Seara, înainte să mă culc, mă gândesc la ziua ce a trecut şi-mi zic: "Oh, a mai trecut o zi din noi!" - Se "scurge" timpul? Se "scurge" viaţa?

Nu - timpul şi viaţa noastră curg în matca firii noastre omeneşti, curg între malurile, între limitele firii noastre, bolnave de la Adam încoace, şi pe care Noul Adam, Hristos, a venit să o vindece şi să o ridice la înălţimea Dumnezeirii. Dar până atunci această acceptare - cu realism, nu cu resemnare^[1] - a slăbiciunii, a neputinţelor firii noastre omeneşti este începutul smereniei.

Smerenia nu este o smerire, adică o ocărâre de sine, deşi această dosădire, ocărâre, osândire de sine poate fi un mijloc către, o cârjă în drumul către smerenie. Ci smerenia este o stare de spirit, o conştiinţă a stării şi a locului propriu - realism duhovnicesc ^[2].

Iar această stare a inimii atrage harul. Aceasta este "inima înfrântă şi smerită" (Psalmul 50), cumva opusă inimii împietrite (faţă de lucrarea harului). Această inimă se face sălaş lucrării personale a harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.

Şi iată că această "matcă" a timpului meu şi a vieţii mele, această matcă care nu este alta decât inima mea slabă, se face primitoare a unei altfel de curgeri: curgerea harului, de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!", ne bine-cuvântă preotul la Dumnezeiasca Liturghie.

Această simţire / percepere a tainei neputinţei proprii este şi începutul iubirii aproapelui: a înţelegerii pentru slăbiciunile aproapelui, a nejudecării / neosândirii aproapelui, a acoperirii neputinţelor aproapelui^[3]. Taina propriei neputinţe devine taina / sacramentul aproapelui, Iubirea, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul a tot binele, începutul şi sfârşitul legii duhovniceşti: "Întâi ştim că Dumnezeu este începutul, mijlocul şi sfârşitul oricărui bine; iar binele este cu neputinţă să fie crezut şi săvârşit altfel decât în Hristos Iisus şi Duhul Sfânt." Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 2.  Începutul este ceea ce ştim, ceea ce ne aducem aminte din legea iubirii: "Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; si cel de care nu-ţi aduci aminte, se va descoperi ţie. Şi să nu-ti dai cugetul fără judecată uitării." Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, 59.

Aşa, pentru această poruncă a iubirii, harul vine şi ne luminează neputinţa. Şi aşa curge viaţa noastră.