Despre Părintele Benedict Ghius auzisem, cu mult înainte de a-l vedea pentru prima dată la chip, de la Mihai Urzică, care avea pentru el o imensă pretuire, ca, de altfel, mai toată lumea curat implicată a Bisericii. Din toate cele ce ni le spusese Mihai, doar de două-trei lucruri, notorii de altfel, mi-amintesc. De faptul că Părintele făcuse ani buni de puscărie comunistă. De faptul că fusese, pentru lung timp, unul dintre Părintii cei mai duhovnicesti, strălucitori, de la Patriarhie. Si ne mai spusese Mihai cum, la un moment dat, după iesirea din închisoare, se pusese problema să fie făcut arhiereu, i se întocmise chiar "dosarul" în vederea acestui act, totul era pregătit, dar masinatii externe (Securitatea!) si interne (gelozia de breaslă!) îl feriseră de această corvoadă. Spun "corvoadă", pentru că după ce l-am cunoscut, atât cât puteam eu să-l cunosc, mi-am dat seama că pentru un om atât delicat si, într-un fel, atât de fragil (în sensul cel mai bun al cuvântului), cum era el, acest lucru ar fi constituit mai degrabă o povară.

Un episod, pe care chiar Părintele ni l-a povestit o dată, are însă si o notă de haz. În perioada imediat următoare lui ’64, după eliberarea generală a tuturor detinutilor politici, s-a pornit un mare scandal în legătură cu biserica românească din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a cărei "recuperare" sub jurisdictia Patriarhiei noastre era dorită mult de puterea comunistă. Cum Părintele Benedict fusese în tinerete prieten cu preotul din acea vreme al acestei biserici, cum statura sa morală si duhovnicească, aureolată si de anii de temnită comunistă, era extrem de impunătoare, i s-a impus Părintelui, în pofida vointei lui si în ciuda oricăror încercări de împotrivire, să meargă la Paris si să "actioneze" în consecintă. A plecat în cele din urmă, dar hotărât să nu dea curs practic "misiunii" încredintate. O dată ajuns acolo, românii locului, pentru care biserica era mai degrabă un bastion de rezistentă anticomunistă decât unul de întâlnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Părintele era necunoscut si nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului comunist si putin a lipsit ca să nu fie scos din Biserică molestat. Noroc că părintele paroh, prietenul său din tinerete, l-a luat sub protectie, a garantat pentru el si atunci a fost lăsat în pace. N-a schitat nici cel mai mic gest pentru a încerca să-i convingă pe acei oameni să revină la Biserica Mamă, deoarece a realizat rapid cum stăteau lucrurile si că orice întreprindere ar fi fost în van, mai mult ar fi tulburat lucrurile. După o lună de petrecere pariziană s-a reîntors în tară, primind reprosurile respective din partea celor ce-l trimiseseră, dar cu o constiintă la fel de curată ca si la plecare. Mi-aduc aminte de zâmbetul acela fin si usor amuzat cu care Părintele ne-a relatat această întâmplare, ca cineva care povesteste o sotie din tinerete. "{stia, în tară, mă închiseseră pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau să mă ia la bătaie că as fi comunist!"

A fost, se pare, tot mai marginalizat si până la urmă a fost obligat să se retragă la Cernica.

Cred că însotindu-l pe Mihai Urzică am fost acolo prima dată si am bătut împreună la usa Părintelui. Locuia pe malul lacului, într-o căsută vecină cu cea în care locuise cu un veac înainte Marele Calinic. Inima mi se făcuse mică si eram de tot pierit de emotie. Mihai reusise să-mi transmită toată pretuirea lui si să-mi creeze constiinta că mă voi afla în fata unuia dintre vârfurile monahismului românesc. Stiam că Părintele Benedict era nu numai un mare trăitor, dar si un om deosebit de cult, care făcuse studii în Franta (la Strasbourg, dacă mi-amintesc bine), care citise mult, si nu numai în domeniul teologiei, dar si din diversele altele ale culturii, ceea ce-i conferea printre monahi o aură de erudit. Mi-am dat seama atunci că, la rândul lui, Părintele avea pentru Mihai Urzică o dragoste si o pretuire egală cu a acestuia. Considera că el este cel care trebuia să ceară învătătură si sfat de la Mihai si nu invers.

Mi s-a întâmplat să am de câteva ori în viată prilejul să asist la întâlniri din acestea, "de gradul zero" duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de simplu, nu se spun mari cuvinte, dar în aer pluteste o tensiune sufletească si duhovnicească de o intensitate greu de suportat de cei mai slăbănogi din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin "energizată" (energii din cele necreate odihneau peste ei si se reflectau). Avem de-a face cu un fel de icoană a Taborului, cu o transfigurare evidentă a persoanelor respective (pentru că Hristos era prezent între ele), o lumină nematerială coborând peste ele, si toate acestea îti dădeau, ca si Apostolilor, o dorintă certă si intensă de a face colibe în preajma lor si de a petrece vesnic cu ele.

La chip, Părintele nu era deloc chipul clasic de călugăr mare duhovnic. Barba îi era putină, rară, tunsă foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subtire, aproape transparentă, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea obrajilor. Când l-am cunoscut, suferea deja de Parkinsonul acela puternic. Trebuia să-si tină o mână cu cealaltă pentru a-i mai potoli tremuratul. Era tot numai fragilitate si părea în toată clipa că se va frânge în scurt timp.

Privirea îi era de o nesfârsită candoare si de o blândete binefăcătoare. Numai infinită milă si iubire întelegătoare. În fata lui te simteai complet dezbrăcat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit si acoperit în acelasi timp.

Zâmbetul îi era schitat, fin. Râdea mai mult cu ochii, care îi erau din când în când invadati de o lumină care se revărsa în afară. Era în ochii săi atintiti asupra ta, totdeauna, o anumită uimire si curiozitate, o întâmpinare timidă, o încercare sinceră de a-L descoperi pe Hristos în tine.

Noi, intrând în Biserică la o vârstă... matură, învătasem una si bună: cum dăm de un duhovnic, să-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Părintele nu prea căpătai. Abia dacă, pe parcursul discutiei, apărea câte unul si trebuia să fii foarte pe fază ca să-l înregistrezi. Si poate că nu ne-ar fi mirat atâta, dacă nu i-ar fi mers duhul în legătură cu nivelul său intelectual si cultural. El era cel care începea să te întrebe. Ce mai era prin oras? La asta mai răspundeai cum mai răspundeai, dar când te întreba ce mai faci, amuteai. Se interesa de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred că a fost în mod real unul dintre cei mai smeriti oameni din câti am cunoscut. Părintele era si el un om destul de timid. Pentru mine, asta făcea întâlnirea cu el cu atât mai dificilă, cu cât timiditatea lui se întâlnea cu timiditatea mea. Nu plecai totusi niciodată cu mâna goală de la el. Bucuria sa era contagioasă si o purtai îndelung cu tine.

Părintele tăcea mult. La început, aveam cumva impresia, credeam că e din cauza mea, pentru faptul că sunt un intrus păcătos care tulbură comunicarea. Aveam sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar si o stare de bucurie neînteleasă si negrăită. Mai târziu aveam să dau de mărturia unor persoane de a căror statură duhovnicească nu mă îndoiesc, dar care trăiau aproximativ aceleasi sentimente si stări. Din această cauză e destul de greu de transmis ceea ce trăiai lângă Părintele Benedict. Aflai în preajma lui mai mult trăire decât discurs, iubirea era prezentă mai mult sub forma de flux energetic decât de corpuscul-cuvânt. Vorbea putin si cu mult tâlc. Numai cei care i-au stat mai mult în preajmă au ajuns să se smulgă cât de cât acestei tensiuni si să mai noteze câte ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate si Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard când observa că datorită tăcerilor prelungi si încărcate de semnificatii se crea o tensiune spirituală atât de intensă încât aveai sentimentul că toată casa tremură cu tine si te însotea un anumit sentiment de disconfort. Căci crestinismul nu este, în fond, un fotoliu confortabil în care te asezi linistit spre a-ti savura credinta si a judeca distant lumea.

Dincolo de cuvintele care se spuneau, putine si întrerupte de pauze lungi, care nouă ni se păreau si mai lungi, rămânea predica aceea atât de puternică si de subtilă, cu prezenta. Plecai încărcat si cu o bucurie nemărginită care-ti umplea fiinta, chiar dacă nu adunai prea multe cuvinte.

La început, încă ne primea într-un fel de cameră destinată special acestui scop, aflată în dreapta culoarului de la intrare. Nu o dată a trebuit să-l asteptăm, pentru că avea în altă cămărută pe cineva la spovedit. Între timp, priveam în tăcere rafturile pline de cărti, multe din ele în franceză si apartinând la tot felul de domenii ale culturii. Cred că am zărit pe-acolo, mai la început, în camera de primire, si un pick-up si discuri de muzică clasică.

Părintele era foarte bine îngrijit si protejat de o maică, al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Ea ne aducea, câteodată din proprie initiaivă, câteodată la solicitarea Părintelui, câte o farfurioară cu dulceată de cirese amare, de un parfum si un gust cum nu mi-a fost să regăsesc în altă parte. Si paharul cu apă rece de fântână era la fel de bun. Chiar dacă măicuta era cea care făcea cu atâta mestesug dulceata, aceasta părea să-si tragă mai degrabă savoarea inconfundabilă, pogorîtă parcă din paradis, de la Părintele în preajma căruia fusese pregătită.

Mai târziu tot mai bolnav, ne primea în camera din stânga, unde si dormea. Dar nu o dată, atunci când i-am bătut la usă, totdeauna cu o emotie peste măsură, maica ne-a comunicat că Părintele era slăbit si nu putea să ne primească. Se pare că a suferit mult în ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Multi ne miram cum de poate să reziste atâta un părinte atât de plăpând si aproape dintotdeauna suferind, în timp ce altii mai voinici se tot duceau.

Pe birou, în parte răvăsite, pe mijloc, în parte stivuit, pe la colturi, numeroase cărti si hârtii. Cred că primea destul de multe scrisori. Mai târziu apăruse, la capul patului, si un radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat pe Europa Liberă, cred, dar poate că asculta si BBC-ul.

Cel mai adesea, după ce ieseam de la el, simteam nevoia să mai hălăduim prin mânăstire si ne îndreptam spre ostrov, în cimitir. Îl puteam vedea de departe cum îsi făcea "plimbarea" de seară în amurgul stins al Cernicăi, străbătând în lung si-n lat balconul căsutei, ce dădea spre lac si spre insulă. Se gândea, se ruga, privea minunile întocmite de Dumnezeu...? Uneori aveam impresia că ne însoteste cu privirea binecuvântător.

Costion Nicolescu