Pionieratul, în orice domeniu, este o întreprindere periculoasă prin definitie. În primul rând pentru că una din trăsăturile sau tendintele lui este să rupă barierele trecutului, traditiei, conservatorismului inerent fiintei umane.

Pionieratul într­o tară ca România, în care fluxul ideilor (hai să zic) civilizatorii pătrunde cu o întârziere de 10-15 ani fată de momentul de fortă din Occident este si mai periculos. Pentru că o idee ajunsă în vogă în Occident – sigur, după o anumită perioadă de testare a ei si a receptivitătii de care se bucură – riscă să pătrundă pe piata (agora) estică nu pentru ea însăsi, nici chiar pentru receptivitatea ei pe piata locală, ci pentru simplul motiv că a făcut (uneori "cândva") istorie în Occident. Si atunci ea se concretizează aici în anumite forme lipsite de discernământul adaptator la conditiile cultural-civilizatorii ale locului.

Această introducere principială, poate lungă si cu sigurantă alarmistă, pregăteste reluarea stirii apărută în Monitorul de Alba din 3 Iunie 1999, cum că în Scoala Generală nr. 1 ("Vasile Goldis") din Alba-Iulia, s-a introdus "educatia sexuală" pentru elevi.

Educatia sexuală nu poate fi, desigur, un rău în sine – după cum nu este nici un bine în sine. Este un instrument – de formare sau deformare – si deci totul depinde de felul în care este făcută: efectele ei pot fi benefice sau dezastruoase.

Iată, spre pildă, urmările "educatiei sexuale" în Danemarca, tară scandinavă care e, de mai multi ani, campioana "educatiei sexuale" în scolile europene:

  • violurile au crescut cu 300%
  • bolile sexuale au crescut (la tinerii sub 20 de ani!) cu 250%
  • cazurile de graviditate, de sarcină în afara căsătoriei s-au dublat
  • divorturile s-au dublat
  • avorturile au crescut cu 500% (!)

Doar două lucruri au scăzut: rata nasterilor si vârsta medie a primului raport sexual… (după Foi transmise et sainte tradition, buletin interparohial ortodox din sud-estul Frantei, nr.102/ 1998)

De noi depinde ca rezultatele "educatiei sexuale" în scoli si licee să nu încline spre dezastru. De noi, cei care facem această educatie. De noi, ceilalti dascăli, care suntem datori a urmări ceea ce se face (cu ochiul smerit al ne-specialistului, desigur) si roadele ce urmează (Pomul după roade se cunoaste, iar omul după fapte – zice proverbul). De noi, părintii acestor copii, care vrem să ni-i apărăm de toate relele, indiferent de ce natură sunt ele (în Statele Unite, de exemplu, asociatiile părintilor sunt atât de influente în scoli si mass-media încât unii nu se sfiiesc să vorbească despre o dictatură a acestor asociatii). De noi, cei 95% cetăteni crestini ai acestei tări. De noi, Biserica. De noi.

Sigur, nu trebuie să ne alarmeze o simplă posibilitate, o virtualitate. Putem însă, si trebuie, să fin treji, atenti, vigilenti: răul stie (a învătat) să se insinueze, să se amestece cu binele de o manieră care face operatia de extirpare un adevărat calvar. Să-l prevenim. Să nu ne trăim, noi si copiii nostri, o parte a vietii care s-o facă imposibilă pe cealaltă, să o transforme într-un cosmar. Un cosmar perpetuu.


Publicat în Monitorul de Alba