Arhimandritul Dometie Manolache a fost, asa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, “un erou al credintei, un suflet de mare sfintenie si puritate”. S-a născut în satul Mărculesti, la poalele Muntilor Pănătău (jud. Buzău), în 15 octombrie 1924. A fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinti evlaviosi si muncitori, care l-au crescut prin truda bratelor, în frică de Dumnezeu, în ascultarea si respectul celor mai mari, cu simtul răspunderii si al muncii.

Cele sase clase primare le-a absolvit la Târlele-Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe care l-a absolvit în anul 1945 ca sef de promotie. În acelasi an s-a înscris la Institutul Teologic din Bucuresti, iar în anul 1949 a fost declarat licentiat în teologie, în urma prezentării tezei de licentă Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, notată cu calificativul “exceptional”. Vocatia deosebită pentru viata monahală îl determină ca la 6 iulie 1949, în aceeasi zi si lună în care a trecut la cele vesnice, să se închinovieze la Mânăstirea Prislop. Este hirotonit preot la 6 august 1949, în Mânăstirea Hodos- Bodrog, si duhovnicia o primeste în catedrala episcopală din Arad, prin Episcopul Andrei Mageru. Pe data de 14 septembrie primeste chipul îngeresc la Mânăstirea Prislop, în acelasi timp cu colegul său de facultate, viitorul Mitropolit Antonie Plămădeală, avându-l drept nas de călugărie pe Părintele Arsenie Boca. Desi avea doar 25 de ani, pătruns adânc de responsabilitatea luată înaintea lui Dumnezeu, a respectat cu strictete cele trei voturi monahale, aplicându-le în mod consecvent, fără sovăire, în duh de smerenie si jertfă totală. Rămâne la Prislop până în 18 mai 1952, când se transferă la Mânăstirea Afteia Cioara.

Viata mânăstirească în Transilvania nu era într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia si în Moldova, realitate pe care o cunostea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât si nemijlocit, de aceea Părintele dorea să-si închine toată puterea de muncă întăririi credintei strămosesti si unitătii neamului. Părintele Dometie a socotit că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vietii mânăstiresti din Transilvania. Din rândul tinerelor care veneau la Prislop si Afteia, douăzeci si trei de fete de pe Valea Sebesului s-au decis să intre în cinul monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu sprijinul lor, al părintilor lor si al unor credinciosi, Părintele a pus la cale construirea unei mânăstiri în apropierea comunei Strungari-Sebes. Pentru ca tinerele să învete viata călugărească într-o mânăstire cu veche traditie monahală, cu binecuvântarea Prea Sfintitului Antim Angelescu de la Buzău au fost primite, în anul 1952, la Mânăstirile Rătesti si Barbu, Părintele Dometie fiind închinoviat la Mânăstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul lor, precum si al vietuitoarelor Mânăstirii Rătesti. Concomitent a fost numit director si profesor la scolile monahale ce functionau la cele trei mânăstiri. După ce au învătat rânduiala monahală, tipicul slujbelor si muzica psaltică, după ce au absolvit scoala monahală si s-au calificat în meseria de tesătoare, au fost închinoviate la Mânăstirea Râmet care tocmai fusese transformată în mânăstire de maici, deoarece forurile superioare bisericesti si de stat nu au permis înfiintarea proiectatei mânăstiri pe Valea Sebesului. Părintele Dometie a întâmpinat multe dificultăti până să ajungă ca duhovnic la Râmet, atât din partea Prea Sfintitului Antim, care nu dorea ca el să plece din eparhie, cât si din partea Prea Sfintitului Nicolae al Clujului, care cunostea sălbăticia tinutului Râmet si sărăcia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit preot-duhovnic la Mânăstirea Râmet si parohia Râmet-Sat, după ce a trebuit să rămână câtva timp la Mânăstirile Piatra-Fântânele si Dragomiresti. Viata Părintelui Dometie este strâns legată de obstea Mânăstirii Râmet. În primii ani ai înjghebării mânăstirii, Părintele si cele 40 de vietuitoare au îndurat multe neajunsuri: chilii putine, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a îmbrăcămintii si a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului 410, maicile au fost nevoite să plece pe la casele părintilor sau să lucreze în lume, mânăstirea fiind desfiintată. Această pribegie a durat până în 1969, timp în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o sectie de covoare ce apartinea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie si-a întărit obstea risipită în tară, direct sau prin scrisori, iar maicilor din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mânăstirea Râmet a fost transformată în cabană si bufet, maicile reusind să se întoarcă întâi ca civile, cu sectia de covoare, fiind chiriase si locuind împreună cu turistii. Părintele reuseste să construiască o cabană în care o mută pe cea din incinta mânăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au însemnat un risc, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele, trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric si a apei potabile, cele două case parohiale. A sădit livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de peste. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi si a ajutat la înfiintarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mânăstirii, plătind biletele multă vreme ca să fie rentabilă.

Pe lângă activitatea administrativ-gospodărească, Părintele Dometie a acordat o importantă deosebită si studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la Institutul Teologic din Bucuresti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună înainte de sfârsitul său fulgerător.

Părintele Dometie a murit într-o duminică, pe data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfintitul Emilian sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui: “Teolog distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar de o mare capacitate...si-a dat necontenit silinta pentru a îmbogăti, lărgi si aprofunda, în toate fibrele fiintei păstoritilor săi, constiinta dăruirii de sine pentru interesele obstei, pildă dându-se, din belsug, ca unul care toată viata a ars pentru ideea dăruirii de sine...Cel mai viu si mai frumos omagiu pe care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vietii sale, după puterile noastre”.

Monahia Eudoxia
Mânăstirea Râmet, Alba
Epifania nov-dec 1997