evanghelie, de exemplu la femeia păcătoasă, să ne gândim la pilda fiului risipitor, să avem în vedere diferitele aspecte câte ne vin în minte, și asta de fapt este o meditație.

Vorbiți-ne despre smerenie și cugetare.

Adică poate despre smerita cugetare. Smerenia este o virtute pe care trebuie să o urmărească credincioșii. Sfântul Isaac Sirul spune că "desăvârșirea este un adânc de smerenie". Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om întru smerenie, nu poți să porți chipul Mântuitorului în suflet dacă nu ai smerenie. În ce constă smerenia? Smerenia constă în primul rând în supunerea cu mintea față de Dumnezeu, în a-I sluji lui Dumnezeu. Să ne gândim la Sfântul Apostol Petru care nu avea smerenie adevărată când se împotrivea ca Domnul Hristos să-i spele picioarele, dar care a primit smerenia cea adevărată atunci când a zis către Domnul Hristos "Doamne, nu numai picioarele, ci și mâinile și capul", când s-a supus cu totul Mântuitorului atunci a avut smerenie. Smerenia este de două feluri: smerenia care vine din conștiința că ai făcut păcate, din conștiința păcatului, și este și smerenie care vine din mulțimea virtuților. Omul care a păcătuit are smerenia vameșului care zicea "Dumnezeule milostiv fii mie păcătosului", sau smerenia femeii păcătose care știa că a păcătuit și cerea iertare de la Mântuitorul, dar există și o smerenie împreunată cu virtutea, cum este smerenia Maicii Domnului care a zis, vorbind cu Dumnezeu, "că a căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile", sau smerenia Sfântului Ioan Botezătorul, care a spus: "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să crească, iar eu să mă micșorez".

Iar smerita cugetare înseamnă să te supui cu mintea lui Dumnezeu. Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că "noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se supună fără discuție". Sfântul Francisc de Salles spune că "Smerenia este virtutea care nu se arată". Dacă vrei să te arăți smerit, poți să fii sigur că nu ești smerit. Și încă ceva: smerenia este o virtute care învăluie celelalte virtuți, este virtutea care-l face pe om să se asemene mult cu Dumnezeu, cu Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om.

Vă rugăm să ne spuneți ce efect are gândul rău asupra trupului.

Toate răutățile câte vin în sufletul nostru ating ființa umană în întregimea ei, și sufletul și trupul. Gândul rău poate să atingă trupul atunci când este în legătură cu trupul și când se face pricină de patimi, de patimi trupești, și atunci și mai mult atinge trupul. Iar în general când este de altă natură, slăbănogește firea, depărtează pe om de Dumnezeu și atinge întreaga ființă umană, deci și trupul.

Nu credeți că omul a complicat viața și ritualul religios? Am putea trăi mai simplu, dar la fel de bine?

Adică dacă nu ar fi complicațiile acestea de ritual, de pildă? Să știți că pentru noi ritualul este un ajutor, nu este ceva care complică, este ceva care simplifică. Complică pentru acela care nu trăiește ritualul. Ritualul are darul de a ne aduce în minte gânduri care să ne ridice mai presus de noi. Sfintele slujbe ale Bisericii noastre, poate par unora complicate, însă nu sunt complicate, ci sunt ajutătoare, ne pun în legătură cu Dumnezeu, fac ca noi să intrăm într-o atmosferă în care simțim prezența lui Dumnezeu, în care suntem în fața lui Dumnezeu. Dacă ar fi lăsat omul numai la gândurile lui, numai la puterile lui, nu ar putea ajunge la conștiința de pildă că Maica Domnului este "mai înaltă decât cerurile și mai curată decât strălucirile soarelui", n-ar zice, poate, "de tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc și neamul omenesc", deci ne ajută sfintele slujbe să avem în conștiința noastră, în gândurile noastre niște adevăruri pe care Biserica le pune la îndemâna credincioșilor și ne creează o atmosferă în care să ne simțim în prezența lui Dumnezeu. Așa încât eu cel puțin nu m-aș putea lipsi de sfintele slujbe, să cred că aș trăi mai bine dacă nu ar fi sfintele slujbe. Trăiesc tare bine că sunt sfintele slujbe.

De obicei căutăm numai ce ne interesează, dar nu întotdeauna ne interesează ceea ce ne trebuie spre mântuire.

Păi să ne intereseze ceea ce trebuie spre mântuire.

Cum să facem să ne placă să căutăm ceea ce trebuie?

Dragă, dacă te angajezi spre bine îți deschide Dumnezeu calea spre mai bine. Sfântul Marcu Ascetul are în Filocalie un cuvânt care zice așa: "Fă binele de care îți aduci aminte și cel de care nu-ți aduci aminte ți se va descoperi ție, că nu-ți folosește să cunoști alt bine până nu faci binele pe care-l știi".

Are nevoie poporul român de o nouă catehizare?

Cam are. Adică nu se poate zice că s-a părăsit vreodată catehizarea. Dacă nu s-a făcut altfel, s-a făcut cel puțin prin sfintele slujbe, important este să dăm viață slujirii, să medităm la cuvintele din sfintele slujbe și în cazul acesta suntem totdeauna catehizați. Însă contează totuși să i se atragă omului atenția asupra lucrurilor care altfel îi scapă, pe care le trece cu vederea. De pildă odată am participat la o cununie și când s-a terminat cununia am spus și un cuvânt de învățătură, și mi-au spus mirii că ar fi fost bine să le spun cuvântul de învățătură la început, că ar fi trăit mai bine cununia.

Ritualul nu te face să pierzi puțin contactul cu realitatea?

Ar fi bine să pierzi contactul cu realitatea, cel puțin în vremea cât ești angajat în supra-real, în sfintele slujbe ale Bisericii noastre, altfel nu te face să pierzi contactul cu realitatea, pentru că nu s-ar putea zice că cei care Îi slujesc lui Dumnezeu sunt absenți din viața obișnuită. Legătura cu Dumnezeu te face să fii cu Dumnezeu și în afară de sfintele slujbe. Noi spunem la Sfânta Liturghie "Cu pace să ieșim" și se răspunde "Întru numele Domnului", adică să prelungim slujba și înafară de biserică, trăind ca oameni credincioși, oameni superiori, în condițiile noastre de viață. Să se cunoască faptul că noi suntem credincioși și în viața care o ducem înafară de biserică. Să prelungim biserica în viața noastră cotidiană.

Cine este Dumnezeu, unde este El, cine suntem noi, încotro mergem, de ce există rău în lumea aceasta?

Dragă, Dumnezeu este Tatăl nostru Cel din ceruri, o ființă personală cu care intrăm în legătură, este atotputernic, atotștiutor, atotînțelept, și așa mai departe, omul este făptura lui Dumnezeu, poate deveni fiu al lui Dumnezeu, în măsura în care are conștiința legăturii cu Dumnezeu de Tată și de fiu este fiu al lui Dumnezeu, mergem spre împărăția lui Dumnezeu, și nu mai știu, că or fost cam multe deodată.

Ce părere aveți despre persoanele care pretind că primesc mesaje de la Dumnezeu sau despre cel care se pretinde fiu al lui Dumnezeu?

Dacă e vorba a te pretinde cava, atunci nu-i nădejde de bine. Important este să ne ținem de ce-i sigur, nu de ce-i nesigur. În istorie au mai fost cazuri din acestea în care oamenii s-au mai prezentat, ba că este întruparea Duhului Sfânt, ba că este un alt Hristos, și așa mai departe. Acestea sunt lucruri nesigure, să ne ținem noi de învățătura Bisericii și atunci nu greșim.

Credeți că vremurile de acum sunt o apropiere de apostazierea care precede a doua venire a Domnului? Credeți că indiferența religioasă se va accentua?

Pentru cei care sunt indiferenți se va accentua, că cei răi vor merge din rău în mai rău. Pentru cei buni nu se va accentua. Noi nădăjduim că binele totuși va birui. Vor mai fi oameni și vor cădea de la credință mai mulți, și mai ales aceia care nu au credință și care nu se silesc să aibă credință, și care nu se silesc să aibă o viață curată. Apostazia este un păcat, adică căderea de la credința adevărată. Fără îndoială că nu putem să prevedem lucrurile cum se vor desfășura, dar răutățile câte sunt pot aduce, și vor aduce de fapt, mai multe răutăți. Domnul Hristos spune cuvântul: "Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credința pe pământ?" (Luca 18, 8). Înseamnă că de fapt va scădea mult credința, nu numai acum în vremea noastră ci și după noi, și știe Dumnezeu cât va mai ține lumea aceasta. Credința poate să scadă și scade de fapt la cei necredincioși, și să știți că oricine care face fapte de necredință crește în necredință, și cine face fapte ale credinței își înmulțește credința. "Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine", este un cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul din Filocalie. Sau la Sfântul Munte este o vorbă: "La Dumnezeu să te gândești ca la Dumnezeu nu ca la om, și să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul", adică să ai mereu gândul la Dumnezeu și cu cinstirea cuvenită, și atunci înaintezi în credință. Iar dacă ești nepăsător înaintezi în nepăsare. Asta și omul singuratic și societatea în general.

Ce înseamnă cuvântul: "Și iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor"? (Matei 28, 20)Înseamnă că Domnul Hristos este de fapt cu noi, e o făgăduință pe care a dat-o înaintea înălțării Sale ucenicilor Săi și care se împlinește, Domnul Hristos fiind cu toți cei credincioși și mai ales cu cei curați cu inima, care vor vedea pe Dumnezeu.

Religia hindusă vorbește mult despre reîncarnare. Dumneavoastră ce credeți despre reîncarnare?

Nu cred ce cred cei care mă întreabă, probabil. Dragă, reîncarnarea este o idee din religiile asiatice, din credințele asiatice, în care mântuirea este realizată ca un lucru pe care îl realizează în special omul prin experiență. Noi credem că mântuirea ne-o dă Dumnezeu, ne-o dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Jertfa Lui, prin Învierea Lui, prin Înălțarea Lui, bineînțeles prin Întruparea Lui, și nu trebuie să facem o experiență ca să ne depărtăm de păcate. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni scrie că își dorește să fie aproape de Domnul, își dorește să treacă din această viață ca să fie mai aproape de Mântuitorul nostru Iisus Hristos (cf. Filipeni 1, 23). Nu îmi pot închipui că Sfântul Apostol Pavel, care știa că dincolo de lumea aceasta poate să fie mai mult cu Domnul Hristos, ar fi crezut că după aceea iarăși nu va fi cu Domnul Hristos, va mai veni în lumea aceasta și va mai face alte experiențe. De altfel se știe că oamenii nu numai bine acumulează în lumea aceasta, ci acumulează și rele și face și o experiență a răului omul, nu numai o experiență a binelui. Nu știu de ce l-ar trimite Dumnezeu din nou pe pământ când îl poate mântui și milui și dincolo de lumea aceasta.

Un yoghin poate ajunge la înălțimile unde ajung sfinții?

Păi eu cred că numai sfinții pot ajunge unde ajung sfinții. Și asta este o chestiune a creștinilor, nu trebuie să fii yoghin ca să ajungi sfânt, trebuie să fii creștin, credincios, să ții legătura cu Domnul Hristos, să fii prieten al Mântuitorului, să înaintezi în bine, și asta nu se face prin aceea că stai într-un picior sau stai plecat sau că stai pe spate, că-ți ridici mâinile, că stai în cap și așa mai departe. Astea nu sunt lucruri care țin de sfințenie, astea sunt lucruri fără importanță, doar din punct de vedere al exercițiilor, știu eu, că dacă stai cu mâinile în sus și le ții mult așa parcă nu te simți bine, și dacă le ții mai mult poate altă dată le poți ține și mai mult, dar nu știu cum te duce la sfințenie.

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre sfânta Taină a Spovedaniei.

Sfânta Taină a Spovedaniei este o chestiune despre care nu trebuie să știi prea mult, doar să te socotești păcătos, să te mărturisești și să fii sincer și hotărât pentru bine. Și atunci darul lui Dumnezeu sigur că te ajută. Cel mai mare rău pe care-l poate face cineva care se spovedește este acela să nu fie sincer, să nu spună păcatele pe care le are, și atunci nu se folosește de Sfânta Spovedanie, iar dacă este sincer e nădejde de bine. Important este să te socotești, să te știi păcătos, să te mărturisești ca păcătos, să dorești darul lui Dumnezeu și să fii sincer. Numai să știți că toate ale omului sunt la nivelul omului, la mine vin și oameni care-mi spun că m-au mințit rândul trecut. Și Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, zicea: "Mă, știi că te mint oamenii și în genunchi!", și am constatat și eu treaba asta. Dar ce să facem, ne bucurăm că totuși oamenii își dau seama de neputința de altădată, și într-un fel, faptul că a mințit rândul trecut și recunoaște că te-a mințit, înseamnă că nu stă pe gândul acela și că totuși detestă păcatul, pentru că altfel nu ar fi avut motive să nu-l spună.

România va fi al doilea Ierusalim?

Nu știu, adică sunt prea păcătoși românii.

Vă întreb dacă sunt adevărate aparițiile Maicii Preacurate în Iugoslavia.

E foarte curios cu treaba asta, am citit și eu o carte în limba germană despre arătările din Iugoslavia. Nu mi se par niște lucruri extraordinare, dar e curios că biserica romano-catolică - pentru că asta s-a întâmplat în biserica romano-catolică - încă nu și-a spus cuvântul, sau cel puțin eu nu știu să-și fi spus cuvântul ca să spună că sunt adevărate. Așa că eu nu pot avea altă opinie, nu pot să spun: da, sunt adevărate, pentru că asta e o chestiune în care nu ai niște criterii să știi că sunt adevărate. Sunt adevărate pentru cei care le cred adevărate. Important este însă nu faptul că s-a arătat sau nu s-a arătat Maica Domnului la Medjugorie, ci important este ce credem noi despre ele.

 

8 noiembrie 1993

sus

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Pãrintele Teofil Pãrãian
Cuprins Prescuri pentru cuminecături
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2007, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.