Textul reprezintă un capitol din Călugăria mistic-contemplativă
Mai înainte de a vorbi despre călugăria mistic-contemplativă, voim să arătăm pe scurt de câte feluri este viata monahală sau călugărească din punct de vedere al organizării sau al trăirii exterioare. În această privintă, Sfintii Părinti au împărtit viata monahală sau călugărească în trei cinuri sau rânduieli:
- în petrecere pustnicească (anahoretismul)
- în vietuirea a doi sau trei de un cuget
- în viata de obste
- Viata pustnicească cere îndepărtarea de oameni, în pustie, cu punerea nădejdii de mântuire a sufletului, de hrană, de haină si de toate nevoile trupesti numai în Dumnezeu.
- Convietuirea cu unul sau doi frati de un gând trebuie să se săvârsească sub povata unui bătrân experimentat în ale Sfintei Scripturi si în viata duhovnicească, căruia ucenicii îi sunt datori cu supunere deplină si ascultare.
- Viata de obste, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, începe de la convietuirea, după pilda Mântuitorului si a Apostolilor Lui, a nu mai putin de 12 frati si poate creste până la un număr mare de vietuitori, ce pot apartine mai multor natii. Toti fratii adunati în numele lui Hristos trebuie să aibă o inimă, un cuget si o dorintă de a lucra împreună pentru Domnul, prin împlinirea dumnezeiestilor porunci, si de a-si purta sarcinile unii altora, întru frica lui Dumnezeu, având în fruntea obstii un staret si povătuitor, o căpetenie a mânăstirii, priceput în tâlcuirea Sfintei Scripturi si capabil de a povătui si cu cuvântul, si cu fapta. Acestui povătuitor fratii îi datorează supunere ca Însusi Domnului, prin tăierea desăvârsită a vointei lor si a hotărârii lor, adică întru nimic împotrivindu-se poruncilor lui si învătăturii lui, dacă acestea vor fi conforme cu poruncile dumnezeiesti si cu învătătura Sfintilor Părinti.
Despre toate aceste trei feluri de viată călugărească avem mărturie în Sfânta Scriptură. Care însă din aceste trei feluri de monahism este de preferat?
Marele dascăl al vietii călugăresti, Sfântul Ioan Scărarul, o recomandă pe cea de mijloc, numită calea împărătească. Acesta ne sfătuieste a nu intra în viata de obste, nu pentru că nu ar fi folositoare, ci pentru că cere o mai mare răbdare. Calea de mijloc, zice el, are acea îndemânare că nu cere răbdare prea mare, trebuind să te supui unui bătrân si la unul sau doi frati. Dimpotrivă, în obste trebuie să te supui nu numai staretului, ci si întregii frătimi, suferind de la ei certări, reprosuri, ocări, să fii praf si cenusă sub picioarele tuturor si ca un rob cumpărat pe bani, slujind tuturor, cu smerenie si cu frică de Dumnezeu.
Fată de aceasta si cea de mijloc, vietuirea singuratică, în pustie, cere tărie îngerească, si noul începător, mai ales cel biruit de patima mâniei si a mândriei, a zavistiei si a îngâmfării, să nu îndrăznească a face vreun pas spre această vietuire pustnicească. Acel ce îndrăzneste se expune, prin îndrăzneala sa, mâniei lui Dumnezeu. Asemenea unui ostean neîncercat, nedeprins fiind în viata de obste si nestiind să tină în mâini sabia cea duhovnicească, si fuge totusi de ostenii încercati ai lui Hristos ca să intre în luptă cu vrăjmasul demon, în loc de biruintă dobândeste, prin îngăduinta lui Dumnezeu, înfrângerea. Istoria monahismului ne arată că printr-o astfel de vietuire încăpătânată si fără rânduială, o multime de monahi s-au pierdut, fiind ademeniti de diavol si întunecati la minte.
Viata de obste însă este rădăcina adevăratei vieti călugăresti, asezată pe pământ pentru oameni de Însusi Iisus Hristos, dându-ne pildă a unei astfel de vieti obstesti în persoana Sa si a celor 12 Apostoli care s-au supus întru totul, stiind dumnezeiasca ascultare care este virtutea de căpetenie a puterilor ceresti. Tot ea a fost si temelia vietii fericite a celor dintâi oameni din rai, iar când a fost pierdută de oameni, Fiul lui Dumnezeu a statornicit această virtute făcându-Se ascultător Părintelui Său ceresc până la moarte. Prin ascultarea Sa, El a vindecat neascultarea noastră si a deschis Calea celor ce cred într-Însul si se supun poruncilor Lui. Urmând Domnului în Biserica primară, opt mii de crestini au trăit obsteste, nesocotind nimic al lor si având toate de obste, si pentru o astfel de vietuire ei s-au învrednicit să dobândească un suflet si o inimă. Nici un fel de vietuire nu aduce omului o mai mare propăsire si nu-l izbăveste de patimile sufletesti si trupesti ca viata de obste în fericita ascultare. În viata de obste, datorită smereniei ce se naste din ascultare, se poate ajunge la desăvârsita curătenie. Ascultarea este legată de viata obstească cum este legat sufletul de trup. Ea este scara cea mai scurtă către cer, având numai o singură treaptă: tăierea voii. Cel ce cade din ascultare cade de la Dumnezeu.
Viata monahală este, după menirea ei, cât si după însusirile ei, o viată lăuntrică si de mare pret, deoarece scopul principal este grija pentru mântuirea sufletului. Chemarea călugărilor nu constă în lupta cu dusmanii din afară, nici în succesele din viata materială si nici în activitatea în mijlocul oamenilor, cu scopuri pur pământesti, ci în lupta cu dusmanii lăuntrici ai mântuirii, luptă care se dă în lăcasul tainic al sufletului. Izbânzile din viata morală, lucrarea duhovnicească pe cea mai înaltă treaptă – iată în ce constă viata călugărului. Realizările pe acest tărâm rămân în mare parte cunoscute numai lui Dumnezeu, Care pe toate le vede.
În primele veacuri ale erei crestine, când monahismul se dezvolta vertiginos în pustiul Egiptului, el a uimit lumea prin modul de viată opus celui laic, si multi adunau mărturii despre pustnici si le descriau modul de viată. Din aceste descrieri se alcătuiau Patericile, Lavsaicoanele, Grădinile duhovnicesti. Vizitatorii pustnicilor erau oameni de bună credintă, care, venind la ei după un sfat, au consfintit în scris aceste cuvinte de învătătură, precum si faptele de evlavie ale părintilor din vechime. Astăzi se întâmplă invers: viata monahală este un fenomen obisnuit, nu se consideră o mare ispravă aceea că oamenii, lepădându-se de legăturile familiale si sociale, de plăcerile vietii, se închid între peretii unui oarecare asezământ monahal, nu consideră nici un merit deosebit faptul că monahul petrece majoritatea timpului din cursul zilei la slujbele din biserică si în rugăciune, supunându-se rânduielilor aspre din mânăstire, în privinta mâncării si a ascultării neconditionate fată de staret (egumen), urmând smerit chemării sale si necunoscut de nimeni. Vizitatorilor mânăstirii li se vorbeste despre asezarea lor, rânduieli ale slujbelor din biserică, dar viata duhovnicească a călugărului le rămâne ascunsă.
Dacă în fiecare mânăstire s-ar aduna date despre călugări deosebiti si s-ar păstra în arhiva mânăstirii, atunci lista ascetilor ar fi mai deplină si multi si-ar schimba părerile gresite despre monahism
În mânăstire, însăsi viata obisnuită a călugărului de zi cu zi este o luptă duhovnicească. Numai hotărârea sinceră si fermă de a sluji întru totul lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său, îi poate determina pe fiecare din acesti insi să intre în mânăstire, afierosindu-si întreaga viată slujirii lui Dumnezeu. Oricine vine la mânăstire locuieste la început în calitate de închinător si, după sfatul staretului sau superiorului, mai târziu îsi va alege un părinte duhovnic căruia i-ar putea încredinta viata sa duhovnicească, apoi este primit în rândul fratilor. Nimeni din cei veniti nu e tratat preferential. Toti consumă aceeasi hrană, poartă aceeasi îmbrăcăminte, fără exceptie ies la lucru. Se tine seama de starea fizică a fiecăruia; celor slabi li se dau îndeletniciri mai usoare. Muncile variate si nu prea plăcute învată sufletul să fie supus si smerit.
Ziua tunderii e o zi de biruintă duhovnicească, atât pentru cel ce se tunde, cât si pentru ceilalti frati, deoarece e cu neputintă să nu se bucure călugării văzând că se adaugă la numărul lor un adevărat rob al lui Dumnezeu. De acum poate să se veselească cel tuns în monahism, căci s-a învrednicit, după atâtea osteneli, de împlinirea dorintelor sale sincere. Si inima celui de fată se va umili, lepădându-se de lume si de toate plăcerile ei, primind voturile fecioriei, sărăciei si ascultării, luând jugul lui Hristos.
Epifania nr. 4 / 1998