Adresate de Zaharia Sângiorzan

3. O definiţie a poeziei de totdeauna

E simplu, aplicăm definiţia dată de Mircea Eliade culturii: contactul permanent cu misterele.

4. Satul românesc

Mai păstrează unele valori, deşi se prezintă şi el grav contaminat şi corupt.

Dovadă această declaraţie a unei bătrâne maramureşene, la Şurdeşti, lângă biserică. Era întrebată de un grup de vizitatori străini – prin tălmaci – cum trăieşte, dacă nu duce lipsă de cele necesare traiului. Răspunde venerabila săteancă aşa: cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce ne pică, ne descurcăm.

Teribil răspuns, care arată cât de jos am cuborât, în cât de adânci straturi a pătruns spiritul şmecheresc.

26. Etic şi estetic

Refuz să mă las antrenat într-o discuţie implicând dihotomia estetic-etic de când am citit ecuaţia lui Wittgenstein: eticul şi esteticul sunt identici. Nu poate fi concepută opera de artă fără valoare estetică – şi nici fără valoare morală. Sunt două “feţe” sau ipostaze ale unei aceleiaşi fiinţări (ousia greacă, substanţa) întocmai ca cele trei “feţe” sau persoane ale Sfintei Treimi.

38. Mihail Sadoveanu

Să vă relatez trei scene autentice:

În fastuoasa casă, fostă a lui Richard Franasovici, din strada Pitar-Moşu în Bucureşti, Mihail Sadoveanu, preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, primeşte un ziarist căruia îi acordă un interviu. Li se serveşte un uriaş platou cu sandvişuri de tot felul. Sadoveanu le mănâncă pe toate, minus unul. Pe acesta, ultimul, îl rupe în două şi-i întinde gazetarului o jumătate grăind: vezi, sunt comunist, împart frăţeşte tot ce am.
În altă lumină: într-o excursie cu pluta pe Bistriţa, toată lumea priveştee cu nesaţ peisajul. Sadoveanu joacă şah (ori table, nu mai ştiu) şi habar n-are de peisaj. Apoi scrie o admirabilă – amănunţită şi exactă – relatare a călătoriei! (Ăsta-i geniul!)
A tradus din Psalmi cu ajutorul unui ebraist. Moses Duff. S-au împrietenit. Duff dă de înţeles că după a lui părere artistul nu trebuie să “se vândă” politicii. Sadoveanu, atunci, îi mărturiseşte: Ce vrei, ce vrei, ce nu face omul pentru o pâine? Da, Coane Mihai, zice Duff, pentru pâine da, multe, n-are încotro, dar nu pentru o felie de cozonac. (scenă relatată mie de doamna Valeria Sadoveanu la Văratec).

62. Modele pentru tineri

Noica, desigur. Şi, dintre bătrâni, Anton Dumitriu (deşi a făcut prostii gogonate, dar prostii, nu neruşinări). Apoi, cred, Eugen Simion şi Eugen Ionescu, neapărat: inteligenţă şi caracter! (din prea-plin). Vintilă Horia, cel din Spania. Virgil Nemoianu, de la Washington. Şi desigur, alţii, nu-i ştiu pe toţi.

69. Orgoliul din umilinţă

Să vă citez fraza (ultra nostimă) a unui episcop francez: “En fait d’humilité, je défie n’importe qui!”

Lăsând gluma la o parte: desigur există primejdia naşterii orgoliului din umilinţă; desigur. Noica îmi zicea: fă şi tu ca monahii care în post îşi puneau o picătură de ulei în cartofi sau varză. Ca să nu se trufească, ca să se smerească, să-şi dea “ticăloşia” în vileag

Astfel de “cedări” sunt salutare, profilactice.

72. Ideea faţă de mit

Să luăm un exemplu culinar. Ideea este reţeta. Mitul este torta încă nescoasă din cuptor. Opera de artă e torta garnisită şi frumos aşezată pe farfurie.

82. Morala iezuiţilor

Eu nu sunt un adversar al iezuiţilor. În polemica lor cu janseniştii, sunt întru totul de partea lor. Cazuistica a fost o lucrare liberală şi generoasă. O condamnă numai cei care nu-s informaţi. Dostoievski, cred, nu pe ei i-a avut în vedere, ci spiritul totalitar în sine – şi inchiziţia, născocire a dominicanilor, nu a iezuiţilor! Să nu uităm că în cazul Galilei, iezuiţii sunt cei care i-au luat apărarea şi au propus o foarte judicioasă soluţie a ipotezelor ştiinţifice.

92. Două principii pentru artist

Nu există fireşte reţete care să stea la îndemâna artistului, însă există două principii sine quibus non:

să facă numai ce-i place lui, să-i placă ceea ce a făcut, să nu-i pese de nimeni şi de nimic

93. Suferinţa

Numai aşa este suferinţa adevărată şi autentică: dacă e deznădăjduită şi inexplicabilă, absolut de neînţeles.

96. Trăim azi sub teroarea mediocrităţii?

Da, da, da, de trei ori da. Nu teroarea KGB, nu teroarea poliţienească, nu, ci dubla teroare: a preţului de cost şi a neiertătoarei, vigilentei, neobositei mediocrităţi. Mediocrii au alcătuit liga lor de neînvins al cărei scop e să bareze drumul oricărui cât de mic talent. Ăsta e “tăvălugul”, de care s-a tot vorbit în occident.

115. Prăbuşirea valorilor morale ale ţăranului român

Din câte văd la Rohia şi în Maramureş, din stilul de viaţă a rămas destul de mult. Dar valorile morale sunt prăbuşite. Şmecheria şi aici îşi întinde acum stăpânirea. Morala a fost înlocuită cu: “descurcă-te!” Iată noua lege: descurcă-te! O fi stângismul boala copilăriei comunismului. O fi imperialismul faza finală a burgheziei. Un lucru e cert! că faza finală a marxismului e şmecheria generalizată.

125. Cele şapte păcate capitale

Prostia,
Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut,
Fanatismul,
Invidia,
Trufia neroadă,
Turnătoria,
Răutatea gratuită.
Mai adaug o a opta: dragostea cu sila.

137. Ideile au un destin sau o vârstăistorică?

Răspunde Musil: ideile trăiesc atâta vreme cât se crede în ele, câtă vreme de bucură de credit. Apoi pier, dau faliment ca şi băncile care şi-au pierdut creditul.

Totul e credinţă. Ideile au aşadar şi ele viaţă, viaţă limitată, vârstă moarte.

Spengler şi Toynbee au expus problema pe larg.

Eu unul cred că aceasta chiar este adevărata istorie: evoluţia ideilor. Nu cred că ideile sunt un produs al materiei şi economiei, ci, dimpotrivă, ordinea socială şi economică este o consecinţă a ideologiei.

186. Capodopere din literatura religioasă românească

Mă repet: Ortodoxie şi românism de Dumitru Stăniloae, O fotografie veche de 14 ani [Eliade], Potirul lui Crainic, câţiva Psalmi ai lui Arghezi, De la noi la Cladova. Să nu-i dispreţuim pe Lascarov-Moldoveanu, pe Stere Diamandi. Popa Tanda e o mică izbândă a literaturii religioase. Cruciada copiilor a lui Blaga şi Anno Domini de Ion Marin Sadoveanu sunt piese religioase. Religioase sunt: Moartea lui Fulger şi Creanga de aur.

În închisoare s-au scris multe şi frumoase poezii religioase – unele de o mare frumuseţe (Crainic, Gyr, Mandinescu…)…

200. Ce vă face azi fericit?

Câte o vorbă bună spusă mie spontan.
Ne-boala.
Amintirea clipelor de fericire de altădată (Anti-Dante).
De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi.
Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte.
Clipele de civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup.

290. Sinteza etnică românească

Sinteza românească e admirabilă: avem duhul, contactul cu misterele şi cu tărâmul de dincolo de la traci; ordinea şi legea de la romani; şi puţină (tocmai cât trebuie) “frenezie” de la contactul cu slavii.

de la celelalte neamuri, mai ales: sluţenii şi defecte, de la greci, turci, evrei, maghiari, ţigani. Le-am adoptat numai defectele. Poporul român e dintre acelea care-şi dovedesc însuşirile bune şi superiorităţile numai când şi unde sunt în stare de puritate etnică (spre pildă în Maramureş).

307. Occidentul şi amplitudinea fiinţei

Europa de astăzi (occidentul) oferă un spectacol de nerozie şi îndobitocire cum rareori a mai fost din secolul IV încoace.

Să ăştia să realizeze amplitudinea fiinţei! Aida de! Vor realiza amplitudinea sclaviei, către care au făcut paşi mari. Statele occidentale sunt de pe acum vasale statelor africane (ex. Italia e sub suzeranitatea Libiei, Germania a Iranului, Franţa şi Anglia a Libanului (lui Abu-Nidal) etc., etc.).

311. Privilegiul mântuirii nu ascunde un imens orgoliu de a cunoaşte eternitatea, ideea de a fi cel ales şi neuitat?

Nu, nu, nu.

E o smerită nădejde a putinţei de a împlini cele patru comandamente creştine principale:

a fi fericit.
a putea iubi nelimitat, neîncetat şi faţă către faţă pe Dumnezeu.
a te regăsi pe tine aşa cum ai fost proiectat, fără intervenţia ulterioară a păcătoşeniei.
a te bucura de ceea ce este trăsătura cea mai specifică a omului (cum constată Unamuno): jinduirea veşniciei.

313. Suferinţa autentică

A nu se uita spusa Talmudului: orice suferinţă ca să fie autentică trebuie să fie:

de neînţeles pentru victimă,
cu totul lipsită de nădejde,
mai ales umilitoare.

336. Sfinţenia

Adevărata , marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi aţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior însă tot remarcabil şi sfânt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.

Forma cu totul superioară şi cutremurătoare de grea a sfinţeniei este ca, liber fiind, într-o obşte închisă trăind, să-ţi iubeşti aproapele nu mai puţin ca pe tine, aşa cum Hristos şi-a iubit apostolii (Ioan 13, 34).

De aceea sfinţi îi consider pe acei care au trecut cu bine examenul cel teribil, cel de care n-ai cum trişa: al închisorii ori al mănăstirii (ori chiar al vieţii în lume) iubindu-şi aproapele deşi prea bine şi prea desluşit îl vede aşa cum este. Restul: milostivirea, privegherile, posturile, metaniile, flagelările… sunt doare treptele dintâi ale Scării, sunt simple gymnofisii yoghine.

346. Luther şi Sf. Francisc

Întâlnindu-l pe Francisc care se plimba gol pe Via Appia şi vorbea de unul singur cu păsărelele, Luther ar fi strigat halebardierii să vină să-l ridice pe văditul posedat. Iar Francisc i-ar fi grăit zâmbind: Frate burduhănosule, de ce te mânii oare?

357 Ce înseamnă să ai “suflet politic”?

Înseamnă să nu fi tont, să nu te laşi îmbătat cu apă rece, să ştii să vezi, să simţi, să pricepi la iuţeală, să fii sensibil la microsemnale, să te doară de năpasta altora, să consideri problema pâinii aproapelui tău ca pe o datorie spirituală iar nu ca pe o simplă problemă materială, să poţi oricând deveni – cum atât de frumos a spus Iorga – un om public în zilele de urgie. Suflet politic? Vai de capul bărbatului care nu-l are şi mare pierdere zău nu e dacă nu se năştea.

Asta-i criza cea mare: a pierit din conştiinţa oamenilor sufletul politic, au devenit nişte robi nătângi. Şi nişte laşi – sufletul politic presupune o doză minimală de curaj.

Să punem capăt discriminării politici. Să redevenim oameni cu suflet, minte şi niţică bărbăţie, adică oameni politici.

361. Fariseismul

Fariseismul îşi trăieşte astăzi apogeul. Ce bine se potriveşte vremii noastre fariseul. El care strecoară ţânţarul şi înghite cămila. Birocratul, chiţibuşarul, cel sigur de sine, cel care nu cunoaşte îndoiala, spaima, nevoia de a-şi depăşi trufaşele certitudini. Cel care nici pe sine nu se mântuie, nici pe alţii nu-i lasă se mântuie. Fariseul e dogmatistul, e activistul, cel perfect împăcat cu sine, netulburatul, cel care nu bănuie că mai poate fi ceva dincolo de raza lui vizuală şi de marginile minţii lui. Cel încântat de sine, încuiat în sine, în doctrina, nomenclatura, rigoarea şi doctrina sa perfectă. Cel cu desăvârşire mulţumit cu sine, cu ideile, programul şi tabieturile sale psihomintale. Cel care nu se îndoieşte, căruia nu-i trebuie nici ajutor, nici prietenie, care nu simte nevoia de a se spovedi, de a se îmbunătăţi, de a fi iubit.

362. Statul

Nu suntem îndreptăţiţi să-i cerem statului să ne dea raiul pe pământ, dar suntem în drept să-i pretindem a nu realiza iadul pe pământ.

(texte după ediţia întâi a cărţii, apărută în 1992 la Editura Revistei Literatorul)