Si pe harta duhovnicească a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi si bunuri duhovnicesti, cunoscute si folosite altădată numai de călugări, au început a fi cunoscute si folosite de o lume mai largă. Bunurile spirituale agonisite cu migală, vieti de-a rândul în incinta mănăstirilor, au trecut azi dincolo de ziduri si au început să trăiască din ele si oamenii din lume.

Privind lucrurile mai aproape, ai impresia că, asa cum dezlegările la marile probleme de stiintă întâi în laborator sunt descoperite si apoi încep să circule prin lume, tot asa dezlegările la marile probleme spirituale ale umanitătii întregi în aceste mănăstiri, în aceste minunate câmpuri de experientă spirituală, sunt descoperite, si abia după aceea pornesc să circule, să ardă si să rodească în lume.

Unul dintre aceste bunuri spirituale mănăstiresti, care astăzi a început să circule des prin lume, e bunul însingurării; căci mănăstirile, dacă sunt ceva, înainte de toate sunt cetăti de însingurare.

Am ales să medităm în ceasul de acum ce este bunul acesta al însingurării; să medităm, cu alte cuvinte, ce au dat lumii mănăstirile, dându-i însingurarea?

Voi împărti ce am să spun în trei momente:

1. Ce trebuie să întelegem prin însingurare?
2. Cum au trăit sfintii si pustnicii crestini însingurarea aceasta? si
3. Ce înfătisări a luat si ia însingurarea la oamenii din lume?

Asadar, mai întâi, ce trebuie să întelegem prin însingurare?

1. Ce trebuie să întelegem prin însingurare?

Iată, în adevăr, oameni în toată firea, care fug de lume, se zidesc de vii, pe toată viata, petrec până la cincizeci de ani din existenta lor suspendati de un stâlp, trăiesc în pesteri zeci de ani, laolaltă cu fiarele, ce li se supun ca mieii, se ferecă în lanturi până la moarte, ba unii dintre ei se poartă ca si cum si-ar fi pierdut mintile; si toate acestea pentru că i-a vrăjit însingurarea. Să fie oare însingurarea o simplă născocire, rodul unei fantezii de nebuni?

Cu cât reflectez mai mult, cu atât mi se pare mai limpede că însingurarea e oarecum în însăsi fiinta stării noastre de oameni. Trecători ca si lumea, cum stim că suntem, si călători spre tara Învierii, e lucru de elementară întelepciune să dăm vremelniciei întreaga ei valoare de vremelnicie-se va vedea mai încolo în ce sens -, dar nimic mai mult; iar realitătilor cu adevărat vesnice, ce ne domină, tot pretul lor viu de vesnicie, si nimic mai putin. Trăirea plină, într-o existentă puternică a acestei întelepciuni, este, după cât pot întelege, adevărata îndreptătire a însingurării si forma ei de început: aceea de fundamentală optiune de nediscutat.

Există, asadar, de la început, o desprindere bărbătească în lucrul însingurării, dar nu fără izbutirea unui echilibru în însăsi această desprindere.

E drept, se poate cineva însingura de silă, resemnat si trist, consimtind la însingurare ca la un rău necesar. Dar te poti însingura cu drag, de bună voie, îmbrătisând însingurarea ca o dovadă de iubire ce răspunde la dăruirea Marii Iubiri ce te cheamă. Ar fi o naivitate negresit să se însele cineva asupra sângerărilor reale ce se cer la orice stadiu de însingurare, dar dragostea e sământa adevărată din care odrăsleste floarea însingurării. Nu-i vorba aici de iubirea-sentiment, ci de iubirea putere-dumnezeiească, mai tare ca moartea, singura în care sunt cu putintă jertfele si dăruirile cele mai întregi.

Nu putem tăgădui, fireste, măretia însingurărilor făcute în cinstea valorilor umane, ca: dragostea de oameni, jertfa de patrie, pentru stiintă etc.; dar, când aceste însingurări rămân închise fată de suprema însingurare, toată măretia lor ia figura primejdioasă a unei micsorări de sine si ciuntiri de care e bine să ne putem (sti) libera, pentru a nu ne cristaliza sterp sub nivelul adevăratelor împliniri.

Cine a gustat paginile lui Maurice Blondel, despre ravagiile suficientei, poate nu va dispretui acest semnificativ pasaj-scris de un mare sfânt si mistic răsăritean, care spune cam acelasi lucru: Dacă omul care-si subtiază mintea, ca să pătrundă în tainele tuturor firilor, întru toată cunostinta, este bogat în pricepere si întelegere, întru toată cunostinta, dar are sufletul întinat de stricăciunea păcatului si din toată strădania lui nu a agonisit îndemn către împlinirea cea mai de pe urmă a sufletului său ci, dimpotrivă, i se pare că acolo unde stă e limanul izbăvirii, se cuvine a sti că lumea nu are pe nimeni mai de plâns decât acesta. Fiindcă înseamnă că numai până la nădejdile mărunte ale lumii acesteia l-au dus pe el toate silintele lui întru necontenita cercetare a celor ale lumii.*

Totul trebuie dus până la capăt. Nimic nu poate trece, în adevăr, înaintea marii înflăcărări, înaintea Marii Iubiri atottiitoare. E singura iubire cu care ne putem împăca total, si fără micsorare de noi însine. Si asta pentru că, în fond, pentru Ea si după chipul Ei, suntem făcuti. E singurul dialog în care ne aflăm cresterea întreagă, neînselătoarea împlinire.

În ce stă însingurarea pentru împlinirea aceasta, ne-o spune Marea Iubire însăsi: Dacă vine cineva la Mine si nu urăste pe tatăl său si pe mama sa, si pe femeia sa si pe copiii săi, si pe fratii si surorile sale, ba încă si viata sa, nu poate să fie ucenicul meu (Luca 14, 2). Cu acest neîmblânzit comentariu: Cine va vrea să-si mântuiască (crute) sufletul său, îl va pierde. Iar cine îsi va pierde sufletul său pentru Mine, si-l va mântui (Luca 9, 24).

Omeneste vorbind, însingurarea, în aceste conditii, pare ceva de neînchipuit, de neajuns. Si totusi. Istoria tuturor sfinteniilor e numai "pierderi de suflet", de toate mărimile si toate felurile, în cinstea acestui "pentru Mine", al Sfintei Iubiri. În ce priveste chipurile ei, însingurarea nu e mai putin stranie: a fi prezent în lume, fără a fi din lume (Ioan 17, 16), e desigur o paradoxală formă de însingurare. Dar iarăsi cine poate să spună noianul de nume înscrise în "Cartea vietii", pe calea aceasta?

Că însingurarea e un puternic al lumii, sub toate înfătisările ei, este, asadar, de netăgăduit. Într-o vreme când toată cultura si îndeletnicirea oamenilor sunt întoarse spre aici, spre pământ, spre gătirea si pregătirea lui mai bună, mai justă, mai omenească, chemarea la însingurare are, prin urmare, toti sortii să apară ca un strigăt de nebunie, sau, cel putin, ca ceva foarte neactual.

La acest deznădăjduitor impas să se reducă oare toată problematica însingurării?

Există însă si o altă fată a lucrurilor, care merită să fie tot atât de bine cunoscută. Viata sihastrilor si a marilor însingurati nu stă în ura de oameni si de lume. E aici un paradox, o cruce. Ar trebui să se cunoască, într-o egală măsură, si iubirea, gingăsia sihastrilor fată de făpturile lui Dumnezeu din lume; ca să se vadă că ura lor reală fată de lume e altceva decât josnica ură a sufletelor de rând.

Si, fiindcă pildele sunt mai lămuritoare, iată una din nesfârsitul lor sirag:

A fost întrebat un ucenic: Ce este inima milostivă? Si a răspuns avva: Adierea inimii omului pentru toată zidirea: pentru oameni si păsări si pentru jivini si pentru draci si pentru orice făptură, încât la amintirea si la vederea lor curg ochilor lacrămi. Din multa si puternica milostivire care le stăpâneste inima si din prea marea lui împreună-pătimire, i se face inima mică si nu poate îndura, auzi sau vedea vreo vătămare sau cât de mică stânjenire făcându-se făpturilor. Si pentru aceasta, atât pentru dobitoace cât si pentru vrăjmasii adevărului si pentru cei ce-l vatămă, el aduce rugăciuni în lacrimi, în tot ceasul, ca să se păzească si să se ierte lor (Sfântul Isaac Sirul). Iar avva Agaton zice: As fi voit să aflu pe un bubos si să iau trupul lui si să-i dau lui trupul meu (Pateric).

Dragostea adevărată, respect, milă gingasă fată de făptură, pe de o parte, refuzul lumii, ură neîmblânzită fată de lume, pe de alta. E, după cât se vede, antinomia clară, crucea vie din care trăiesc marii însingurati. Si, într-un fel, o adevărată enigmă, omeneste de nedezlegat.

Dar, în însingurarea aceasta, nu suntem lăsati numai la puterile noastre, Si iată de ce enigma ajunge un lucru foarte simplu: este, nici mai mult nici mai putin, refuzul categoric de a iubi si de a primi lumea, după felul ei de-a fi, lumesc si păcătos, ci, dimpotrivă, întâlnirea cu lumea în lumina sfintitoare, primirea lumii prin Dumnezeu, descoperirea ei în lumina lui Dumnezeu.

De ce acest refuz de a primi lumea, "după chipul lumii"? - se va zice. Fiindcă lumea a învătat să se iubească pe sine numai întru cât e trecătoare, întâmplătoare, realitate a mortii si a păcatului.

Sihastrii nu puteau să nu urască această lume. Pentru cârdăsia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabolicul, cu păcatul, au urât-o cu pasiune. Au iubit însă zidirile lui Dumnezeu din lume, vesnicul din ea, cu tot atâta avânt; si, sub pasii si ploaia rugăciunii lor, firea îsi agonisea mult suspinata izbăvire. Dar mai e ceva. Nici ura lor fată de păcătosenia lumii si nici dragostea lor de făptură n-ar fi căpătat atâta avânt si putere, dacă n-ar fi avut înaintea ochilor dumnezeiasca pildă a Domnului. Dumnezeu în pustiu si însingurare îsi dezvăluie toată puterea ei de subjugare.

Ceva asemănător trebuie spus si în cazul de fată: pentru pricinile arătate, nu ne putem întelege deloc cu lumea decât prin Dumnezeu. Trebuie să pierdem lumea ca s-o primim altfel: ca s-o primim pe calea însingurării, prin Dumnezeu, ca dor al dragostei dumnezeiesti.

2. Cum au trăit sfintii si pustnicii crestini însingurarea aceasta?

Si acum, după ce am văzut si latura de ură si latura de dragoste cuprinse în lucrul însingurării, ca si conditia ei de căpetenie, lipirea sufletului de Dumnezeu, am vrea să stim, desigur, în ce fel au trăit sfintii însingurarea aceasta. Practic si omeneste, drumul însingurării l-au deschis sfintii, oameni ca si noi. Si ei ne pot servi drept pildă. Pentru că, dacă chipurile însingurării pot fi multe, intensitatea ei, înăltimea ei nu poate fi decât una: aceea a sfintilor.

E drept că icoana vie a însingurării e pilda vietii Domnului. A lăsat o puternică întipărire în inimile noastre.

Ca om, Mântuitorul de toate S-a golit, de bunăvoie, până la ultima limită. Asijderea, nici o robire, nimic din cele ce sunt numai ale pământului, nimic din cele ce nu sunt voia Tatălui nu L-au putut înlăntui. El e numai adevărata slugă a slugilor si aceasta întelege El să rămână: independent de toate, perfect, liber, generos, linistit si puternic.

Vorbind după modelul omenesc, ai zice că fiecare smerire, fiecare despuiere de bună voie a Domnului, în loc să însemneze o pogorâre spre nimicnicie, o sărăcire, e dimpotrivă ca o ridicare de nivel a sufletului spre mai multă libertate, o îmbogătire. Dar e înfricosătoare taina vietii Domnului si sub toate laturile ne depăseste.

Numai când au venit sfintii, oameni ca noi, însingurarea a ajuns mai a noastră. Sunt pline cărtile sihastrilor de suspine, de lacrimi, de privegheri, de noptile întregi în rugăciuni, de meditatii si neînchipuite înfrânări, toate numai ca să se poată rupe din lumea păcatului din jurul lor si de lumea din ei, să-si ia zbor liber heruvimul lăuntric si să guste, în blânda însingurare a linistii, bucuriile de negrăit ale unirii sfinte. Dar ce n-au îndurat sihastrii ca să răspundă Marii Iubiri o dată ce si-au dat seama că acest răspuns coincide cu însăsi suprema lor împlinire ca oameni?

Desprinderii, cuprinsă în lucrul însingurării, sihastrii îi zic depărtare si ură de lume, iar echilibrului în desprindere-izbutirea însingurării-îi spun dragoste si liniste în Dumnezeu. Că marea majoritate dintre ei au izbutit e lucru sigur; câteva destăinuiri ar putea să dea o ideea despre felul cum s-au însingurat ei: Ce este lumea? a întrebat un ucenic; si a răspuns Părintele: O desfrânată este lumea; care cu pofta frumusetii ei trage pe toti care si-au întors privirea la dragostea ei. Numai când cineva se va nevoi, mai înainte de moarte, a iesi din întunericul acestei lumi, află toată amărăciunea ascunsă în dulceata ei. Drept aceea, atâta vreme cât va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei. Dar lumea nu numai pe urmasii ei, pe fiii ei, îi tine legati de ea, ci chiar si pe cei dornici de sărăcie, pe sihastri, si pe cei ce au rupt legăturile ei si s-au ridicat deodată deasupra ei.

Negresit, din toate cursele acestea ale lumii din jur, sihastrii s-au desprins prin depărtarea în pustie, sărăcie, castitate, post si înfrânare. A mai rămas însă ceva: lumea pe care o purtau în ei; adică cugetarea la lume, slava desartă, mândria, lenea, osândirea, dispretuirea si celelalte care trăiesc în inimă si după fuga din lume.

Lucrarea aceasta pentru desprinderea de lumea din ei, de lumea din inima lor si deplina liberare lăuntrică, e o adevărată scară cu o larg-cuprinzătoare înlăntuire de trepte, scară de la pământ la cer.

Cel ce s-a afierosit pe sinesi lui Dumnezeu se cade a petrece întru odihna mintii. Dar fără de sărăcie, sufletul nu se poate slobozi din tulburarea gândurilor, iar fără de linistirea simtirilor nu va încerca pacea mintii. Asijderea, fără răbdarea în ispite nu va câstiga cineva întelepciunea Duhului; si subtirimea cugetării nu o va ajunge, fără citire cu durere. Fără de potolirea gândului, mintea nu poate porni către ascunse taine; si fără de nădejdea cea din credintă, sufletul nu poate porni, cu îndrăzneală, împotriva ispitelor. Si iarăsi, fără de luminoasa cunoastere a ceea ce este acoperământul lui Dumnezeu, inima nu poate năzui spre Dânsul, si fără înfruptarea cu bună stiintă din patimile Hristosului, sufletul nu va avea împărtăsirea cu Dânsul.

Mult se vor mira cei obisnuiti a crede că rutină îndobitocită este viata pustnicilor, citind această podoabă de fină psihologie întru cercetarea cugetului la toate încheieturile lui:

Pune semn si întru tine mereu ia seamă să vezi care patimi au slăbit si care s-au întărit; care din ele au pierit si s-au depărtat cu totul si care au început a tăcea, nu din cauza depărtării de prilejurile ispitei, ci din sănătatea sufletului tău; asijderea, care din ele ai deprins a birui cu mintea, si nu din lipsa prilejurilor, si ia aminte de nu vezi cumva la lăuntrul putrejunii ranei tale, că a prins a creste ca o carne nouă pacea sufletului. Din aceasta îti este cu putintă să cunosti măsura sufletului tău.

Dar acestei scări a însingurării, pe care a privit-o Iacob în vis, cine să-i spună toată felurimea liberului ei suis, si cum să-i hotărâm la amănunt toată necuprinderea desfăsurării?

În schimb, îi stim bine cele două praguri.

Întâiul prag, pragul care pătrunde în cer, se numeste iubire, fiindcă Dumnezeu este Iubirea însăsi, iar toată duhovniceasca dragoste si străduinta, de-a dreptul scoborând din ea, se sprijină pe pământ, de pragul milosteniei. Orice faptă de milostenie este, asadar, în sine, o împărtăsire aievea din Iubirea-Dumnezeu si o unire în sfânta dragoste:

Lucrarea cea cuprinzătoare a milei duce înlăuntru, prin suflet, la împărtăsirea dumnezeirii. Altă cale nu este spre dragostea cea duhovnicească-care pre chipul cel nevăzut îl sădeste în suflet-dacă nu începe cineva prin a fi milostiv. Iară miscarea aceasta, prin însingurare, suind de la pământ la cer si scoborând înapoi, împreună cu îngerii, este rugăciunea. Nici o asceză nu poate rodi fără rugăciune, precum nici o rugăciune fără truda trupului si căinta inimii. Toată rugăciunea în care nu se osteneste trupul si nu se necăjeste inima, drept lepădare se socoteste.

La capăt, însingurarea si nepătimirea ei sfârsesc în extaz, în răpiri, în vedenia Domnului:

Si puterea aceasta a dulcetii lui Dumnezeu si înfocarea dragostei Lui care arde în inimă si mistuie toate patimile sufletului si trupului, o simte cineva când în toate firile zidirii si în tot lucrul ce se întâmplă lui cugetă cu întelegere si face socotire duhovniceste. Atunci, printr-o multă bună stiintă si dumnezeiască purtare de grijă, începe omul a se porni spre dumnezeiasca dorire si deodată se îmbată cu dânsa ca si cu un vin. Si cu cât se nevoieste a vietui bine, si a se păzi si a lucra întru citire si întru rugăciuni, cu atât se împuterniceste si adeverită se face în el purtarea aceasta. Cu adevărat, cu adevărat, o fratilor, unuia ca acesta i se întâmplă uneori de nu-si mai aduce aminte că poartă trup si nu mai cunoaste că se află în lumea aceasta.

O dată ajuns la această treaptă, iată că pustnicului i se întâmplă un lucru neasteptat. În adevăr, cine a ajuns la o dragoste de Dumnezeu însingurată, de felul acesta, recâstigă, în dragoste sfântă-prin Dumnezeu si de la Dumnezeu - , si pe oameni si întreaga făptură. Si lucrul acesta este foarte important:

Nu pot câstiga dragostea oamenilor cei ce iubesc lumea aceasta. Când cineva ar câstiga dragostea, atunci acela, o dată cu dragostea, cu Însusi Dumnezeu se îmbracă.

Dar semnul celor ce au ajuns la desăvârsire, acesta este: dacă ar fi dati, în fiecare zi, de nenumărate ori spre ardere, pentru dragostea oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satură.

Dar nu numai atât. În linistea însingurării în Dumnezeu, ni se dezvăluie totodată si frumusetea, icoana dumnezeiască din făpturi:

Când te-ar umbri si pe tine puterea linistii, întâi te întâlnesti cu bucuria care fără de pricină îti stăpâneste, când si când, sufletul, si-atunci ti se deschid ochii si descoperi tăria zidirii lui Dumnezeu si frumusetea făpturilor, dar aceasta, după măsura curătiei tale. Iar dacă mintea ti-ar fi întruna tintită întru vederea minunii acesteia, atunci si ziua si noaptea întruna ai fi întru uimirile cele slăvite ale lui Dumnezeu.

În rezumat, predania pustnicească a însingurării e clară:

Dacă la Dumnezeu nu ajungi decât prin dezlipirea totală de tot ce nu-i Dumnezeu, în fata Lui nu te găsesti însă niciodată singur si micsorat. În adevăr, după ce ai renuntat pentru El la toate câte sunt, descoperi în El si prin El toate fiintele si lucrurile, care numai prin El sunt ceea ce sunt. Iluzia dezlipirii de toate fără nici o compensatie se schimbă atunci în bucuria posedării tuturor fără nici o lipsă, după modelul lui Dumnezeu însusi. (Maurice Blondel)

La stadiul acesta, omul e cu adevărat, asa cum zice Evagrie Ponticul (Cuvânt despre rugăciune, cap. 124, Filocalia, vol. I): Dezlipit de toate, dar si unit cu toate.

Ar spune unii, poate, că însingurata dragoste a sihastrilor pentru făpturi e-cu tot focul ei de netăgăduit-îndreptată mai mult spre latura spirituală, contemplativă, a creatiei. Că aceasta e lumea si specialitatea lor. Dar nu este asa. În felul lor, Părintii n-au fost numai contemplativi, ci erau si oameni de actiune. Asa încât, prin însingurare, ei ne-au dăruit, iubind, mai mult; în realitate, ei ne-au dăruit o cheie a unor bogătii nebănuite, o atitudine fundamentală, un principiu al multor aplicatii viitoare, pe care încă nu le întrezărim.

Spus pe scurt, în însingurare, ei ne-au dăruit însusi secretul dezlegării uneia din cele mai fundamentale probleme universal-crestinesti, si anume secretul problemei: cum să fii prezent în lumea aceasta, cu actiunea ta, fără să fii din lume.

Cu simtul lor adânc si lucid, marii însingurati au văzut clar, în adevăr, că un singur lucru au de făcut: o angajare totală si definitivă în ordinea lui Dumnezeu. Si au făcut lucrul acesta cu toată vointa lor de uriasi nebănuiti.

Nimeni nu i-a făcut să sovăiască, nici o lepădare nu i-a costat prea mult, nici o sfâsiere proprie nu i-a înduiosat; era în joc împlinirea închipuirii lui Dumnezeu din însăsi inima lor si pentru aceasta nici o strădanie nu a fost prea grea, nici o jertfă prea mare. S-au rupt cu totul din falsa ordine, demonic, păcătos si părelnic unitară, de fapt spartă din marea Unitate, s-au rupt din ordinea anti-dumnezeiască a lumii si s-au integrat vânjos, necurmat si exclusiv în adevărata si unica rânduială a Viului Dumnezeu. Ruptura lor de lume a descoperit oamenilor un echilibru sufletesc nou: linistea, în despuierea cu totul de lume si în dragostea aprinsă de Dumnezeu, de la Care si prin Care au primit înapoi si făptura în dragoste si în slujire. În ei frumusetea lui Dumnezeu a biruit frumusetea lumii, înfrătind si întregind totul. Stiu, vom muri, dar câtă splendoare (Daniel Turcea).

3. Ce înfătisări a luat si ia însingurarea la oamenii din lume?

Dar ce înfătisări ia însingurarea la oamenii din lume, în lumea mirenilor?

Însingurarea nu este bună pentru toată lumea, numai în chip teoretic. Există o predanie a însingurării chiar în lumea mirenilor. De la primele generatii crestine, nedespărtite în mireni si monahi, si care în însingurarea lor de păgânitate aveau constiinta că ceea ce este sufletul în trup, aceea sunt crestinii în mijlocul lumii (Epistola către Diognet), si până la crestinii însingurati de azi, pierduti în necredinta de acum si pe care, uneori, trebuie să fii duhovnic ca să-i descoperi, această predanie a însingurării stăruie vie.

Există în predania răsăriteană un amănunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi usurat mult lucrul însingurării. În tot omul, pentru marii însingurati ai răsăritului, e întrupat un înger, un heruvim în devenire. E probabil că, sub lumina cuvântului că după Înviere veti fi ca îngerii lui Dumnezeu, chipul si asemănarea lui Dumnezeu, icoana de Logos din nou-în trăirea răsăriteană a sfintilor-a luat figura mai dinamică a unui înger în devenire întrupat în fiecare om. Oricum ar fi, lucrul a rămas si rămâne caracteristic predaniei răsăritene. Îl regăsim covârsitor ilustrat în acest lucrător poem al însingurării care este imnul Heruvimilor din obsteasca noastră Sfântă Liturghie:

Noi care închipuim cu taină pe Heruvimi si făcătoarei de viată Treimi cântare întreit sfântă aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca să primim pe împăratul tuturor înconjurat de cetele îngeresti.

Aleluia.

Nu ne înselăm asupra neînchipuitelor greutăti. A vorbi de însingurare unor făpturi ale lui Dumnezeu care nu sunt decât niste bieti oameni, vânati de toate ispitele, de toti idolii, de toate vrăjile si miturile lumii, trăind cu aceleasi doborâtoare slăbiciuni si mizerii în plin vârtejul unei vieti întoarsă toată spre pământ, agitată de toate duhurile si sfâsiată de nebănuite încurcături, patimi si avânturi de tot felul, vecuind-cu un cuvânt-într-o lume în care totul pare sistematic organizat ca să-i gonească pe oameni afară din ei însisi si împotriva lor-a vorbi de însingurare în aceste conditii pare, la prima vedere, că vrei să faci război cu imposibilitatea. Întelegem că nu este lucru usor, pentru oamenii din lume, să se reculeagă, să se însingureze pentru a se reîmprospăta din fântânile cele adânci ale Existentei, a se regăsi în Dumnezeu si a se reintegra în ordinea Lui. Dar unde altfel va găsi omul curajul să se vadă asa cum este? Ceea ce, teoretic, pare aproape de neînchipuit, faptele ne arată că, printr-o surprinzătoare iconomie, este realizabil. Sunt luminisuri cu putintă si în cele mai haotice complicatii.

Cu o trezie lăuntrică mereu gata, cu simtul grav al existentei, cu înfocate strigări de rugăciuni, cu vointa nezdruncinată de a rămâne credincios Marii Iubiri, cu zmulgeri din foc si cu zvâcniri de duh care dă bucurie îngerilor si cinstesc omenirea, mirenii au izbutit si izbutesc zilnic în felul lor cu Darul Duhului-acolo, la postul de încredere din lume, unde i-a rânduit pronia, să rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent în lume, fără a fi din lume-să libereze heruvimul din ei, si însingurati cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu. Au izbutit si izbutesc însingurarea nu numai oamenii simpli, ci fruntasi, oameni de carte si chiar conducători de popoare.

Sunt mii si mii formele pe care le poate lua efortul însingurării la oamenii din lume. Unii au ajuns-o, imitând, cu duhul si cât este cu putintă unui mirean, modelul sihastrilor. Mă gândesc, îndeosebi, la acel strălucit voievod muntean care a fost Neagoe Basarab, despre care se spune că-sub grijile domniei-trăia rugăciunea isihastă, rugăciunea mintii. De altfel, după pravile, aceasta este calea împărătească a trăirii ortodoxe. Altii îsi călesc duhul însingurării evadând, la vreme potrivită, în locuri de meditare, rugăciune si sihăstrie. Unii au dobândit-o fulgerător. Altii au agonisit-o mult mai anevoie. Greutatea cea mare e, înainte de toate, întoarcerea către tine însuti, regăsirea, întâlnirea-desigur printr-un necurmat lant de convertiri intime, de război si ceartă cu tine-a lăuntrului tău cel adevărat, personal original, al lăuntrului tău cel din fire, aplecat spre Sfânta Rânduială, cel de sub coplesitorul învelis de împrumuturi, influente, psihoze si exasperări de tot felul, sub care ne mascăm. Această regăsire e semnalul încordării si cuceririi tale cu tot adâncul fiintei tale pentru Ordine; si sfortarea aceasta de cinstită si sinceră înrădăcinare în ordinea dumnezeiască se continuă si rămâne aprinsă în adâncul vietii tale sufletesti, ca o rezervă permanentă într-o zonă de ascunsă dar vie putere de a te despărti de toate fără sovăire-ori de câte ori se cere-pentru adevărul Domnului si voia Lui.

Negresit, pentru că orice însingurare e un fapt absolut original, cel mai personal si cel mai al nostru, dintre toate faptele pe care le facem, s-ar putea spune că formele însingurării sunt tot atâtea câti oameni sunt. Dar oricare ar fi aceste forme ale ei, două elemente domină si aici, ca pretutindenea în însingurare: o sfortare de cât mai adevărată deprindere, liberare, de lumea din jur si din noi, si iarăsi o sfortare de a spori în linistea cea împărătească, în împăcarea cu noi si cu Dumnezeu, în echilibrul viu izbutit prin această desprindere.

Si totusi, problema însingurării cuprinde extensiuni de o mare actualitate. E un fapt banal că toată iubirea oamenilor este întoarsă azi numai spre rosturi pământesti. Am arătat însă că această preocupare, până la un punct, poate fi transfigurată si ea, poate avea un înteles, nu numai potrivnic, dar si pe linia însăsi a drumului nostru cel duhovnicesc.

În adevăr, iată ce spune în privinta aceasta si un luminat cugetător crestin, care scria:

Cred cu tărie că Evanghelia este abia la începutul ei, că noi nu o cunoastem încă, si cu atât mai mult că ea nu si-a dat toate roadele. V-o repet, niciodată sansele crestinismului civilizator n-au fost mai prielnice ca astăzi. Surâd când aud pe unul sau pe altul socotind moartea singura institutie care poartă în sânul ei vesnicia si al cărei program de viitor este cu sigurantă mult mai larg si mai întemeiat decât chiar trecutul ie de două ori milenar. Vă spun, trăim încă începuturile; adevărata istorie abia de-acum începe.

Ei bine, dacă asa stau lucrurile, să fie până într-atâta de cu neputintă a întrezări o zi când oamenii îsi vor refăuri cultura si civilizatia lor ca pe o slujire cu adevărat dumnezeiască, slujind prin aceasta desăvârsit însesi marile nevoi umane, de la cele mai umile până la cele mai înalte, de la cele mai pure, până la cele mai angajate în materie, de la altar până la afaceri, la birou, în laborator, pe santier si în uzine, cu suflete îndumnezeite, de fii si împreună-lucrători cu Dumnezeu, cu suflete de însingurati?

Lucrul poate părea o îndrăzneată himeră. O întelegere mai adâncă descoperă si o altă fată a realitătilor, asa cum o vedea de pildă Sfântul Grigorie de Nyssa. Lucrarea de construire, organizare, cercetare, de cultură, perfectionarea lumii, săvârsită de oameni, prin toate soiurile de muncă, nu capătă în această viziune-cu toată vremelnicia lumii-un înteles si o valoare de proportii cu adevărat covârsitoare, cosmice? E, nici mai mult, nici mai putin, integrarea omului în planul de conlucrare cu tainicul Dumnezeu, pentru desăvârsirea zidirii, pentru restaurarea icoanei Logosului, după care este urzită lumea, si ca atare lucrarea aceasta e partea întregitoare din suprema noastră împlinire ca oameni.

Dar pentru a ajunge până aici trebuie să stim la perfectie arta de a ne elibera de lumea păcatului, ca s-o primim din nou mai frumoasă, mai pasionată prin si de la Dumnezeu. Si aici e tragica actualitate a însingurării.

Nebănuit si ciudat, în adevăr, e destinul însingurării: dacă pilda Mântuitorului pe Carantania si desele Lui însingurări o pun în lumină, totusi pustnicii sunt aceia care-i statornicesc la amănunt lucrarea si o încetătenesc de-a binelea printre oameni; si iată astăzi asteptăm peste tot roadele evanghelice ale însingurării. Pe toate fronturile vietii ne trebuie astăzi oameni cu rezerve de însingurare. Vreau să spun: oameni cu rezerve de întelegere, de dragoste, de rugăciune, de curătire de păcat si de patimi, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu si devotati, luminati si întăriti cu puteri de slujire, în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui si după principiile Lui; oameni, într-un cuvânt, care nu numai la scoala lumii, ci si la scoala lui Dumnezeu au învătat să îndrăgească si să slujească valorile vietii.

Mestesugul înstrăinării, iată în adevăr vinul care veseleste de-a pururi inima omului. Si fericit este cel ce bea din acest vin.

Din el au băut desfrânatii si s-au rusinat si păcătosii au băut si au uitat căile poticnirilor; au băut betivii si au început să postească; au băut bogatii si au îndrăgit sărăcia; au băut săracii si s-au îmbogătit în nădejde; au băut cei bolnavi si s-au făcut sănătosi; au băut cei muncitori si simpli si s-au făcut întelepti.

Fără îndoială, lucrul pare astăzi aproape cu neputintă. Dar viitorul e-cu sigurantă-al acestei întelegeri. Vremurile mari ce străbatem gem de toate făgăduintele si Pronia le are pe ale Sale, uimitoare si neasteptate: încă de pe acum sunt semne că duhul ne apropie de pragul Sfintei Însingurări, care ne va face generosi si darnici de noi însine si ne va scăpa de greutatea de a ne purta sterpi în spinare numai pe noi însine, integrându-ne în plinătate.

Pentru bucuria acestor gânduri, fie-mi îngăduit să mărturisesc simtământul de adâncă emotie pe care l-am încercat, descoperind că Biserica noastră a făcut de mult o strânsă apropiere între Nasterea Domnului si gândul însingurării. În adevăr, preamărind taina Întrupării, Acatistul Bunei-Vestiri, la condacul al optulea, cântă:

Văzând nastere străină, să ne înstrăinăm din lume, mutându-ne mintea la cer; că pentru aceasta Dumnezeu cel Preaînalt pe pământ S-a arătat om plecat, vrând să tragă la înăltime pe cei ce strigă Lui: Aliluia.

E atât de bogat în atâtea învătăminte adânci praznicul Nasterii Domnului! Dar cine ar fi bănuit că este si praznicul însingurării? Fără să vrei îti vin în minte cuvintele evanghelistului: Întru ale Sale a venit, dar ai săi nu L-au primit; în lume era si lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1, 10-11).

Si cu toate acestea, însingurarea Domnului n-a fost nici evadare, nici dezertare din lume. Dimpotrivă, ea a început prin Întrupare, prin luare adică de bunăvoie pe umerii Săi a poverii tuturor problemelor vietii si fiintei omenesti si a sfârsit, în restaurare, în transfigurarea lor, în Înviere. E un fapt: nimeni n-a iubit mai adevărat lumea si nimeni n-a făcut mai mult bine oamenilor, decât Însinguratul Acesta, Care este Însusi Fiul lui Dumnezeu, făcut om.

Să învătăm la scoala Lui datoriile însingurării.

Am aflat în scrisul unui om de rugăciune această apostrofă a evlaviei luminate:

M-am săturat, Doamne, vorbindu-ti întruna de mine, ca si cum numai eu as fi vrednic de luat în seamă, ca si când eu as fi, si nu Tu, Alfa si Omega. Grăieste-mi, Doamne, de Tine, căci asta-mi dă odihnă. Arată-mi ce simti Tu, ce plănuiesti Tu, ce astepti Tu de la noi!

(text preluat din revista Scara, treapta a 5-a)