Un cuvânt de mântuire - Cuviosul Siluan Athonitul

Merită să ne oprim asupra acestei fraze care este manifestarea prin excelentă a actualitătii staretului Siluan, expresie sintetică a snvătăturii sale spirituale - a căii spre sfintenie si mântuire pe care a trasat-o si unul din motivele popularitătii sale. Este un cuvânt care frapează si care cere explicatii, o frază misterioasă si problematică. Ea poate fi, în sfârsit, înteleasă în diferite moduri, la diferite nivele: spiritual, dar si psihologic. Uneori chiar sochează. Unii oameni îi găsesc un gust de masochism sau de morbiditate, si îl aruncă.

Trebuie deci să vorbim, dar cu smerenie, stiind că este nu numai dificil, dar practic imposibil să-i întelegem si să-i surprindem sensul profund. Pentru aceasta trebuie să trăim noi însine experienta, trebuie să fim în aceeasi stare spirituală cu cea a cuviosului Siluan. Cum sunt rare asemenea cazuri, se cuvine să ne apropiem de acest cuvânt precum Moise de rugul aprins, adică cu multă prudentă si cinstire . La fel stau lucrurile cu această frază ca si cu orice alt cuvânt al lui Dumnezei: probleme si neîntelegeri apar când noi îl abordăm nu plecând de la lumina dumnezeiască, de la Duhul Sfânt, ci de la categoriile ratiunii noastre, prea umane, cu logica si întelepciunea acestei lumi.

Cum întelegem deci această frază, "tine mintea ta în iad si nu deznădăjdui"? Voi distinge, fără să le separ, trei sensuri.

Mai întâi, o semnificatie mai curând psihologică, fără îndoială cea mai îndepărtată de semnificatia sa originală: un cuvânt de mângâiere. În acest mod este cel mai adesea primit, înteles de lume. Un răspuns de consolare la suferinta umană. Un ajutor pentru toti cei care obosesc sub greutatea lumii si a existentei, care sunt confruntati cu nefericirea, boala, singurătatea etc. Un mod de a zice: Viata mea este un iad, dar Dumnezeu prin cuviosul Siluan, îmi zice că, chiar în aceste conditii dificile, nu trebuie să deznădăjduiesc.

Apoi o interpretare pe care eu o numesc analogică, mai aproape deja de experienta cuviosului Siluan, dar pe un plan mai general: acest cuvânt este expresia legii fundamentale a crestinismului, asa cum apare în semnificatia crucii - ca moarte si biruintă asupra morti - si în fericiri:fericiti cei care plâng, care sunt flămânzi, persecutati,căci ei vor cunoaste slava lui Dumnezeu.

Ceea ce contează în această comparatie sunt mai putin termenii propri-zisi ai frazei, cât legătura care îi uneste: pe de-o parte suferinta, iadul, moartea - tine mintea ta în iad - pe de altă parte fericirea, nădejdea, învierea - nu deznădăjdui. Legătură asemănătoare botezului nostru - moartea omului vechi si învierea omului nou în Hristos, si de asemenea ascezei, prin care noi actualizăm si facem să rodească harul aceluiasi botez. Asceză care, în sensul ei profund, nu este decât un mod de a urma lui Hristos, Care ne-a arătat că drumul către înviere, către viata vesnică, trece prin cruce si iad.

În acest sens ceea ce indică acest cuvânt nu este altceva decât calea pocăintei: "Nu poate cineva ajunge în Împărătia cerurilor unde nimic necurat nu intră, decât prin mari suferinte, curătit prin multimea lacrimilor", scrie staretul Siluan. Cu alte cuvinte nu se ajunge la Înviere, decât prin moarte, la adevărata lumină decât prin întuneric (abandonul falselor lumini), la bucurie decât prin suferintă. După cum Hristos S-a golit pe Sine de dumnezeirea Sa pentru a lua conditia de sclav, asa si noi trebuie să ne golim pe noi însine, să ne curătim de patimile noastre pentru a face din inima noastră un loc în care harul Sfântului Duh va putea să trăiască, să manifeste prezenta sa.Dar ceea ce este în noi si este un obstacol în calea harului, este, după cum îi spune Hristos cuviosului Siluan, mândria. Nici mai mult nici mai pusin decât rădăcina oricărui rău, izvor al tuturor necazurilor, care a făcut să cadă Adam si Eva, trezind în ei dorinta de a fi ca niste dumnezei.

Dar cum să luptăm împotriva mândriei, cum să vindecăm această boală? Nu există decât un mijloc , care de altfel este scopul ascezei: dobândirea smereniei. Pentru staretul Siluan smerenia este usa mântuirii, cheia luptei spirituale, izvorul libertătii "lumina în care noi putem vedea Lumina". Modelul acestei smerenii este evident Hristos, si de asemenea Fecioara Maria, care a stiut să renunte la vointa sa proprie pentru a trăi după vointa lui Dumnezeu.

Aici se naste o nouă întrebare: cum să devii smerit? La această întrebare răspunde Hristos prin cuvântul Său pe care îl dă cuviosului Siluan ca un mijloc terapeutic. Ajungem aici la a treia interpretare, specifică: "Domnul m-a învătat să tin mintea în iad să nu deznădăjduiesc si asa sufletul meu învată smerenia. Asa se biruiesc vrăjmasii", scrie staretul Siluan.

Acest mijloc terapeutic care permite vindecarea de boala mândriei, această armă spirituală împotriva patimilor este autocondamnarea. Staretul Siluan, care nu ezită a se considera el însusi ca un "câine râios", scrie: "Eu nu sunt vrednic de Dumnezeu, nici de rai. Eu sunt vrednic de chinurile iadului si vesnic voi arde în foc. Când eu tin mintea mea în iad, sufletul meu este în pace. Când, dimpotrivă, las mintea mea să hoinărească, gândurile care nu-i plac lui Dumnezeu revin cu putere".

Atentie, trebuie să întelegem bine sensul cuvintelor, în special semnificatia cuvântului iad. Pentru aceasta trebuie să depăsim acea imaginatie încă marcată de reprezentările medievale. Împărătia mortii, iadul, nu este un loc geografic – de exemplu locul unde Dumnezeu nu este –, ci o stare spirituală, starea sufletului depărtat de Dumnezeu din cauza păcatelor sale, adică pentru a fi încă si m ai precisi, starea sufletului cufundat în dragostea lui Dumnezeu, dar încă prea opac, prea închis, prea plin de patimi pentru a primi această lumină si a-i răspunde. Cum spune Sfântul Isaac Sirul: "Chinurile iadului sunt chinurile dragostei". În această perspectivă, fraza lui Hristos adresată staretului Siluan exprimă pur si simplu pocăinta la cea mai înaltă treaptă de intensitate. Focul iadului nu este altul decât focul dragostei de Dumnezeu, iadul nu este altceva decât actiunea focului harului asupra sufletului încă necurătit de patimi.

Nu se va putea vorbi poate niciodată îndeajuns de importanta pocăintei pentru staretul Siluan. Prin pocăintă, ne spune el, totul se îndreptează. Păcătosii sunt iertati. Duhul Sfânt ne este dat. Sfintii sunt oameni ca si ceilalti, asemenea nouă; multi au fost mari păcătosi, dar pur si simplu prin pocăintă ei au ajuns în Împărătia Cerurilor. Celui ce se pocăieste, Domnul îi dă pacea Sa, Împărătia Cerurilor, raiul, libertatea de a iubi. Staretul Siluan repetă: dacă toti oamenii ar avea pocăintă, dacă ar păzi poruncile dumnezeiesti, raiul ar fi pe pământ. Căci Împărătia Cerurilor este în mijlocul nostru.

Atunci de unde până unde această acuză de masochistă, doloristă, înfricosată poruncă a lui Hristos către Cuviosul Siluan? Cu nimic mai prejos nu este decât cuvântul evangheliei si cu atât mai putin cu cât ea se termină, se deschide asupra milostivirii. A doua parte a frazei – "si nu deznădăjdui" – este inseparabilă de prima: "tine mintea ta în iad".

"Nu deznădăjdui", adică să nu cazi în marea patimă a disperării, care nu este decât o altă formă, extrem de subtilă, a mândriei, a dragostei de sine, a egoismului închis în sine însusi. Asa cum spune Cuviosul Siluan: "Eu as fi căzut sub greutatea păcatelor mele si deja de mult timp as fi fost în iad, dacă Domnul si Maica Domnului nu se milostiveau spre mine... Eu as fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Domnul nu mi-ar fi dat harul Sfântului Duh. Trebuie ca sufletul să se condamne pe sine însusi, dar să nu deznădăjduiască de bunătatea si dragostea dumnezeiască."

Cu alte cuvinte, trebuie să nădăjduim ferm în Dumnezeu. Căci Dumnezeu, care ne iubeste mai mult decât orice, vrea mântuirea noastră. Nu el este cel ce a făcut iadul, ci păcătosul însusi. Dacă Hristos prin suferintele sale ne-a dat pe pământ Duhul Sfânt, dacă el ne-a dat Trupul si Sângele Său în Sfânta Euharistie pentru umanitatea întreagă, dacă El s-a rugat si a cerut iertare pentru cei ce L-au răstignit, cum ar putea El să ne refuze ceea ce-I cerem? Nu, El nu ne va refuza nimic. El ne va da la timpul potrivit tot ce avem nevoie. Cu o conditie, totusi: ca n oi să ne pocăim sincer, ca noi să ne smerim înaintea Lui, ca noi să-i iertăm pe ceilalti, ca noi să ne rugăm cu mai multă îndrăzneală si nădejde.

Maxime Egger. Contacts, nr. 171 / 1995
Traducere de Cosmin Bufnea