I. O noapte cu lună

Binecunoscutul scriitor al Bisericii Române, Ioanichie Bălan, povesteşte despre vizita sa la Muntele Athos şi despre sfinţii părinţi ai schitului Colciu: „De-a lungul istoriei, Muntele Athos a fost pentru întreaga lume o veritabilă citadelă a afirmării şi apărării credinţei ortodoxe. Pentru mai bine de o mie de ani, Athosul a fost cea mai înaltă şcoală a creşterii şi perfecţionării monahismului ortodox, fără egal în vreo altă ţară creştină. Athosul a dat Bisericii Ortodoxe sute de sfinţi, ierarhi remarcabili, asceţi, dascăli ai rugăciunii, monahi sfinţi, scriitori bisericeşti şi apologeţi ai dreptei credinţe şi a Tradiţiei ortodoxe. Aici Dumnezeu este lăudat de mai bine de un mileniu, probabil mai mult decât oriunde altundeva pe pământ, iar rugăciunea este înălţată către Domnul în mai multe limbi, printre care şi română. În fiecare noapte, de la miezul nopţii până se crapă de ziuă, monahii atoniţi se roagă din tot sufletul lor şi slujesc Sf. Liturghie în sute de biserici şi capele.”

Dorinţa de a cunoaşte mai de aproape Muntele Athos şi de a purta convorbiri duhovniceşti cu părinţii aghioriţi români ne-a îndemnat să pornim în pelerinaj spre acest munte binecuvântat şi sfânt.

După o oprire de două zile la Tesalonic, oraş încreştinat de Sfântul Apostol Pavel, traversăm peninsula Halkidiki şi de acolo, într-o mică ambarcaţiune, călătorim încă două ore pe Marea Egee înspre portul atonit Daphne. Iată-ne în ţara călugărilor ortodocşi din lumea întreagă! Iată-ne în ţara cea sfântă a Muntelui Athos! În port se află o mulţime de monahi şi pelerini care au venit din ţinuturi foarte îndepărtate. Preţ de alte două ore, urcăm un drum şerpuit şi ajungem la Karyes, capitala şi centrul spiritual şi administrativ al Muntelui, unde oprim pentru o noapte. Câţiva călugări români merg înaintea noastră. La miezul nopţii, clopotele trezesc pe toţi în Munte pentru slujba Utreniei. O atmosferă nemaiîntâlnită de linişte, de tihnă şi sfinţenie ne înconjoară... „Muntele Athos, Sfântul Munte, al doilea rai de pe pământ” spune un stih al Părinţilor aghioriţi.

A doua zi, un grup de monahi români ies în pelerinaj de-a lungul potecilor ascunse ale Athosului, înspre schiturile şi chiliile locuite de smeriţii monahi ce au venit din România. Ne îndreptăm spre chilia Sfântul Gheorghe-Colciu – un drum care ne ia patru ore de mers, până la asfinţit. Pentru început, rătăcim printr-o vale largă şi însorită, acoperită cu păduri, livezi de măslini şi viţă-de-vie. Aceasta este Kapsala. În vremurile de odinioară, aici se nevoiau sute de isihaşti, printre care şi mulţi români. Azi au rămas puţini. Chilii pustniceşti apar ici-colo pe pajişti şi în luminişuri de pădure. Unele sunt nelocuite şi într-o stare de neglijare, datorită absenţei monahilor. Altele sunt bine întreţinute, înconjurate de livezi de măslini şi lămâi şi pomi de grape – semn că unele sunt încă locuite, că în ele candela privegherii nu este stinsă şi că numele lui Dumnezeu este încă lăudat. La orizont pot fi văzute mănăstirile Pantocrator, Stavronikita, Iviron şi Filoteu, înăltându-şi turnurile spre cer, iar dedesupt, la poalele muntelui, se dezvăluie marea cea misterioasă.

În chilia Sf. Gheorghe, deasupra golfului Colciu, locuiesc trei monahi români, sub îndrumarea ieroschimonahului Dionisie Ignat. Părinţii ni se înfăţişează, având multă dragoste şi lacrimi în ochi. Ne închinăm în biserică, cântăm Domnului şi Maicii Sale – protectoarea Sfântului Munte, ne dăm sărutul de bun-venit şi rămânem aici peste noapte. O noapte cu lună, într-o tăcere inimaginabilă, ce trezeşte sufletul la rugăciune. Numai murmurul apei se aude slab jos, la poalele muntelui.

II. Schitul Colciu

O mare parte a informaţiilor noastre privitoare la istoria Colciului provine din scrierile bătrânului Ioan Şova, de la Chilia Sf. Gheorghe, a cărui lucrare, nepublicată, „O istorie pe scurt a chiliilor Sf. Gheorghe şi Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” o vom parafraza în cele ce urmează.

Tradiţia aghiorită reţine faptul că schitul Colciu al Mănăstirii Vatopedu a fost ridicat prima oară de un creştin foarte bogat şi evlavios din Italia, pe numa Kolchiu (pronunţat Colciu de greci), la începutul secolului al VII-lea. Atât schitul cât şi multele chilii construite mai târziu în jurul lui au fost fie distruse, fie s-au degradat de mai multe ori de-a lungul veacurilor şi au fost adesea reconstruite. Pe partea dinspre mare existau de asemenea sihăstrii şi peşteri unde trăiau pustnicii isihaşti.

Schitul a fost construit pe cel mai înalt pisc spre sud de Vatopedu, de-a lungul ţărmului estic al Athosului. Aşezarea oferă un climat mai blând şi mai uscat decât în alte locuri ale Athosului, nefiind expus vânturilor ce vin dinspre pădurile de castan, şi sunt atât de dăunătoare bolnavilor de reumatism. Astăzi nu a mai rămas nimic din acest înfloritor schit de odinioară, cu excepţia unui imens turn pătrat, supraetajat, ce este în totală ruină.

Între chiliile care au existat se numără Chilia Sf. Treime, Chilia Sf. Apostoli, Chilia Sf. Ştefan, Chilia Tuturor Sfinţilor, Chilia Întâmpinarea Domnului, Chilia Sf. Arhangheli, Chilia Sf. Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, Chilia Sf. Gheorghe, Chilia Naşterii Înaintemergătorului şi Chilia Sf. Ana. Dintre acestea, numai ultimele patru mai sunt astăzi locuite. Deşi chiliile Sf. Ştefan şi Sf. Arhangheli mai pot fi încă zărite, ele sunt abandonate. Tot ce a mai rămas din celelalte chilii sunt fundaţiile şi pajişti adânc îngropate în tufe de mure.

Poate cel mai renumit trăitor al Schitului Colciu a fost Sf. Agapie (prăznuit pe 1 martie), care locuit împreună cu bătrânul său îndrumător în Chilia Sf. Treime la mijlocul şi sfârşitul secolului al XVIII-lea. În timpul unui atac al turcilor, Sf. Agapie a fost prins şi ţinut în lanţuri ca sclav timp de 12 ani. În tot acest timp, el i-a slujit cu atâta credinţă pe musulmanii care îl cumpăraseră, încât aceştia i-au îngăduit mai multă libertate decât oricărui alt sclav.

După un timp, Sf. Agapie a fost eliberat din sclavie în mod miraculos, printr-o minune a Maicii Domnului. El a fugit în secret şi s-a întors în Sfântul Munte, la bătrânul său. Acesta l-a certat cu asprime pe Sf. Agapie pentru că fugise şi l-a trimis înapoi, ca să nu pricinuiască o pierdere turcului care-l stăpânea. Ca un adevărat fiu al ascultării, Sf. Agapie s-a reîntors la stăpânul său fără să obiecteze. Când a sosit şi i-a povestit stăpânului său tot ce se întâmplase, turcul şi familia lui au fost uluiţi de virtutea Sf. Agapie şi l-au ţinut în şi mai mare respect şi onoare. Ascultarea călugărului sfânt a servit ca început pentru convertirea stăpânului său la creştinism şi după câtva timp, stăpânul său, împreună cu doi dintre fiii săi au venit cu Sf. Agapie la Muntele Athos, unde au primit tunderea în monahism din mâinile lui. Ei şi-au sfârşit zilele acolo, în mireasma faptelor lor ascetice, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Singura dată când Colciu a fost lipsit de prezenţa monahilor a fost după răscoala greacă din 1821. În acea vreme, grecii, tineri şi vârstnici, s-au ridicat împotriva stăpânitorilor musulmani. Când s-a descoperit că nişte călugări greci atoniţi se înrolaseră în armata antiotomană, turcii au lovit cu putere în călugării atoniţi şi timp de mulţi ani au torturat cu cruzime locuitorii peninsulei. În perioada aceea toţi monahii, inclusiv cei de la Colciu, fie au fugit, fie au fost martirizaţi. Istoria aminteşte că monahii de la Colciu erau înghesuiţi în saci (atâţia călugări câţi putea să cuprindă un sac), care erau pe urmă strâns legaţi, târâţi pe vărful Colciu şi lăsaţi să se rostogolească asemenea bolovanilor în josul văii, în mare. Turcii aduceau apoi iar sacii pe deal şi repetau această tortură inumană. Acestea şi încă alte astfel de torturi au dus la abandonarea în mare parte a Sfântului Munte în 1821.

Spre sfârşitul secolului al 18-lea, Sfântul Munte a început să treacă printr-o renaştere spirituală. Câţiva monahi s-au strecurat înapoi la Colciu, dar nu înainte de venirea bătrânului Ilie Vulpe în Chilia Naşterii Înaintemergătorului, astfel încât întreaga regiune a început să înflorească spiritual, în adevăratul sens al cuvântului.

III. Bătrânul Ilie Vulpe (U8 decembrie 1928)

Bătrânul Ilie s-a născut în România, la Brăghicea, în regiunea Orhei (Basarabia) în 1851, fiul lui Ilie şi Melania Vulpe. Ca şi copil, el a fost botezat Eutimie şi a primit o educaţie aleasă, fiind crescut în tradiţia ortodoxă a ţării sale. Părinţii săi erau producători de vinuri. El a fost educat într-o şcoală particulară, într-o perioadă în care cărţile erau încă scrise cu litere slavone.

În 1877 a servit în armată şi a lucrat la transportul proviziilor. La puţin timp după întoarcerea acasă, el a intrat în Mănăstirea Frumoasa, în care a stat numai un singur an, înainte de a pleca la Muntele Athos, unde a venit în vara lui 1879.

După vizitarea mănăstirilor atonite, el s-a stabilit în nou-înfiinţatul schit isihast Lacu, sub protecţia Chiliei Maicii Domnului, împreună cu întemeietorul schitului, schimonahul Iustin. Aici el a fost tuns în monahism, primind numele Ilie, şi a fost repede hirotonit diacon şi apoi preot în 1880. În total, el a stat la Lacu 10 ani.

În 1889, părintele Ilie s-a mutat la Schitul Vigla, mai departe, înspre sud (lângă schitul Prodromu) şi s-a aşezat într-o altă chilie închinată Maicii Domnului, unde a rămas timp de 5 ani, împreună cu trei ucenici, dintre care doi veniseră cu el de la Schitul Lacu.

Era în 1894, când Părintele Ilie, deja binecunoscut drept un experimentat părinte duhovnicesc şi practicant al Rugăciunii lui Iisus, a venit la Colciu şi s-a stabilit Chilia Naşterii Înaintemergătorului, cu cei 3 ucenici.

Când a restaurat coliba, s-au adunat în jurul lui 5 discipoli – Eutimie, Andrei, Paisie, Gherasim şi Ioan Guţu – alcătuind o renumită familie duhovnicească. Ascetismul ieroschimonahului Ilie consta în tăcere şi rugăciune neîncetată, şi a devenit cunoscut ca un lucrător al rugăciunii inimii. El urma rânduiala Bisericii şi săvârşea Sf. Liturghie cu multă smerenie. Când slujea în zilele săptămânii, cu excepţia Sfintei Euharistii, el mânca numai prescură, primind alt fel de hrană numai sâmbăta şi duminica. Când nu săvârşea Sfintele Taine, el mânca numai o dată pe zi, excepţie făcând miercurea şi vinerea, când nu mânca nimic. Dormea foarte puţin şi citea zilnic din Sfintele Scripturi şi omiliile Sfinţilor Părinţi.

Pentru smerenia şi ascetismul său, dragostea divină şi harul Sfântului Duh s-a sălăşluit cu prisosinţă în inima acestui părinte. Ieroschimonahul Ilie Vulpe a fost un părinte iubitor şi blând, renumit pretutindeni în Athos pentru că era ospitalier, milos, sincer ca un copil şi înţelept în cuvânt.

Pentru mai bine de 30 de ani, părintele Ilie a fost unul dintre cei mai experimentaţi părinţi duhovniceşti din Muntele Athos, pregătind şi îndrumând pe calea Mântuirii sute de fii duhovniceşti – români, greci, ruşi, bulgari şi sârbi. Cu toţii îl căutau şi se foloseau de cuvintele sale. Dacă vedea că cineva se ruşinează înaintea lui, el îl încuraja imediat, spunându-i: „Îndrăzneşte, fiule, căci şi eu, la rândul meu sunt un păcătos!” Astfel el a adus multe suflete la pocăinţă.

Câteodată, el îşi sfătuia discipolii, spunând: „Fiii mei, nu uitaţi că ne aflăm în Sfântul Munte, unde Maica Domnului ne-a chemat să facem fapte bune. Neîncetat să ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii şi a întregului neam creştinesc!”

Altă dată a zis: „Părinţilor, nu uitaţi cuvântul din Pateric, pe care avva Iosif l-a rostit către avva Lot: „Nu poţi să te faci călugăr de nu te vei face ca focul, arzând tot.’ Aşa trebuie inimile noastre să ardă de dragostea pentru Hristos.”

Odată a venit la el pentru spovedanie un călugăr şi i-a zis: „Părinte, daţi-mi binecuvântare să mă fac nebun pentru Hristos!” Dar bătrânul i-a răspuns, zâmbind: „Nu-ţi ajunge că deja eşti nebun? Vrei să continui să fii un nebun?” Atunci monahul s-a ruşinat şi a făcut o închinăciune înaintea lui, zicând: „Iertaţi-mă, cinstite părinte, căci am păcătuit!” Dar bătrânul, sărutându-l, i-a dat drumul în pace.

Cuviosul părinte Ilie Vulpe s-a nevoit în Sfântul Munte timp de 50 de ani, slăvindu-l pe Dumnezeu zi şi noapte şi învăţând mulţi fii duhovniceşti. Apoi, văzându-şi sfârşitul apropiindu-se, i-a binecuvântat pe toţi. A adormit întru Domnul în pace, în 8 decembrie 1928 şi a fost deplâns şi condus la mormânt de mulţi călugări atoniţi.

Bătrânul Ilie a devenit înaintea sfârşitului său un îndrumător spiritual al monahilor de pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Mulţi discipoli s-au adunat în jurul lui, inclusiv bătrânul Ioan Guţu, care a fost de asemenea şi cel mai longeviv dintre ei toţi şi contemporanul nostru.

IV. Bătrânul Ioan Guţu (U5 decembrie 1996)

Bătrânul Ioan Guţu s-a născut la Popeşti în regiunea Soroca (Basarabia) în 1906. A mers la Şcoală în satul său natal urmând cele patru clase primare, potrivit obiceiului vremii sale. Se pare că a fost înclinat înspre monahism de la o vârstă tânără şi a auzit de bătrânul Ilie. În 1925, după ce a primit binecuvântarea tatălui său, a plecat spre Athos şi a mers direct la schitul Colciu. Tatăl său l-a vizitat mai târziu la Colciu şi i-a spus: „Asigură-te că vei muri aici!” Această dorinţă a fost îndeplinită de ascultătorul fiu, care nu a părăsit „chilia pocăinţei sale” până la moarte, 70 de ani mai târziu.

El a devenit discipolul bătrânului Ilie şi după aceea, după moartea acestuia, a unora dintre ceilalţi discipoli ai bătrânului Ilie. A fost tuns în monahism doi ani după sosirea sa, în 1927, hirotonit diacon în 1929 (după moartea bătrânului Ilie) şi apoi preot, în 1931. Ultimul dintre ucenicii bătrânului a decedat în 1951, şi pentru următorii 40 de ani, el a rămas într-o singurătate deplină, până la sosirea părintelui Augustin în 1990, care încă mai trăieşte şi astăzi în Chilie.

Părintele Augustin are multe lucruri de amintit despre părintele său duhovnicesc, bătrânul Ioan. Odată, luând parte la hramul Chiliei Sf. Gheorghe din apropiere, părinţii vorbeau după slujbă, dar părintele Ioan stătea tăcut. Un grec i-a cerut un cuvânt de folos, iar părintele Ioan a răspuns, citându-i pe Părinţii Pustiei: „Dacă nu poţi trage folos din tăcerea mea, atunci nici din cuvântul meu nu vei trage folos.”

Altă dată, când altcineva i-a cerut un cuvânt de folos, a spus: „Eu sunt un om simplu şi nu am cuvinte de folos. Cer şi eu de la alţii mai sporiţi sfat şi povăţuire duhovnicească. Dar dacă vom împlini făgăduinţele călugăreşti şi vom săvârşi călătoria vieţii aşa cum am început-o, să avem nădejde de mântuire!”

El a iubit slujbele Bisericii şi rânduiala rugăciunii. A urmat neabătut ciclul zilnic al slujbelor şi era mereu adâncit în rugăciunea inimii. Îşi petrecea nopţile în rugăciune, fie în chilia sa, fie în capelă. Adesea se auzeau din chilia sa zgomote şi certuri, dar bătrânului Ioan nu-i plăcea să vorbească despre aceste întâmplări. Ucenicul său Ilarion Dincă (care astăzi locuieşte în Chilia Sf. Ipatie a Mănăstirii Vatopedu) mărturiseşte că „dacă părintele Ioan nu ar fi privegheat o noapte, ar fi fost ispitit de diavol.” Dormea cel mult trei ore într-o noapte, şi aceasta stând pe scaun.

Bătrânul Ioan avea darul rugăciunii. O pereche din Tesalonic erau avansaţi în vârstă şi nu aveau nici un copil. Prin rugăciunile părintelui Ioan, le-a fost dăruită o fetiţă. Altă dată, izvorul de la chilie a secat şi, la insistenţele ucenicului său, părintele Ioan s-a rugat pentru apă. Curând cişmeaua s-a umplut şi n-a mai secat niciodată.

„Pe scurt”, spune părintele Augustin, „era un model de umilinţă în toate: hainele sale, mâncarea, chilia, vorba... în toate.”

Întrebat care sunt faptele bune care se potrivesc cel mai bine cu iubirea, părintele Ioan a spus: „Să-i iubim pe toţi în mod egal, dar să începem cu frica de Dumnezeu şi să sfârşim cu dragostea de Dumnezeu, care este cununa tuturor faptelor bune. Mai multă rugăciune, mai multă smerenie, mai multă dragoste de Dumnezeu ne vor conduce cu uşurinţă spre Împărăţia Cerurilor... Să ne rugăm unii pentru alţii şi să sperăm că Dumnezeu nu ne va părăsi... Totuşi, noi nu ne putem mântui fără ispite, răbdare şi pocăinţă.”

Privirea părintelui Ioan era senină şi cuvintele sale erau calme. „Cineva trebuia să practice multă răbdare pentru a-l asculta”, a spus ucenicul său. El avea mâini mari şi purta întotdeauna haine modeste. A suferit mult, mai ales în spre sfârşitul vieţii sale, când picioarele sale s-au umflat şi sângerau uneori în timpul privegherilor lui de toată noaptea, dar el nu s-a plâns şi-a neglijat niciodată programul său de rugăciune, şi a refuzat să consulte medici. De asemenea, Dumnezeu l-a învrednicit să-şi cunoască dinainte ceasul morţii sale, pe care l-a dezvăluit ucenicului său, cu două luni înainte.

Duminica, 3 decembrie 1996, părintele Ioan s'a impartăşit cu Sfintele Taine. Marţi, la Ceasul al Nouălea, a fost spovedit de părintele Dionisie Ignat, după care el a cerut iertare de la comunitatea Chiliei Sf. Gheorghe.

Bătrânul Dionisie Ignat mărturiseşte pentru bătrânul Ioan: „A venit la Muntele Athos în decembrie 1926. Când a venit, părintele duhovnicesc pe care l-a întâlnit a fost părintele Ilie, dar în scurt timp toţi aceşti bătrâni au murit, şi el a rămas singur timp de aproape 20 de ani.”

Noi am trăit cu părintele Ioan ca fraţii. Nu era nici o deosebire între cele două chilii ale noastre. Noi întotdeauna ţineam toate praznicele împreună.

A fost un foarte bun monah, şi era foarte strict şi riguros în trăi ca monah. Au încercat alţii să locuiască cu el, dar au fost incapabili. El era numai un preot, nu şi duhovnic. De când a murit ultimul părinte duhovnicesc în chilie, el nu a mai slujit niciodată, din smerenie.

La început, istoric vorbind, monahilor le era dată preoţia ca un ajutor în viaţa lor spirituală. Dar un adevărat monah, fie el preot sau nu, în cele din urmă va dori numai să fie cu Hristos. Un exemplu pot fi uriaşele mănăstiri din Egiptul antic, care aveau doar unul sau doi preoţi. Toţi monahii încearcă şi practică să atingă adevăratul har al Rugăciunii lui Iisus. Dar acesta, deşi imposibil de atins pentru aceia ce trăiesc în lume (chiar dacă unii o mai practică), este dat doar câtorva monahi, şi doar celor mai smeriţi. Părinţii din vechime spuneau că dacă cineva primeşte acest har, el trebuie să trăiască de unul singur.

Părintele Ioan a mers pe calea cea obişnuită a călugărului atonit. În Postul Mare, în primele trei zile ale primei săptămâni, el nu mânca, iar apoi mânca o dată la două zile. Dar el nu a spus nimănui altcuiva ceea ce făcea. Era un secret. El ţinea la modelul şi rânduiala vieţuirii monahale. Biserica are tot ceea ce este necesar pentru Mântuirea noastră. Trebuie numai să împlinim ceea ce ea ne spune. El a făcut aceasta mai mult ca oricine altcineva din ziua de azi, dintre cei pe care eu i-am întâlnit sau cunoscut.

Există o tendinţă de a ne căuta mântuirea în lucruri exotice, aceasta în timp ce ignorăm lucrurile care ne sunt aproape şi pe care le putem face cu mare profit spiritual. Există puţini care sunt aleşi în mod special de Dumnezeu, iar aceşti aleşi adesea acţionează pe căi ascunse. Dar pentru majoritatea oamenilor, trebuie parcurs drumul cel obişnuit.

În 1990 a venit părintele Augustin. Chiar dacă în ultimii ani, părintele Ioan a fost foarte bolnav, el a ţinut la standardul său de viaţă monahală până la ultima sa suflare – aceasta înseamnă Rugăciunea lui Iisus, privegherile ş.a. – cel mai important lucru pentru un monah. El a fost cel mai riguros împlinitor al vieţii monastice pe care l-am cunoscut vreodată, un monah dintre cei mai buni şi un om foarte sârguincios şi bun.”

În ziua morţii bătrânului Ioan, el şi-a pierdut capacitatea de a vorbi, însă mintea sa era lucidă. Mai târziu, când discipolul său a mers să ţină privegherea pentru Sf. Nicolae, părintele Ioan a adormit întru Domnul. Era 5/18 decembrie, pomenirea Sf. Sava cel Sfinţit, în 1996.

V. Bătrânul Ghedeon Chelaru ( U30 august 1979)

„Statutul Chiliei Sf. Gheorghe”, scrie părintele Ioan Şova, „este îndeaproape legat astăzi de numele schimonahului Ghedeon.” Bătrânul Ghedeon a fost primul părinte duhovnicesc al bătrânului Dionisie Ignat, şi totodată un foarte experimentat monah, sfătuitor şi practicant al Rugăciunii lui Iisus.

S-a născut în 1894, la Gădinţi, în Moldova, într-o familie evlavioasă (tatăl său Constantin era citeţ în biserică), şi botezat cu numele de Gheorghe. După parcurgerea obişnuitelor 4 clase primare într-o şcoală din satul său natal, tânărul Gheorghe a lucrat timp de patru ani în palatul prinţului Bogdan din Gădinţi, iar apoi a servit în armată timp de încă patru ani.

În timpul acela, ţara era în război cu germanii – era pe vremea Primului Război Mondial – şi tot regimentul său era pe front. Totuşi, la intervenţia prinţului Bogdan, sergentul Gheorghe Chelaru a rămas în spatele frontului, ca funcţionar. Aproape toţi colegii săi au pierit pe front. După ce a fost eliberat din armată, şi văzând că a fost ţinut în viaţă prin Pronia lui Dumnezeu, a decis să se facă monah şi a pornit imediat spre Sfântul Munte. Aceasta fu în 1920. După ce a ajuns s-a îndreptat spre Chilia Sf. Gheorghe a Schitului Capsala (care se află la nord de capitala atonită Karyes), la binecunoscutul bătrân Gherasim Sperchez.

După ce a petrecut cinci ani primind o formare spirituală atonită tradiţională, sub privirile atente ale bătrânului său Gherasim, tânărul Gheorghe a fost tuns în monahism cu numele de Ghedeon. La puţină vreme după aceasta, în 1925, a plecat în România pentru a strânge fonduri pentru Chilie. În decursul următorilor 4 ani, eforturile părintelui Ghedeon s-au dovedit de mare succes, căci la întoarcerea sa în Muntele Athos a adus cu sine 600000 de lei şi i-a dat imediat, alături de pomelnice, bătrânului său Gherasim.

În acea vreme, părintele Gherasim conducea de asemenea şi Chilia Sf. Tikon din Zadonsk din Capsala. Luând în considerare multe lucruri, cum ar fi condiţiile de viaţă de aglomerare din Chilia Sf. Gheorghe, maturitatea spirituală a promiţătorului său discipol, şi faptul că toţi ceilalţi monahi care locuiau cu el erau din Transilvania, pe când părintele Ghedeon era din Moldova, bătrânul Gherasim i-a dat părintelui Ghedeon Chilia Sf. Tikon în 1929.

La puţin timp după aceasta, părintele Ghedeon a cunoscut doi tineri monahi care erau fraţi şi trăiau o viaţă de sărăcie, dificultăţi şi ascetism în Chilia Buneivestiri a Mănăstirii Pantocrator: ieromonahul Ghimnazie şi ierodiaconul Dionisie Ignat. Aceştia doi au văzut imediat că părintele Ghedeon este un bun vlăstar duhovnicesc al bătrânului Gherasim Sperchez şi l-au întrebat pe părintele Ghedeon dacă ar putea să vină să locuiască cu el în Chilia Sf. Tikon. Părintele Ghedeon a fost sfătuit de bătrânul Antipa Dinescu, care trăia în apropiere, în Chilia Buneivestiri a Mănăstirii Stavronikita, să-i primească pe cei doi fraţi, iar în 1933 aceştia i s-au părintelui Ghedeon. În timp, părintele Ghedeon devenea tot mai renumit ca un monah experimentat iar Chilia Sf. Tikon din Zadonsk s-a mărit pentru a include 10 monahi.

Din moment ce Chilia Sf. Tikon era prea mică şi săracă în resurse pentru a adăposti atâţia fraţi, părintele Ghedeon a decis să se mute iar, într-o chilie mai încăpătoare. După căutări, el s-a decis asupra Chiliei Sf. Gheorghe din Colciu, deţinută de Mănăstirea Vatopedu, şi a fost achiziţionată în 1937.

Chilia Sf. Gheorghe era compusă din două clădiri: una în faţă, cuprinzând biserica veche (ridicată în 1613) şi a doua, cu două etaje, se afla în spate. Ambele edificii se prăbuşeau. A început reconstrucţia primei structuri şi s-a încheiat pe parcursul următorilor ani, cu mari eforturi şi probleme. Materialele erau aduse de foarte departe cu vaporul şi cu măgari, şi întreaga muncă de reconstrucţie în piatră, lemn şi ciment a fost realizată manual.

După ce biserica a fost restaurată, a fost extinsă printr-o nouă construcţie, conţinând o trapeză încăpătoare, o bucătărie şi o cameră pentru lucrul în lemn, care conţinea de asemenea o presă de măsline, un cuptor mare de cărămidă şi o cămară. În spatele primului etaj a fost construită o cămară largă pentru alimente. Apoi, deasupra bisericii şi a noilor clădiri ce erau ataşate acesteia, un al doilea etaj a fost înălţat, ce servea atât ca reşedinţă pentru monahi cât şi ca arhondaric.

Providenţa a făcut ca bătrânul Ghedeon să nu fie în stare a lua parte prea mult la această reconstrucţie. S-a întors în România în 1940 cu intenţia de a strânge ceva bani pentru viitoare extinderi ale edificiilor, să a fost prins aici de Cel de al Doilea Război Mondial. El a fost în stare să se întoarcă în Sfântul Munte abia în 1963, şi atunci fără fonduri. Din nefericire, cunoaştem prea puţin despre viaţa lui din timpul acestor 23 de ani. Aceştia au fost ani în care naziştii, şi mai târziu comuniştii, au tulburat pământul românesc. Fiind un monah şi mai ales un preot, sarcina sa nu a fost una uşoară.

Când, în cele din urmă, a fost în stare să se întoarcă, în 1963 (care era aniversarea a 1000 de ani de la moartea Sf. Atanasie Athonitul), el era aproape de vârsta de 70 de ani, slab şi bolnăvicios, dar înflorise duhovniceşte mai mult ca oricând. El a ajuns renumit ca un mare bătrân printre monahii aghioriţi.

În acest timp, erau numai 5 monahi în Chilia Sf. Gheorghe: stareţul Ghedeon, ieromonahul Ghimnazie Ignat, ieromonahul Dionisie Ignat (care începuse să preia tot mai multe sarcini, ca preot slujitor şi duhovnic în absenţa bătrânului Ghedeon), monahul Agatanghel şi monahul Arsenie. Nu mult după venirea bătrânului Ghedeon, trei dintre aceştia au murit – părintele Ghimnazie în 1965, părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971 – şi au rămas numai bătrânul Ghedeon şi părintele Dionisie. Oricum, în octombrie 1977, monahii Ioan Şova şi Ilarion Dincă au sosit din România.

Din 1974 până la moartea sa, bătrânul Ghedeon a fost foarte bolnav. Numai cu mare dificultate putea să mai vină în biserică şi la trapeză sau să facă o scurtă plimbare prin curtea chiliei. În restul timpului el rămânea în chilia sa şi adesea citea Psaltirea. Oricum, vocea sa era încă bună, şi el continua să cânte la cliros.

Bătrânul Ghedeon a fost o mare comoară de sfaturi şi instrucţiuni pentru aceia care veneau la el. El a cinstit mult typiconul vieţii monastice din Sfântul Munte, l-a împlinit atât cât i-au permis puterile sale, şi mereu îi încuraja pe ceilalţi să-l iubească şi să trăiască conform lui. În mod special, el se străduia să-şi păstreze rânduiala sa de seară de metanii şi rugăciuni, spunând că, spiritual, ele sunt tot atât de preţioase ca aurul. El avea multă răbdare şi blândeţe şi interzicea categoric orice bârfire sau acuzare a altora. Cuvinte ca „binecuvintează-mă şi mă iartă” sau „şi aceasta va trece” erau în mod constant pe buzele sale. Când chiar şi o mică neînţelegere era între fraţii de la Chilie, el imediat începea slujba Paraclisului Maicii Domnului, pe care el o considera protectoarea lui şi grabnic-ajutătoare (aşa cum fac toţi adevăraţii monahi atoniţi), şi se ruga pentru ca pacea să revină. Ori de câte ori nu se afla în biserică sau în odaia sa citind Psaltirea, spunea continuu Rugăciunea lui Iisus.

Simţind iminentul său sfârşit, bătrânul Ghedeon a început să primească Sfânta Împărtăşanie le fiecare două săptămâni. În ciuda vârstei sale înaintate şi a bolii, el s-a limitat strict la mâncarea de post timp de trei zile înainte de fiecare împărtăşire cu Sfintele Taine. Cu trei luni înainte de moarte, bătrânul Ghedeon s-a simţit iar foarte bolnav şi nu mai putea veni la masă ori în biserică. Nu putea nici măcar ieşi la plimbare şi gusta aerul curat. Părintele Dionisie a început să-i aducă Sfintele Daruri sus în chilia lui.

În 10 iunie, părintele Ilarion Dincă a plecat la Chilia Sf. Ipatie, pentru a fi alături de bătrânul Dometie Trihenea.

În 28 august, părintele Dionisie a mers să se roage înainte icoanei „Grabnica Ajutătoare” a Maicii Domnului la mănăstirea Dochiaru, şi s-a întors la Chilia Sf. Gheorghe a doua zi. În 29 august, de sărbătoarea Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, părintele Dionisie a slujit iar Sf. Liturghie. Bătrânul Ghedeon nu a consumat nici un fel de hrană toată ziua. În acea seară a rămas treaz întreaga noapte şi în jurul orei Utreniei a început să respire cu greutate. Aceasta a continuat până în jurul orei 2 după-amiază, când, după ce trăise o viaţă lungă în păstrarea cu credinţă a rânduielii mult-iubitei sale vieţuiri monastice atonite, şi-a dat în sfârşit sufletul în mâinile Domnului.

A doua zi, 31 august 1979, a fost înmormântat, şi 7 preoţi au luat parte la ceremonie. Părinţii rămaşi la Chilie au zâmbit la aceasta şi s-au gândit cât ar fi fost de mulţumit bătrânul cu ea – îi plăcuse foarte mult să se roage la slujbele bisericeşti cu multă lume.

VI. Tinereţea bătrânilor Ghimnazie şi Dionisie de la Colciu

Bătrânii Ghimnazie şi Dionisie s-au născut în comuna Vorniceni, în judeţul Botoşani, fii ai lui Ioan şi Casandra Ignat. În familie au fost opt fraţi şi surori. Dintre aceştia, fiul cel mai vârstnic, Gheorghe (viitorul batrân Ghimnazie) şi cel mai mic, Dimitrie (viitorul bătrân Dionisie) vor deveni monahi.

Bătrânul Ioan Şova scrie: „Tatăl lor a fost un bărbat de o evlavie extremă, care adesea mergea împreună cu toată familia să se închine la mănăstirile din apropiere. Iată un exemplu grăitor în ce priveşte marea sa credinţă: odată mergea în pelerinaj la moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava şi, necunoscând drumul, întreba pe toţi câţi întâlnea. După un timp, pe când încă era la trei sau patru ore distanţă de Suceava, mireasma mirului sfinţit veni la nările sale. Urmă mirosul şi descoperi că l-a dus direct la moaştele Sf. Ioan.”

Această mare evlavie s-a transmis copiilor. Ei nu lipseau niciodată de la biserică duminica sau de sărbători. Când copiii lui aveau trebuinţă de ceva, el făcea seara multe metanii şi se ruga cerând ajutorul lui Dumnezeu. În felul acesta, ei primeau întotdeauna ceea ce aveau nevoie.

Gheorghe s-a născut în 1899. A mers la şcoală timp de 5 ani în satul său natal şi a fost un elev foarte bun, în special la matematică. În perioada aceea, satul  avea mare nevoie de un contabil, deci primarul satului l-a sfătuit să urmeze şcoala de comerţ. Totuşi, pe când se pregătea să intre la examenul de admitere, alţii l-au sfătuit să nu urmeze această şcoală, iar el s-a întors acasă.

Dimitrie s-a născut în 1909 şi a urmat patru clase la şcoala din sat. În 1911, tatăl a murit, iar Gheorghe, fiind cel mai în vărstă dintre fraţi, deveni capul familiei.

Fiind încă un copil, Gheorghe a abandonat jocurile copilăriei şi s-a dedicat rugăciunii, metaniilor şi citirii din Vieţile Sfinţilor. În conformitate cu aceasta, el a decis ulterior să devină monah. Totuşi, familia s-a opus deciziei lui. Un respectat bătrân al satului pe nume Costache Iepure i-a spus că el auzise despre viaţa monahală că este grea. În plus, Costache adăugă că, dacă Gheorghe vroia să se facă monah, atunci el trebuia să fie un exemplu veritabil de monah, astfel încât satul să fie mândru de el şi să nu facă numele familiei sale de ocară.

În pofida responsabilităţilor sale de cap de familie, Gheorghe nu a fost scutit de serviciul militar. După ce şi-a încheiat serviciul în armată, el a hotărât să plece într-o mănăstire, însă nu ştia unde anume să meargă. Andrei, cumnatul său, i-a spus că ştie de un schit des vizitat, numit Măgura, mai sus de Târgu Ocna, nu departe de Cireşoaia, unde avuseseră loc teribile lupte cu nemţii. Îndată, Gheorghe scrise o frumoasă scrisoare stareţului de la Măgura, spunând că ar vrea să ajungă călugăr, dacă acesta din urmă îl va primi. Răspunsul veni repede: „Vino, frate Gheorghe, căci am mare nevoie!”

VII. Începuturile monastice ale fraţilor

În toamna anului 1922, Gheorghe porni spre Schitul Măgura. Stareţul, vazându-i sârguinţa, l-a tuns în monahism, cu numale de Ghimnazie în prima Duminică a Postului Mare în 1923. Fiind un om excepţional, având mare zel pentru viaţa monastică şi pentru slujbele Bisericii, a fost hirotonit diacon în 1924, deşi era încă relativ tânăr.

La Schitul Măgura se afla o mică icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Mulţime nenumărată de oameni veneau în special din Transilvania la biserica Schitului pentru miruire şi avuseseră loc multe vindecări. În timpul acesta, Maria, sora cea mai mare a părintelui Ghimnazie, s-a simţit rău. Aceasta avea o umflătură mare, de mărimea palmei ei, pe abdomen, şi cheltuise o mulţime de bani pe doctori, fără vreun rezultat. Părintele Ghimnazie a slujit de trei ori slujba miruirii şi i-a trimis ei făină şi ulei de măsline şi – minune a Maicii Domnului! – sora sa Maria s-a vindecat de boala ei.

Programul de viaţă al părintelui Ghimnazie de la Schitul Măgura era foarte strict. La miezul nopţii, el se trezea pentru canonul său de la chilie, iar după aceea, la 3:00, mergea la Utrenie. El făcea multe metanii şi închinăciuni şi postea des: lunea, miercurea vinerea el nu mânca nimic. În timp ce lucra rugăciunea cea neîntreruptă, el efectua munci fizice grele, cum ar fi încărcarea fânului cosit. În timp, el a devenit unul dintre conducătorii Schitului Măgura. Cunoştea bine întregul ciclu al slujbelor Bisericii. Citea şi recitea toate cărţile din biblioteca schitului.

Între timp, fratele său mai mic, Dimitrie, plin şi el de dorinţă arzătoare pentru viaţa monastică, l-a urmat pe părintele Ghimnazie la Schitul Măgura în 1923, pe când era în vârstă de 14 ani. Stareţul a decis să-l accepte, dar în acelaşi timp să-l trimită la şcoală. Astfel că, timp de doi ani, Dimitrie a învăţat la Şcoala Profesională din Târgu Ocna şi adesea vizita Schitul.

În 1926 a fost o mare dezordine din pricina schimbării calendarului bisericesc, ceea ce a cauzat separare printre credincioşi. Părintele Ghimnazie, Dimitrie şi alţi doi au plecat la Muntele Athos. Auziseră zvonuri despre viaţa excesiv de dificilă de acolo – că pâinea nu se putea găsi şi că monahii trăiau cu frunze – dar auziseră de asemenea că monahismul prospera acolo.

Bătrânul Dionisie îl va descrie mai târziu astfel: „Am mers întâi într-o mănăstire românească în 1923, pe când aveam 14 ani. Stareţul m-a trimis la şcoală. În 1924, au schimbat calendarul. Stareţul spunea că grecii au trecut la calendarul papal. În 1925, România a schimbat şi ea calendarul. Stareţul spunea că trebuie să trecem şi noi la noul calendar, iar aceasta este în regulă, pentru că este o chestiune administrativă şi nu una dogmatică. Însă în mănăstirile din România a fost o mare dispută şi mulţi au plecat la Muntele Athos.”

Bătrânul Ioan Şova scrie: „S-au îmbarcat la Constanţa pe un elegant vas românesc şi au ajuns în Pireu. Au stat acolo timp de trei zile şi s-au urcat pe o mică barcă stricată, ce era aproape mereu lovită de valuri. După multe aventuri, şi după ce au trecut prin multe insule, au ajuns la Muntele Sfânt la portul Daphne, unde, spre mirarea lor, găsiră pâine.”

VIII. Sfântul Munte Athos

În data de 6 septembrie 1926, au venit ca oaspeţi în Chilia Sf. Gheorghe a părintelui Gherasim Sperchez, de la Schitul Capsala, nu departe de Karyes.

Bătrânul Dionisie descrie sosirea lor astfel: „Am venit în 1926 cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem niciodată de Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sf. Gheorghe în Capsala. Acolo erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului şi îndată am avut parte de o Priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte linişte pe Muntele Athos.”

Neîncetat rugându-se, ei au pribegit prin Sfântul Munte. La Schitul Prodromu, egumenul Anikita le-a spus că după ce vor fi terminat să se roage la locurile sfinte din Munte, să se întoarcă, căci atunci, poate, îi va primi în schit. Oricum, între timp a fost numit un alt egumen, iar acesta le-a spus că sunt alţi monahi care vor să intre în schit, dar momentan lipsesc; aceştia trebuie să se întoarcă, înainte ca el să ia vreo decizie.

Deoarece se întâmplă des ca cineva să devină un bun monah atunci când începe prin a locui cu un străin, părintele Ghimnazie a decis că fratele Dimitrie ar trebui să facă aşa. De aceea l-a trimis la părintele Serafim, la Biserica Intrării în Templu a Născătoarei de Dumnezeu, lângă Karyes, mai jos de Schitul Sf. Andrei. Aceasta a fost în noiembrie 1926, şi fratele Dimitrie a stat acolo până în iulie 1927. În acest timp, părintele Ghimnazie lucra la Mănăstirea Iviron.

În iulie 1927, Chilia Buneivestiri de lângă Mănăstirea Pantocrator ajunse de vânzare şi fu achiziţionată de părintele Ghimnazie şi fratele Dimitrie, împreună cu un alt călugăr, părintele Sebastian. Ei au împrumutat 5000 de drahme de la un anume părinte Mihail, care era negustor la Karyes.

Bătrânul Dionisie spune despre aceasta: „Cumpăraserăm Chilia Buneivestiri din Capsala, împrumutând nişte bani, şi ne luă trei ani de muncă pentru a-i returna. Pentru fiecare zi de lucru câştigam 20 de drahme. În acele vremuri, cu atâta se puteau cumpăra doar două pâini. Era foarte greu de trăit. Era extrem de dificil să te ţii de programul zilnic de slujbe şi să mai faci şi altceva pe lângă aceasta. Dar în acest timp m-am simţit mai aproape de Dumnezeu decât oricând altcândva, căci era atât de greu şi trebuia să ne încredinţăm atât de mult voii lui Dumnezeu. Am locuit în această chilie timp de cinci ani. În 1927, am fost tuns monah, iar fratele meu (Ghimnazie) a fost hirotonit ieromonah. În 1931, am fost hirotonit ierodiacon.”

Au stat la Colciu la Chilia Buneivestiri până în 1933. Chilia era săracă în mijloace materiale, deci amândoi trebuiau să lucreze în Mănăstirea Iviron, în timp de părintele Sebastian rămânea la chilie. Aici, la Chilia Buneivestiri, au avut multe ispite din partea vrăjmaşului. Dracii le apăreau sub diferite forme vizibile şi auditive, pentru a-i înfricoşa ca să abandoneze rânduiala lor de la chilie şi viaţa strictă pe care o urmau în mod constant. Uneori dracii apăreau sub formă de câini turbaţi şi se năpusteau la ei, lătrând. Părintele Ghimnazie, oricum, se ruga şi slujea des Sf. Liturghie, iar dracii au dispărut. În acest timp, părintele Ghimnazie a căzut bolnav, totuşi el nu şi-a schimbat modul său aspru de viaţă.

Bătrânul Dionisie va relata mai târziu: „În 1933 am părăsit Chilia Buneivestiri pentru o altă chilie în Capsala, închinată Sfântului Tikon de Zadonsk. Egumenul Chiliei Bunavestire tocmai murise iar părintele Ghedeon (Chelaru), egumenul Chiliei Sf. Tikon de Zadonsk, ne-a rugat să mergem să locuim cu el.”

Părintele Ghedeon deveni acum părintele lor duhovnicesc, iar ei au locuit cu el timp de patru ani.

IX. Schitul Colciu

În 1937, amândoi fraţii au venit cu părintele Ghedeon la Chilia Sf. Gheorghe la Colciu, un schit al Mănăstirii Vatopedi. Toţi trei au lucrat cu mult zel şi renunţare-de-sine la reconstrucţia acestei chilii. Cu toată această muncă colosală, ei nu şi-au abandonat nici măcar pentru o clipă rânduiala lor ascetică, adică slujbele bisericeşti, canonul de la chilie şi lucrul în jurul schitului. Ei îndeplineau rânduiala bisericească urmând practica marilor mănăstiri, fără să omită nimic din Typicon.

Rugăciunile erau grupate astfel: Ceasul al Nouălea, Vecernia şi Canonul Maicii Domnului erau cântate cu un ceas înainte de asfinţit (când apune soarele în Sfântul Munte este miezul nopţii, după ceasul bizantin). Pavecerniţa se citea imediat după masa de seară. La ora 8 dimineaţa după calculele bizantine, ceea ce este echivalent cu ora 2 dimineaţa, slujbele începeau: Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, Ceasul al 3-lea, Ceasul al 6-lea, urmate de Sf. Liturghie. Un acatist se cânta după a şasea laudă a canonului de la Utrenie. Parastasul – o slujbă pentru comemorarea celor adormiţi – se citea după-amiaza. Canonul de la chilie se făcea întotdeauna cu un ceas înainte de Ceasul al Nouălea, adică atunci când călugărul era liber.

Chilia avea livezi de măslini – aproximativ 1000 de pomi – precum şi viţă-de-vie, portocali, lămâi, nuci, smochini, pruni, vişini etc. În grădină creşteau toate bucatele necesare: ceapă, usturoi, tomate, vinete, ardei iute, pătrunjel, ţelină, varză, sfeclă, cartofi, fasole etc. Călugării vorbeau de grădina lor ca de „vaca monahului” (ceea ce înseamnă că grădina era sursa lor principală de hrană).

Printre toate muncile lor fizice şi duhovniceşti, Dumnezeu le trimitea de asemenea şi consolări. În Chilia Sf. Gheorghe se află o icoană a Maicii Domnului de la Kazan, făcătoare de minuni, care acum se află în biserică. La început se afla într-una din chiliile monahilor şi stătea pe o masă în mijlocul camerei cu două candele aprinse înaintea ei. După cum povesteşte bătrânul Ioan Şova, „odată camera a luat foc şi întreaga pardoseală a ars, împreună cu mobila şi cărţile; oricum, cadrul ferestrei, uşa, masa pe care stătea icoana şi podeaua de sub masă au rămas intacte. Când părintele Dionisie a deschis uşa, încăperea era plină de fum sub presiune, care l-a lovit cu putere în faţă. Dar puţin după aceasta, când a fost în stare să privească înăuntru, el văzu icoana intactă iar candela de pe masă aprinsă, în timp ce chipul Maicii Domnului părea că zâmbeşte”.

Călugării începeau să se strângă în jurul lor, iar chilia reîncepu să prospere spiritual. În acelaşi timp, vrăjmaşul, care nu doarme, nu a încetat să îi tulbure pe asceţi.

Când bătrânul Ghedeon a plecat în România în 1940 să strângă fonduri pentru continuarea reconstrucţiei chiliei, întoarcerea sa a fost împiedicată de Cel de-al Doilea Război Mondial şi de venirea la putere a comuniştilor. Abia în 1963 el a fost în stare să se întoarcă, după mulţi ani grei. Între timp, părintele Ghimnazie devenise un sfătuitor duhovnicesc al monahilor, iar părintele Dionisie preluase sarcina de a asculta confesiuni.

Vrăjmaşul continua şi aici să-i neliniştească pe asceţi. Bătrânul Dionisie a zis: „Locuia lângă noi un frate Gavriil. Într-o zi, pe când se îndrepta spre biserică, dintr-o dată a început să strige şi să arate înspre mare. Era prea departe de noi ca să îl auzim, deci ne-am dus la el şi l-am întrebat pentru ce fusese toată acea gălăgie. A spus că atunci când clopotele au bătut pentru începerea slujbelor, văzuse demoni venind către ei dinspre mare ca un roi de albine – veneau să ispitească monahii când aceştia se adunau să se roage.”

„Altă dată, în timpul Privegherii, la momentul dintre sfârşitul Vecerniei şi începutul celor 6 psalmi, toţi cei din biserică stăteau jos ascultând o omilie ce se citea. Atunci unul dintre monahi, părintele Arsenie, remarcă o figură umbroasă, într-o haină neagră (nu putu să-i vadă chipul) care intră în biserică ţinând în mână ceva asemănător unei cădelniţe. Când această arătare „tămâi” un monah în stasidion-ul său (strană monastică), monahul aţipea în timpul omiliei. Părintele Arsenie era teribil de îngrozit, iar când arătarea veni la locul său, el strigă din toate puterile. Bineînţeles că asta i-a trezit pe toţi. Vedeţi? Monahul este un soldat, luptând împotriva celui rău.”

X. Adormirea părintelui Ghimnazie (U1965)

Cât timp a stat în Sfântul Munte, părintele Ghimnazie nu şi-a abandonat niciodată obiceiul de a se trezi la miezul nopţii şi de a îndeplini o parte a canonului său, fie de mătănii, psalmi sau rugăciune. De asemenea, era foarte important pentru părintele Ghimnazie să doarmă în mici reprize, fiecare ţinând de la două la trei ore, după care se trezea pentru a se ruga. În felul acesta, sufletul poate stăpâni trupul mult mai uşor.

Numărul minim tradiţional de mătănii şi închinăciuni pe care un călugăr atonit trebuie să le facă în timpul canonului său de la chilie, de care părintele Ghimnazie se ţinea, este impresionant. Pentru monahii tunşi numărul era de la 100 la 180 de mătănii şi 1200 de închinăciuni, pe când pentru un monah din schima mare ca părintele Ghimnazie era de 150-300 de mătănii şi 1200 de închinăciuni.

Se vorbea puţin în chilie – numai cât trebuia pentru lucru sau probleme de natură duhovnicească. Nu se pălăvrăgea şi nu se critica. Toţi monahii lucrau la virtuţile active de a-şi ţine gândurile îndreptate spre Dumnezeu şi rugăciunea pe buze. Pe lângă aceasta, părintele Ghimnazie se străduia să aibă prezenţa vie a lui Dumnezeu înaintea minţii, în inima sa şi în gândurile sale şi lucrările sale.

Părintele Ghimnazie avea o memorie foarte bună. Ştia pe de rost toate Ceasurile, întreaga Psaltire, Acatistul Buneivestiri, Acatistul Mântuitorului, Paraclisul Maicii Domnului, multe tropare şi alte rugăciuni. Timpul care-i rămânea după slujbe şi canonul său de la chilie, şi-l petrecea în lucrări în jurul chiliei.

În 1965, la doi ani după întoarcerea bătrânului Ghedeon din România, după ce luptase războiul cel drept ca un ostaş al lui Hristos, după ce trăise ca un mare monah ascet şi slujitor al lui Hristos, ieroschimonahul Ghimnazie a trecut la Domnul la vârsta de 66 de ani. După o boală care l-a făcut să se stingă văzând cu ochii, el a fost adăugat corului sfinţilor Părinţi atoniţi în Împărăţia lui Dumnezeu.

„Pentru aceia care trăiesc azi în Chilia Sf. Gheorghe”, scrie bătrânul Şova, „părintele Ghimnazie este un model către care noi trebuie să tindem a ne conforma. Pentru rugăciunile sale şi pentru acelea ale tuturor sfinţilor aghioriţi, să aibă bunul Dumnezeu milă de noi şi să dobândim un colţ de rai, avându-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii, în special cei din Muntele Athos.”

XI. Bătrânul Dionisie Ignat

Nu mult după adormirea întru Domnul a iubitului frate şi co-nevoitor al părintelui Dionisie, ceilalţi monahi din chilie au decedat şi ei – părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971. Au mai rămas numai bătrânii Dionisie şi Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părinţii Ioan Şova şi Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sf. Ipatie cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon în 1979. Deşi câţiva monahi mai veneau din când în când şi stăteau pentru puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi din chilie, până când bătrânul Iosif veni în Mănăstirea Vatopedi pentru a revigora viaţa cenobitică de acolo în 1989. Puţin după aceasta, noi aspiranţi începură să vină la Vatopedi şi în schiturile sale, inclusiv la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 monahi care trăiesc în Chilia Sf. Gheorghe.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o nouă încercare veni asupra bătrânului Dionisie – îşi pierdu vederea. Deşi asta era greu pentru el, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta el deveni un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul Iosif, care văzu în el un tovarăş lucrător al rugăciunii, căruia el însuşi i se putea confesa şi de la care putea primi sfat.

Cu toate acestea, vrăjmaşul a continuat să-l tulbure pe părintele Dionisie. În fiecare seară înaintea slujbelor, fratele care îi trezeşte pe toţi ceilalţi, bate mai întâi la uşa Bătrânului pentru o binecuvântare. Într-o seară, fratele veni şi bătu, însă după aceea plecă la biserică fără să fi primit binecuvântarea. La puţin timp după aceasta, bătrânul Dionisie auzi o a doua bătaie în uşă. Crezând că este acelaşi frate, deschise uşa şi, în ciuda cecităţii lui, văzu limpede un om cu o cârpă pe faţă. La început, nu realiză ce se petrece şi întrebă: „Cine eşti?” Omul îi spuse numele unuia cunoscut, însă Bătrânul înţelese imediat cine era la uşă. Făcându-şi cruce, Bătrânul întrebă: „De ce nu spui rugăciunea când baţi?” La asta, demonul răspunse: „De ce aş face-o? Voi călugării o spuneţi?” Bătrânul Dionisie strigă: „Înapoia mea, Satană, pleacă de aici!” Vrăjmaşul spuse: „Am să plec, dar mă voi întoarce!” şi părăsi chilia. După asta, bătrânul Dionisie adună pe toţi fraţii în biserică şi le povesti toate câte s-au petrecut, încurajându-i să preţuiască şi să respecte chiar şi „micile” porunci ale vieţii lor de zi cu zi.

XII. Sfaturile bătrânului Dionisie

Bătrânul Dionisie este privit în Athos ca unul dintre ultimii exponenţi ai „vechii şcoli” de viaţă duhovnicească din Sfântul Munte. Mulţi au criticat faptul că cea mai comună formulă de încurajare dată tovarăşilor săi nevoitori este: „răbdare, răbdare şi iar răbdare”. Iată însă o mostră mai detaliată din sfaturile sale duhovniceşti:

Întrebare: Părinţii spun că noi îl iubim pe Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Lui şi prin dragostea faţă de aproapele nostru. Cum poate începe cineva să facă aceasta?

Răspuns: La început, fugi de toate patimile. Dacă vrei să cultivi virtuţile trebuie să te smereşti.

Întrebare: Cum se face aceasta?

Răspuns: Dacă cineva are smerenia drept fundament, toate celelalte virtuţi vor veni. Fără smerenie nu se poate dobândi nimic, ca şi o casă fără fundaţie. Când cineva este smerit, îi vede pe toţi ceilalţi ca sfinţi. Harul vine şi se poate practica ascultarea cu dragoste. Cea mai puternică armă a diavolilor împotriva noastră este să ne înalţe cugetul. A-l face pe om mândru este cea mai puternică armă a lor, şi încearcă să facă asta cu noi încă din tinereţe, căci ştiu că cel mândru nu va merge la cer. Domnul spune că cel necurat nu poate intra în Împărăţia Cerurilor. Odată, când Sf. Macarie cel Mare era afară, strângând ramuri de palmier în deşert, un demon l-a întâlnit şi i-a spus: „Am o mare amărăciune căci nu pot să te întrec. Tot ceea ce faci, fac şi eu: tu posteşti, eu nu măcânc nimic; tu priveghezi, eu nu dorm niciodată. Într-un singur lucru mă întreci – în smerenie.”

Întrebare: Cum poate cineva să dobândească răbdare?

Răspuns: Smerindu-se. Mai tot timpul suntem nerăbdători pentru că suntem mândri. Dumnezeu încearcă să ne înveţe smerenia mai mult decât orice altceva.

Întrebare: Cum putem să ne întărim credinţa în Pronia lui Dumnezeu deasupra tuturor?

Răspuns: Mai întâi, nu trebuie să ne încredem în noi înşine şi trebuie să avem răbdare atunci când vin ispitele. După aceasta trebuie să lăsăm harul să lucreze.

Întrebare: Ce vreţi să spuneţi prin: „Trebuie să lăsăm harul să lucreze”?

Răspuns: Când înţelegem că Dumnezeu este lângă noi. Dar pentru asta trebuie să avem o bună cunoştiinţă a imperfecţiunilor nostre.

Întrebare: Cum ar trebui să ne rugăm?

Răspuns: Cu perseverenţă. E foarte important. Cu ajutorul rugăciunii, harul primit la Botez poate creşte.

Întrebare: Sfinţii Părinţi spun că atunci când ne rugăm ar trebui să stăm „în prezenţa lui Dumnezeu”. Cum putem cultiva aceasta?

Răspuns: Rugându-ne din tot sufletul şi şi cu multă concentrare.

Întrebare: Ce se întâmplă dacă cineva este înconjurat de multe griji, care fac dificilă amintirea în prim-plan a lui Dumnezeu.

Răspuns: Dacă ai smerenie şi iubire eşti în rugăciune. Este posibil să te rogi în situaţii dificile. Au existat sfinţi aflaţi în ascultări dificile şi s-au rugat, ca Sf. Calist al Constantinopolului. Dar aceasta este o stare foarte avansată. Pentru noi ascultarea cu dragoste este lucrarea noastră permanentă. Ascultarea duce la smerenie, iar smerenia duce la rugăciune.

Traducere si note: Mihnea Mustaţă
 (C) 2002