"Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui" – mesaj al lui Dumnezeu pentru timpul nostru

 

Pãrintele Zaharia, preot si cãlugãr de origine cipriotã, vietuieste la Mânãstirea "Sfântul Ioan Botezãtorul" (Essex, Marea Britanie). A obtinut în 1998 titlul de doctor în teologie cu o tezã despre Principiul Ipostasului (al Persoanei) în scrierile duhovnicesti ale Arhimandritului Sofronie, sustinutã la Facultatea de Teologie din Tesalonic (Grecia).

 

Hristos este semnul lui Dumnezeu pentru oamenii tuturor timpurilor si calea Sa este singurul drum adevãrat care duce în Împãrãtia vesnicã a Tatãlui, a Fiului si a Duhului Sfânt. Când evreii contemporani cu Hristos I-au cerut un "semn din cer" (Lc 11, 16), Domnul n-a fãcut decât sã repete cuvântul referitor la "semnul lui Iona", arãtat generatiei de Niniviteni (Lc 11, 29-30), ca unicul semn, semnul prin excelentã a lui Dumnezeu pentru lume. Acest semn, într-un mod profetic, reprezenta coborârea lui Hristos în cele mai de jos ale pãmântului, urmatã de ridicarea Lui la ceruri. În persoana Sa, prin viata Sa si exemplul Sãu, toate întrebãrile omului au primit un rãspuns. El a devenit semnul vesnic al lui Dumnezeu pentru toate generatiile acestei lumi. Actul coborârii si al urcãrii lui Hristos a devenit cauza tuturor darurilor Duhului Sfânt. Si cel care acceptã cu credintã acest semn ca formã si model de viatã devine "prieten" al lui Dumnezeu, dupã cuvântul Domnului Care spune: "Vã numesc prieteni, pentru cã v-am fãcut cunoscut tot ce am primit de la Tatãl meu".

Dar, asa cum era Iona pentru Niniviteni, la fel, în fiecare epocã istoricã, prietenii lui Hristos, conform promisiunii Sale infailibile "de a fi cu noi în toate zilele, pânã la sfârsitul veacului"(Mt 28, 20), sunt semnele lui Dumnezeu pentru generatia lor, pentru cã se fac purtãtorii de cuvânt ai lui Dumnezeu si rãspund la toate problemele si întrebãrile generatiei respective. Prin urmare, ei devin semne ale lui Dumnezeu în mãsura în care, prin harul Duhului Sfânt, s-a repetat în ei calea lui Hristos: coborârea (chiar pânã la iad) si urcarea, dupã modelul si calea pe care El Însusi le-a trasat. Nimeni nu poate fi sfânt, prieten si ucenic al Maestrului sãu, Hristos, dacã nu a strãbãtut acest drum pânã la sfârsit si nu a învãtat astfel tainele Împãrãtiei lui Dumnezeu (cf. Lc 8, 10). Numai cu aceastã conditie omul devine ca un luminãtor în lume, cuvântul vietii cu tãrie arãtându-l generatiei sale (Flp 2, 15-16). Sfintii, dupã cuvântul Apostolului Pavel, "vor judeca lumea" (1 Co 6, 2), si aceasta pe drept cuvânt, pentru cã ei au devenit mai întâi purtãtori de cuvânt ai Cuvântului si astfel prin cuvântul lor lumineazã lumea. Hristos vorbeste prin intermediul lor si, dupã cum afirmã El Însusi, cuvântul Sãu va judeca omul "în ziua cea din urmã"(In 12, 48).

Prin urmare, dacã Biserica, condusã de Duhul Sfânt "în tot adevãrul"(In 16, 13), l-a slãvit pe Siluan ca si "învãtãtor apostolic si profetic"(Actul Patriarhal de canonizare), adicã ca sfânt, se cuvine, conform legii duhovnicesti de care tocmai am vorbit, sã descoperim în persoana, viata si învãtãtura sa trãsãturile caracteristice care fac din el un semn al lui Dumnezeu pentru generatia lui.

Urmând învãtãturii lui Siluan, dupã care "cei desãvârsiti nu vorbesc nimic despre ei însisi, ci numai ceea ce Duhul le dã", se poate conchide cã cuvintele lãsate de el i-au fost acordate de cãtre Duhul Sfânt. Oricât de simple ar fi, ele poartã urma provenientei lor dumnezeiesti si nu sunt un produs al inteligentei umane, ci fructul unei inimi curate, "larg deschise"(2 Co 6, 11) prin darul lui Hristos. Dintre toate cuvintele pe care Siluan le-a adresat oamenilor contemporani ca si cuvinte ale lui Dumnezeu, existã un cuvânt pe care l-a primit în mod direct de la Hristos si care ne poate sluji drept lentilã prin care pot fi sondate orizonturile nesfârsite ale sublimei taine a smereniei care ne-a fost vãditã. Acest cuvânt este îndemnul: "Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui".

Aceste cuvinte ale Mântuitorului, rezonând în inima lui Siluan, i-au adus, oricât de ciudat ar putea sã parã, solutia în lupta duhovniceascã. Domnul i-a sugerat lui Siluan privelistea iadului, si acesta a devenit astfel detinãtorul unei stiinte deosebite care i-a restaurat viata printr-un belsug sporit de har si cunoasterea lui Dumnezeu. Dupã cum mãrturiseste el însusi, a început sã punã în practicã sfatul Domnului si sufletul sãu si-a aflat linistea în Dumnezeu. A primi arma prin care sufletul dobândeste smerenia, iar inima pocãinta, prin care gândurile rele sunt reduse la neant, duhul devine curat – si astfel îsi aflã un loc unde sã sãlãsluiascã în crestin. Asa a învãtat el smerenia lui Hristos care-l face pe om asemenea lui Dumnezeu. Prin acest cuvânt al Domnului, Siluan face trecerea de la tirania patimilor asupra lui la libertatea Duhului lui Dumnezeu, de la moarte la viatã. Si atunci Siluan, ca si dreptii tuturor timpurilor, a intonat un imn al biruintei. Prin urmare, cum se face cã acest cuvânt al Domnului l-a eliberat pe Siluan din robia dusmanului, i-a semãnat în suflet cresterea puterii sale dupã mãsura Domnului, si i-a întãrit viata? Aceasta s-a întâmplat pentru cã aceste cuvinte ale lui Hristos l-au asezat pe Siluan pe calea Domnului. Urmând aceastã poruncã a Domnului, inima lui Siluan s-a întãrit – asadar, urmând poruncii Domnului, inima omului se întãreste si devine inaccesibilã dusmanilor.

Semnul lui Iona, iatã calea Domnului. Apostolul nu spune oare cã biruinta a venit în lume prin pogorârea lui Hristos la iad si prin înãltarea care îi urmeazã? Astfel, atunci când Domnul îi înfãtiseazã iadul lui Siluan (si prin el lumii contemporane), el oferã prin aceasta omului ocazia unei coborâri, a unui traseu spre cele de jos. Îi oferã mijlocul de a dobândi smerenia si, devenind din acel moment asemenea Lui, de a birui duhovniceste. Pe aceastã cale, dupã cum spune Arhimandritul Sofronie, "cei cãlãuziti de Duhul Sfânt nu înceteazã niciodatã sã se considere ca nevrednici de Dumnezeu"(Despre rugãciune, I) si sã se îndrepte întotdeauna spre cele de jos, spre baza piramidei rãsturnate, Hristos, care suportã greutatea întregii fiinte, El Care ridicã pãcatul lumii. În ceea ce-i priveste pe cei care se considerã vrednici de a fi ridicati, fãrã a bea paharul pogorârii, Domnul le spune fãrã echivoc: "Nu stiti ce cereti"(Marcu 10, 38). Pe Capernaumul care, cu impertinentã, "a cerut un semn"(Mt 12, 39), altul decât cel al lui Iona, Domnul l-a mustrat zicând: "Si tu, Capernaume, crezi cã vei fi înãltat pânã la cer? Pânã la iad vei fi coborât!"(Lv 10, 15), în timp ce Domnul l-a lãudat si l-a îndreptãtit pe vamesul care "nu îndrãznea nici sã-si ridice ochii la cer", dar care, în rugãciunea sa plinã de recunoastere a vinei, împlinea legea lui Hristos, dupã care "tot cel ce se înaltã pe sine va fi coborât, iar cel care se coboarã sau se smereste pe sine va fi înãltat"(Lc 18, 13-14). Domnul Însusi, spre întãrirea noastrã, în timp ce oamenii Îl preamãreau pentru minunile Sale, amintea imediat în mod profetic Crucea si Moartea care Îl asteptau, ca si Învierea Sa cea de-a treia zi (Lc 13, 32 si 18, 33).

Astfel, calea Domnului presupune un teren care prin moarte si cruce duce pânã în strãfundurile iadului. Si, la fel cum atunci când omul este scufundat în apele Botezului, Îl întâlneste pe Hristos pe Care-L si îmbracã, si este ridicat la o viatã nouã (cf. Rm 6, 4), datoritã faptului cã Domnul Însusi a coborât primul si a sfintit apa, în acelasi mod, atunci când el ne spune sã coborâm la iad, nu face acest lucru pentru a-l pierde pe om, ci pentru ca acesta sã descopere si acolo taina negrãitã a smereniei iubirii dumnezeiesti care s-a pogorât pânã în acest loc înspãimântãtor. Aceastã cale îl ajutã pe om sã se smereascã pânã la capãt în fata minunãtiei iubirii dumnezeiesti, si sã rãspundã la ea cu recunostintã si sã se îndrãgosteascã si el, la rândul lui, cu o asemenea iubire, atât de desãvârsitã si definitivã pentru Hristos, încât nimic, nici un loc, nici chiar iadul sã nu-l poatã separa de El. Cunoasterea tainei lui Hristos va fi mai completã dacã experienta omului cuprinde si iadul.

Aceastã smeritã pogorâre este de asemenea calea pe care merge Sfânta Bisericã. Dacã urmãrim cu atentie duhul Bisericii, exprimat si în rugãciunile ei, vom regãsi acest dublu traseu: de coborâre mai întâi, iar apoi de înãltare. De exemplu, înainte de sãvârsirea Tainei Botezului sau a Euharistiei, îl vedem pe cel care celebreazã smerindu-se. De exemplu, în Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur, preotul spune: "Nimeni nu este vrednic (...) sã vinã, sã se apropie sau sã slujeascã Tie, Împãrate al slavei (...). Dar totusi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrãitã si nemãsuratã...". Pentru aceastã smerire a omului, Dumnezeu îi dã putere preotului sã îndeplineascã slujba sfântã si îl ridicã astfel spre cele înalte, nu doar pe el, ci si pe credinciosii pe care Duhul Sfânt i-a încredintat lui.

Aproape toate rugãciunile importante ale Bisericii se împart în douã pãrti. În prima parte are loc pogorârea sufletului, iar în a doua, prin particula însã sau dar a credintei, ridicarea lui prin care credinciosii se încredinteazã milosteniei nesfârsite a lui Dumnezeu. Pentru a ne convinge de acest lucru este de ajuns sã recitim rugãciunile de dinainte de Sfânta Împãrtãsanie.

Întreaga viatã a crestinului trebuie sã stea si sub semnul pocãintei. Prin cãintã se realizeazã pogorârea smereniei "sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca El la timpul cuvenit sã vã înalte"(1 Ptr 5, 6). Aceastã pogorâre este voluntarã si provine din credintã. Remarcabilul autor al scrierii intitulatã Scara, Ioan din Sinai, în capitolul despre pocãintã exprimã pe scurt acelasi adevãr: "Omul care se cãieste, prin aceastã alegere liberã si voitã de a se cãi, scapã de griji si frãmântãri"(capitolul V). Coborând prin urmare cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât sã-i urmeze Domnului. Dar el se fereste de deznãdejde, pentru cã aceastã cale a Domnului conduce la viatã si, mai mult decât atât, la adevãrata viatã. Acest mister al Pogorârii si al Înãltãrii Domnului a fost prefigurat într-un mod minunat de cãtre cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor i-a aruncat în cuptorul cu foc. Acesti trei sfinti tineri au luat asupra lor pãcatele si fãrãdelegile poporului lor, si s-au condamnat în mintea lor ca unii care meritã focul pentru nelegiuirea lor. Atunci cu smerenie si-au înãltat rugãciunea cãtre Dumnezeul pãrintilor lor si datoritã faptului cã se aflau în mod profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit sã aibã ca însotitor al lor pe Însusi Fiul lui Dumnezeu înainte de Întruparea Sa, care a coborât în cuptor si "mergea prin mijlocul cuptorului" cu ei, pãstrându-i "nevãtãmati"(cf. Dn 3, 25). Desigur, atunci puterea tainei era lucrãtoare în mod profetic. Dupã Întruparea Mântuitorului, Pogorârea Sa la iad si Înãltarea Lui, puterea aceluiasi mister este nesfârsit mai mare, pentru cã nu mai existã stare în sânul naturii create care sã nu fi fost "umplutã" de energia Persoanei lui Hristos (cf. Sfântului Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor, XXI: "Hristos a strãbãtut toate stãrile vietii umane pentru a le "umple" cu energia Sa îndumnezeitoare. El a mers pânã la moarte pentru a deveni întâiul nãscut dintre cei morti si pentru a deveni cel dintâi întru toate" – (Col 1, 18). El este Domnul vietii, Care în calitate de înaintemergãtor ne aratã drumul.

Pentru cã am vorbit despre baza teologicã a cuvântului Mântuitorului adresat lui Siluan – "Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui" –, rãmâne sã fie lãmuritã în continuare punerea lui în practicã. Însã înainte de aceasta, trebuie subliniat în mod clar cã întreaga putere a tainei ascunse în acest mesaj constã în faptul cã Pogorârea lui Hristos la iad a fost voitã si lipsitã de orice pãcat, împlinitã doar din ascultare fatã de Tatãl si spre mântuirea lumii. De aceea coborârea omului, pentru a fi binecuvântatã si bine orientatã, trebuie si ea sã fie întreprinsã în mod voluntar si supusã poruncii lui Hristos. Experienta iadului la Sfântul Siluan era roada harului, astfel încât îndemnul lui Hristos corespundea desãvârsit stãrii în care se afla. Este greu de înteles adâncimea acestei stãri fãrã o asemenea experientã. Totusi, datoritã faptului cã ea e expresia cãii Domnului si a vietii ascetice a Bisericii, ne strãduim, referindu-ne la Sfintii Pãrinti, sã pãtrundem în întelesul acestui mesaj sau cuvânt si sã-i cunoastem puterea.

Mesajul "Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui" este o poruncã a Domnului, pentru ca omul credincios sã-L imite pe Dumnezeu în Pogorârea Sa, nãdãjduind în acelasi timp în milostenia si mântuirea vesnicã pe care Domnul a obtinut-o pentru toti oamenii prin înãltarea Sa. Numai dispozitia omului de a primi acest mesaj si de a-l pune în practicã în viata sa atrage harul lui Dumnezeu. Acest har, ca luminã dumnezeiascã, reveleazã si afirmã acest adevãr: iadul este locul duhovnicesc în care se aflã omul separat de Dumnezeu Care este iubire. Lumina harului aratã pãcatul, nedreptatea si putinãtatea spiritualã. Aceastã cunoastere naste în suflet pocãinta – dar pretios al lui Dumnezeu dat omului, pentru cã pocãinta este începutul smereniei si pregãteste locul unde Dumnezeu sã poatã sãlãslui si rãmâne în noi.

Aceastã pocãintã, rezultat al actiunii harului, dã nastere îndrãznelii duhovnicesti. Sfântul Simeon Noul Teolog spune cã nu existã nimic "mai curajos decât o inimã frântã si smeritã, care alungã fãrã greutate cetele de diavoli, dezorientându-le"(Cateheza 2, 42-44). Aceastã pocãintã produce îndrãzneala duhovniceascã, pentru cã "este singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, poate cuteza sã-si cerceteze propria sãrãcie duhovniceascã, fãrã ca prin aceasta sã cadã în deznãdejde, ci dimpotrivã, încrezându-se în faptul cã Cel Care l-a fãcut sã-si vadã multimea pãcatelor poate de asemenea sã-l facã sã ajungã fãrã stricãciune pe malul celãlalt, adicã acolo unde este Dumnezeu. Omul atinge o asemenea stare adoptând o atitudine profeticã: Îi dã dreptate lui Dumnezeu în judecãtile pe care le face, în timp ce el îsi acoperã fata de rusine (cf. Dn 9, 7). Sfântul Ioan Scãrarul afirmã de asemenea cã îndrãzneala duhovniceascã este în acelasi timp biruintã (Scara 14) Este vorba de biruintã datoritã faptului cã, fãrã curajul generat de pocãintã, omul nu poate face fatã în mod adecvat putinãtãtii sale spirituale, sãrãcie care se reveleazã în cele din urmã harismã si devine fundamentul ascensiunii sale duhovnicesti (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog: "Ce este mai vrednic de laudã decât aceastã sãrãcie duhovniceascã care ne deschide Împãrãtia cerurilor?" – Cateheza 2, 42-44). Aceastã putere a fenomenului duhovnicesc al pocãintei a fost cunoscutã de Siluan prin cuvântul lui Hristos: "Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui", descoperit prin recurgere la plângerea scumpã lui: "Voi muri curând si sufletul meu va coborî în iadul cel strâmt si întunecos, si de acolo singur, chinuit de vãpaia focului vesnic, voi spune plângând: Unde esti, Domnul meu, lumina sufletului meu? De ce m-ai pãrãsit? Nu pot sã trãiesc fãrã Tine"(Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul).

Mai întâi Siluan simte în sufletul sãu iadul care distruge orice gând pãtimas, iar apoi îsi îndreaptã mintea spre iubirea si milostenia lui Hristos, pe care le-a cunoscut si le purta în inimã. Într-o primã fazã s-a îndreptat cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii pe care dusmanul mândru nu-l poate urma. Apoi liber de apãsarea adversarului si condus de amintirea milosteniei Domnului, s-a întors în întregime spre Dumnezeu, fãcând în acest mod experienta înãltãrii cauzatã de harul dumnezeiesc. În aceeasi perspectivã, Sfântul Siluan îl sfãtuieste pe cel care vrea sã pãstreze puterea mântuitoare a pocãintei sã-si aminteascã neîncetat de pãcatele sale, sã se smereascã si sã se întristeze pentru ele, chiar dacã au fost iertate de Dumnezeu. "Numai astfel sunt biruiti dusmanii". Domnul, prin mesajul sãu, i-a revelat lui Siluan mijlocul de a dobândi pocãinta si smerenia, iar prin acestea învingerea dusmanului.

Pocãinta este bãrbãtie pentru suflet si o luminã care-i permite omului sã discearnã fiecare gând care se apropie. Cãinta duce la smerenie, care este biruintã asupra vrãjmasilor si pregãteste sufletul sã-L primeascã pe Dumnezeu. Este un dar pretios al harului, obtinut prin osândirea de sine, a cãrei formã extremã este condamnarea proprie la iad. Sfântul Ioan Scãrarul confirmã aceasta spunând cã rugãciunea celui care se pocãieste – si "noi stim bine cã suntem vrednici de chinurile iadului" – pãzeste mintea de întinãciunea dusmanilor.

Conformându-se spiritului acestui mesaj al Domnului: "Tine mintea ta în iad si nu deznãdãjdui", omul culege smerenia si curãtenia intelectului – conditii indispensabile ale nepãtimirii si ale unirii cu Dumnezeu cel Sânt. Aceasta este stiinta învãtatã de Sfânt din mesajul primit în mod direct de la Domnul. Asa cum scrie el însusi: "Am început sã fac asa cum m-a învãtat Domnul si inima mea a gustat dulceata odihnei în Dumnezeu"(Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul).

Maestru al acestei învãtãturi date de Dumnezeu, Sfântul Siluan mãrturiseste cã oricine se considerã din toatã inima vrednic de focul vesnic devine inaccesibil vrãjmasilor si liber de gândurile pãtimase. Cu toatã fiinta, inimã si minte, el rãmâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndatã ce pierde din vedere focul iadului, gândurile pãtimase se întãresc.

În zilele noastre, constatãm cu tristete cã oamenii suferã îngrozitor de împrãstierea intelectului. Imaginatia, care nu este altceva decât una dintre functiile intelectului, supraalimenteazã si conduce viata oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtosarea sau împietrirea inimii prin mândrie, iar în cazul altora duce la maladii mentale. Dupã învãtãtura Evangheliei si a întregii Scripturi, intelectul functioneazã în mod normal atunci când este unit cu inima. Iar aceastã unire are loc atunci când inima este cuprinsã de focul pocãintei. Prin urmare, Sfântul Siluan ne aratã calea vindecãrii sufletului: "Tine mintea ta în inimã si în iad. Cu cât te vei smeri mai mult, cu atât mai desãvârsite vor fi darurile primite de la Dumnezeu".

Deci care sunt aceste daruri primite de la Dumnezeu, tinând mintea în iad? Din cuvintele Sfântului Siluan este clar cã osândirea de sine la iad, pe lângã cã nu cauzeazã nici o stricãciune, este, dimpotrivã, o sursã a harului. Dupã cum spune Sfântul Siluan, ea genereazã în suflet pocãinta "spre iertarea pãcatelor" si umple inima de bucuria mântuirii. Sfântul mãrturiseste cã Domnul dãruieste artizanilor acestei condamnãri proprii la iad darul Duhului Sfânt. Aceasta nu are nimic ciudat, deoarece aceastã autocondamnare este fãcutã în duhul smereniei. ("Mã gândeam astfel: Sunt ticãlos si vrednic de toatã osânda. Dar Domnul, în loc sã mã pedepseascã, mi-a dãruit Duhul Sfânt. O, Duhule Sfinte, esti mai dulce decât toate deliciile pãmântului, hranã cereascã, bucurie a sufletului!"). Aceastã învãtãturã este corespunzãtoare duhului evanghelic. Domnul, dupã cum se stie, dã ucenicilor Sãi recomandãrile urmãtoare pentru timpul când vor fi persecutati si judecati: Puneti deci în inimile voastre si nu vã gânditi de mai înainte ce veti rãspunde; cã Eu vã voi da gurã si întelepciune cãreia toti potrivnicii vostri nu-i vor putea sta împotrivã, nici sã-i rãspundã (Lc 21, 14-15). Aceastã întelepciune a Duhului Sfânt este dãruitã si de Mântuitorul tuturor celor care se supun deplin judecãtii lui Dumnezeu si se pregãtesc pentru ea condamnându-se pe ei însisi la iad în mod voit. Dumnezeu nu judecã de douã ori (Arhimandritul Sofronie, Despre rugãciune). Dupã cum spune Apostolul Pavel: "Dacã ne-am judeca noi însine nu am mai fi judecati"(1 Co 11, 31). "Fiindcã toti ne vom înfãtisa înaintea scaunului de judecatã al lui Dumnezeu"(Rm 14, 10), dar nu vom fi condamnati toti. Într-adevãr, este posibil ca prin condamnarea de sine voluntarã pânã la iad sã fie prevenitã judecata lui Dumnezeu si astfel omul sã se dezvinovãteascã încã din viatã dupã îndreptãrile cuvintelor si întelepciunii lui Dumnezeu, adicã printr-un dar si o arvunã a Duhului Sfânt. Concluzia aceasta, cã Dumnezeu nu judecã de douã ori, poate fi trasã si din cuvintele Sfântului Ioan Scãrarul: "Prin pocãinta de bunãvoie evitãm pedepsirea si chinul involuntar". Iar în alt loc acelasi Sfânt Pãrinte scrie: "Prin rusinea prezentã voi scãpa de rusinea viitoare"(Scara 14, 38).

Arhimandritul Sofronie, în capitolul despre acest subiect din cartea sa intitulatã Sfântul Siluan Athonitul, aratã modul în care Siluan urmeazã firul de aur al traditiei care se desfãsoarã neîncetat în învãtãturile tuturor pãrintilor ascetici. Se aratã în mod limpede cã osândirea de sine la iad este mijlocul cel mai puternic de a fi eliberat din acest iad. Aceasta este inspiratia harului Duhului Sfânt. În rezumat, noi putem spune cã aceastã formã de ascezã a condamnãrii de sine genereazã pocãinta, curãtã intelectul, duce la smerenie, elibereazã de pãcat si face posibilã comuniunea omului cu Duhul Sfânt.

O învãtãturã asemãnãtoare despre condamnarea de sine la iad, ca una care dã nastere roadelor duhovnicesti, poate fi întâlnitã si la Sfântul Grigorie Palama. Dupã el, oricine se considerã vrednic de suferinta vesnicã se umple de curaj si devine pregãtit sã suporte orice greutate. Prin condamnarea de sine, trecãtoare si remediabilã, omul scapã de grelele si insuportabilele chinuri ale veacului ce va veni. Se întâmplã chiar, spune Sfântul, ca el sã fie eliberat si de rãutãti care îl amenintã în aceastã viatã, datoritã mentinerii în asceza autocondamnãrii, pentru cã bunãtatea lui Dumnezeu poate începe încã de aici. El mai adaugã cã aceastã experientã a Domnului a fost exprimatã si de cãtre dreptii de dinaintea lui Hristos, contribuind astfel la o exactã si fidelã întelegere a venirii Lui (Omilia 2, cf. Mihea 7, 9).

Observãm de-a lungul unei traditii neîntrerupte aceeasi experientã exprimatã în mai multe feluri. Superioritatea formulei Sfântului Siluan constã în faptul cã este vorba despre o revelatie imediatã, din partea Domnului Însusi, concis enuntatã. Pot fi distinse douã miscãri: Mai întâi "Tine mintea ta în iad", care indicã calea pogorârii lui Hristos la iad, iar apoi "nu deznãdãjdui", care echilibreazã primul moment prin nãdejde, deoarece calea Domnului este plinã de adevãr si viatã. Mesajul adresat de Hristos lui Siluan este dat sub formã de poruncã. Aceasta subliniazã necesitatea împlinirii ei în epoca noastrã. În zilele noastre, seductia plãcerilor trupului nu face decât sã se amplifice si se erijeazã în culturã înaltã care procurã voluptãti fine si puternice, "ca sã-i ducã în rãtãcire, de se poate, pe cei alesi"(Mc 13, 22). Aceastã somatie a Domnului oferã omului posibilitatea de a-L imita pe Hristos în smerita Sa pogorâre chiar pânã la iad, si de a câstiga astfel comoara darurilor izvorâte din Înãltarea Domnului. Altfel spus, omul primeste vrednicia de a se mãsura în mod decisiv si biruitor cu ispita timpului sãu, fãcându-se purtãtorul deplinãtãtii adevãratei si nestricãcioasei bucurii realizate prin Pogorârea si Înãltarea lui Hristos. Epoca noastrã se caracterizeazã printr-o intensã "poftã a cãrnii", prin "iubire de argint"(cf. In 2, 16 si 2 Tim 3, 2). Ea este întunecatã de spirit de neliniste si deznãdejde generalã.

Prima parte a mesajului Domnului îndeamnã la smerenie, biruind prima ispitã, iar a doua parte întãreste nãdejdea în eliberarea finalã care se apropie, fãcând fatã astfel celei de-a doua ispite. Pãrintele Sofronie crede cã mesajul încredintat lui Siluan este unul al Providentei dumnezeiesti care-si propune sã contrabalanseze duhovniceste pericolul catastrofei integrale continute în descoperirea stiintificã a teoriei relativitãtii lui Einstein. Aceste douã evenimente coincid aproape în timp.

Mesajul Sfântului Siluan exprimã într-adevãr o stiintã duhovniceascã înaltã, singura care se poate opune în mod eficace pervertirii si dezamãgirii produse de o manierã grãitoare de cãtre duhul rãu al acestor timpuri. Prin durerea crescândã a condamnãrii voluntare la iad, pentru iubirea poruncii Domnului, crestinul poate învinge orice suferintã si ispitã si poate demonstra astfel cã iubirea lui Hristos este a Aceluia care "a cãlcat cu moartea pe moarte", Cel mai tare decât moartea. Ceea ce este îndeplinit în mod voit pentru a rãspunde poruncii lui Dumnezeu este inspirat de întelepciunea dumnezeiascã si conduce la biruinta vesnicã. "Faceti în mod voit ceea ce vi se impune. Nu vã cheltuiti viata de care veti fi lipsiti în mod sigur"(Vasile cel Mare, Omilia 18 pentru martirul Gordie, 8). Aceastã biruintã îl face pe om supra-cosmic, asemenea lui Hristos, Care prin smerenia sa extremã a biruit lumea.

(Articol apãrut în revista "Buisson Ardent", nr. 4/1998, pp. 43-53)

Traducere: Cãtãlin Ghit

(text apãrut în revista Epifania)

 


Puneti comentariile Dvs la acest text, sau la problematica lui în FORUM-ul alãturat !

Aceastã paginã a fost ultima oarã modificatã
la data de 
TOP
Nistea's Page
Meniu:
Me & Myself | Traduceri | Poeme | Eseuri
Spiritualitate | Patericul adnotat | Jurnal athonit
N-writers | Simone Weil | Ileana Mãlãncioiu
Mari duhovnici | Legãturile Dvs!

Copyright © 2000-2001, Iulian Nistea.
This file may be copied on the condition to specify the copyright notice.