11 noiembrie 1992

În seara aceasta voi vorbi întâi despre ispite, păcat şi patimi, apoi ce sunt patimile şi care sunt ele, după aceea despre pricinile patimilor, despre nepătimire şi apoi despre calea despătimirii, cum putem ajunge din oameni asupriţi de patimi la nepătimire, care sunt semnele nepătimirii şi cum se ajunge la nepătimire.

Mai întâi o motivare a subiectului. În Pateric citim aşa:

"S-a dus un frate oarecare din părţile lui Avva Pimen, în străinătate. Şi a ajuns la un pustnic acolo, că era milostiv şi mulţi veneau la dânsul. Şi a vestit lui fratele cele despre Avva Pimen. Şi auzind fapta lui cea bună, a dorit să-l vadă. Deci, întorcându-se fratele în Egipt, după câtăva vreme a venit pustnicul din străinătate în Egipt, la fratele cel ce venise la el, că îi spusese lui unde petrece. Şi văzându-l acela s-a mirat şi s-a bucurat foarte. Şi a zis pustnicul: <Fii bun şi du-mă la Avva Pimen>. Şi luându-l, a venit la Avva Pimen, şi a vestit cele despre dânsul, zicând că mare om este şi multă dragoste şi cinste are la locul lui, şi i-am vestit lui despre tine şi, dorind să te vadă, cu bucurie a venit la tine. Şi cu bucurie şi sărutându-se unul cu altul, au şezut. Şi a început cel străin a vorbi din Scriptură lucruri duhovniceşti şi cereşti. Şi şi-a întors Avva Pimen faţa lui şi nu i-a dat răspuns. Şi văzând că nu vorbeşte cu dânsul, mâhnindu-se, a ieşit. Şi a zis fratelui celui ce l-a adus pe el: <În zadar am făcut toată călătoria aceasta, că am venit la bătrânul şi iată, nici a vorbi cu mine nu voieşte>. Şi a intrat fratele la Avva Pimen şi i-a zis: <Avvo, pentru tine a venit acest om mare, având atâta slavă la locul lui. Pentru ce n-ai vorbit cu dânsul?> I-a zis lui bătrânul: <Acesta dintre cei de sus este şi cele cereşti grăieşte, iar eu din cei de jos sunt şi cele pământeşti vorbesc. De mi-ar fi vorbit de patimi ale sufletului, i-aş fi răspuns. Dar dacă pentru lucruri cereşti, eu acestea nu ştiu>. Deci ieşind fratele i-a zis: <Bătrânul nu degrabă vorbeşte din Scripturi, şi când cineva îi va grăi lui despre patimile sufletului, îi răspunde>. Iar el, umilindu-se, a intrat la bătrânul şi a zis către dânsul: <Ce voi face, Avvo, că mult mă stăpânesc patimile sufletului?> Şi a luat aminte la dânsul bătrânul, bucurându-se. Şi a zis: <Acum bine ai venit. Deschide-ţi gura ta pentru aceasta şi o voi umplea de bunătăţi>. Iar el mult folosindu-se zicea: <Cu adevărat, aceasta este calea cea adevărată>. Şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a întors la locul său bucuros căci cu astfel de sfânt s-a învrednicit a se întâlni".

Înţelegeţi din această istorisire din Pateric că adevărata cale pe care trebuie să mergem este aceea de a ne preocupa de curăţirea noastră sufletească, de a desfiinţa în noi patimile. Ieri seara am vorbit despre curăţirea sufletului în general, despre lupta de gând, despre înlăturarea gândurilor rele cu gânduri bune, despre statornicirea în minte a unui gând principal, a unei rugăciuni scurte, "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", prin care se înlătură gândurile cele rele. Am spus că trebuie să ne înmulţim gândurile cele bune şi să nimicim gândurile rele de la prima lor răsărire. Aceasta este lucrarea cea dintâi pe care trebuie să o facem şi să o avem în vedere. Însă de multe ori cercetându-ne pe noi înşine, vedem că nu numai cu gânduri avem a ne lupta, ci şi cu simţiri străine de rosturile vieţii noastre, şi cu fapte rele şi cu deprinderi, cu structuri care le avem în existenţa noastră şi care se împotrivesc binelui nostru.

În dumnezeiasca Scriptură se spune că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Mântuitorul nostru şi că ne mântuieşte de păcate. Păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă şi are două aspecte: unul juridic - de vinovăţie - şi un aspect ontologic, un aspect existenţial, adică se statorniceşte în existenţa noastră ca o realitate. Prin urmare, când ne gândim la păcat, ne gândim la o noţiune a religiei. Despre păcat vorbim gândindu-ne în acelaşi timp la Dumnezeu - pentru că păcatul aduce o vinovăţie a noastră în faţa lui Dumnezeu -, dar nu numai atât, ci şi statorniceşte în suflet o slăbire şi de multe ori chiar o deprindere în rău, şi aceasta este patima.

La păcat se ajunge de obicei dintr-o ispită, adică dintr-un gând fără formă care ni se prezintă minţii noastre şi este îndemnător spre păcat. Noi cerem de la Dumnezeu să nu ajungem în ispită: "şi nu ne duce pe noi în ispită", înţelegând prin aceasta ispitele cele care ar fi îndemnătoare spre păcat şi care pot duce la păcat. Dar ispita nu totdeauna duce la păcat, de aceea ispita nu este păcat. Ispita în limba noastră ar putea fi numită şi "încercare", examen. A ispiti pe cineva nu înseamnă numai a-i arăta nişte lucruri care l-ar momi spre rele, ci înseamnă şi a-l cerceta. În acest înţeles este noţiunea "ispitire canonică", adică cineva care urmează să fie episcop este cercetat să se vadă dacă este potrivit pentru rostul de episcop, i se face o ispitire, o cercetare. Ispita poate duce sau la păcat, sau la virtute, după ceea ce îşi alege omul. Dacă omul îşi alege păcatul, ispita îl duce la păcat, iar dacă îşi alege virtutea, ispita îl întăreşte în virtute, adică în faptă bună, în deprinderea bună, potrivnică păcatului. Păcatul repetat se face în sufletul omului deprindere păcătoasă, şi atunci, de obicei, ispita vine din această deprindere.

Mulţi dintre oameni ştiu că diavolul este ispititor, el aduce ispite, aduce gânduri îndemnătoare la păcat, gânduri fără formă îndemnătoare la păcat şi de aceea spun că sunt ispitiţi de diavolul. Ştim din Sfânta Scriptură că şi Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu făcut om, a fost ispitit de diavolul spre păcat. Şi El a înlăturat păcatul şi a întărit binele, n-a vrut să se supună ispitei păcatului, ispitei spre păcat. Din acestea înţelegem că ispita de fapt nu este totdeauna pricină de păcat, sau numai în anumite condiţii este pricină spre păcat. Păcatul odată împlinit, aduce răutate, înmulţeşte răutatea, după chipul păcatului pe care l-ai făcut. Şi apoi deprinderea în păcat este ea însăşi pricină de alte păcate.

Un părinte din Pateric, stând de vorbă cu un frate, a aflat de la fratele acela părerea lui că îl ispiteşte diavolul. Şi a zis către părintele: "Ce să fac părinte, că mă ispitesc dracii?" Şi părintele i-a răspuns aşa: "Frate, pe tine te ispitesc dracii? Nu se poate! Că dracii îi ispitesc pe aceia mari, ca Moise şi ca Ilie, iar pe noi ne ispitesc patimile noastre, şi patimile noastre ne sunt draci". Se spune de asemenea despre un frate că era foarte luptat în latura sexuală, spre desfrânare, şi s-a dus la un părinte să se roage pentru el, ca să scape de asuprirea aceasta, căci era o asuprire. Şi părintele s-a rugat pentru el şi tot nu s-a liniştit fratele. Şi atunci s-a dus la părintele şi l-a rugat să se roage şi mai departe pentru el. Şi părintele s-a rugat şi s-a arătat vrăjmaşul mântuirii, diavolul, şi i-a spus: "Eu m-am depărtat de la el de când te-ai rugat întâi, dar el are dracul lui şi anume: lăcomia pântecelui şi somnul cel mult".

Prin urmare nu trebuie să ne gândim că de fiecare dată când avem un gând rău, sau când avem o ispită spre o răutate, spre un chip al răutăţii, sau spre vreo răutate într-un anumit fel, suntem ispitiţi de diavolul. Se spune în scrierile cuviosului Efrem Sirul - în legătură cu el se spune - că a văzut în jurul unui pustnic mulţime mare de draci, ca un viespar erau de mulţi, şi pe zidul unei cetăţi a văzut tolănit un diavol care se întorcea de pe o parte pe alta, că nu prea avea ce face. Nu avea ce face, pentru că oamenii erau supuşi răutăţilor fără influenţa negativă a vrăjmaşului, din propriile lor răutăţi erau porniţi spre mai multe rele. Aşadar patimile sunt deprinderi rele care îi asupresc pe oameni şi care se înstăpânesc în sufletul omenesc până la aşa măsură încât omul nu se poate elibera de ele, şi de aceea se şi numesc patimi, adică lucruri de care omul pătimeşte. Sunt ca nişte boli. Boala păcatului, boala patimilor, sunt ca nişte lucruri străine înfipte în firea omenească, care se înstăpânesc în suflet şi de care nu poţi face abstracţie, pentru că sunt de fapt nişte realităţi.

Părinţii cei duhovniceşti care s-au ocupat de viaţa lăuntrică, de curăţirea sufletului, şi au scris despre acestea, în general pomenesc opt patimi, opt deprinderi rele, opt bântuieli şi asupreli asupra sufletului omenesc. Şi Sfântul Ioan Casian de pildă, un sfânt din părţile noastre, originar din Dobrogea, de prin părţile Mării Negre, care şi-a sfârşit viaţa în Franţa de astăzi, în sudul Franţei, organizator de mănăstiri, a scris despre cele opt gânduri ale răutăţii, adică despre cele opt patimi. În Filocalia volumul I putem găsi această scriere a Sfântul Ioan Casian în care el pomeneşte opt chipuri ale răutăţii, opt realităţi rele care se înstăpânesc în sufletul omenesc când omul este fără de grijă în privinţa eliberării lui, în privinţa mântuirii lui. Şi anume, pomeneşte el mai întâi patima lăcomiei pântecelui, a doua patima desfrânării - patima curviei -, a treia patimă este iubirea de argint - adică iubirea de avere -, apoi scrie despre mânie, despre întristare, despre lene sau trândăvie, şi după aceea despre slava deşartă şi despre mândrie care de fapt sunt foarte apropiate, existând nuanţe neînsemnate între slava deşartă şi mândrie. El totuşi, după gândirea de atunci, împarte mândria în două şi vorbeşte şi despre slava deşartă şi despre mândria propriu-zisă.

Aceste opt gânduri ale răutăţii - sau aceste şapte gânduri ale răutăţii - sunt de fapt patimile de care ne ocupăm noi acum. Sfântul Ioan Casian ia fiecare patimă în parte. El nu este singurul care vorbeşte despre patimi, care a scris despre patimi. Despre patimi a mai scris şi cuviosul Dorotei. Putem să citim scrierile cuviosului Dorotei în al IX-lea volum din Filocalie. El vorbeşte despre anumite patimi: despre mândrie, despre mânie, despre întristare, despre iubirea de argint, pomeneşte câteva din patimi. Şi apoi Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" - Sfântul Ioan Sinaitul - în "Scara" lui, despre care a vorbit Înalt Prea Sfinţitul acum o săptămână când a prezentat-o ca având 30 de trepte, şi el cuprinde în scrierea aceasta numită "Scara" câteva din patimile acestea, şi anume scrie despre mândrie, despre mânie, despre trândăvie, despre iubirea de argint. Şi în scrierile lor găsim şi felul cum se manifestă patimile, şi leacuri împotriva patimilor.

Unii dintre scriitorii duhovniceşti înţeleg ca uşă a patimilor lăcomia pântecelui, şi alţii socotesc ca intrare a patimilor mândria. De fapt aceste chestiuni sunt chestiuni de sistem, de gândire. Nu poţi vorbi de-a valma de toate, deşi de fapt patimile în sufletul omului apar de-a valma, nu sunt nişte graniţe între ele. Sigur că la unii o patimă poate fi mai puternică decât alta. Spuneam undeva - cred că la Braşov a venit vorba despre asta - că un părinte duhovnicesc, cuviosul Macarie, se spune în Pateric că l-a văzut pe diavolul purtând o mulţime de văscioare. Şi întâlnindu-se cu cuviosul Macarie, cuviosul Macarie l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Şi el a zis: "Eu sunt ispititorul, diavolul". "Şi unde te duci?" "Mă duc să le dau de mâncare fraţilor". "Şi acestea ce-s aşa multe?" "Păi - zice - îi încerc cu mai multe şi care i se potriveşte, la aceea rămâne". Aşa că patimile pot fi puternice, în unii într-un fel, în alţii în alt fel, deşi patimile au legătură unele cu altele, şi sunt pricini comune ale patimilor.

Sfântul Ioan Casian îşi începe scrierea despre cele opt gânduri ale răutăţii cu patima lăcomiei pântecelui, adică cu patima care ţine de dorinţa omului, de pornirea omului după hrană. Aşa a făcut Dumnezeu pe om, ca să aibă trebuinţă de mâncare şi de băutură ca să poată să trăiască. Şi am putea zice că este un dar de la Dumnezeu lucrul acesta, în înţelesul că omul are şi mulţumiri de pe urma faptului că se hrăneşte. Nu numai că se îndestulează, dar aceasta este condiţia existenţei omului. Dar când se deviază de la ceea ce este necesar şi folositor, atunci se poate ajunge la patima lăcomiei pântecelui.

Că avem trebuinţă de hrană şi că Dumnezeu ne dă hrana, că hrana este şi o lucrare a noastră şi un dar de la Dumnezeu, putem înţelege şi din faptul că Domnul Hristos a săturat mulţime mare de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Le-a oferit hrană pentru că ei aveau trebuinţă de hrană. Nu le-a dat o putere ca să stea împotriva foamei, ci le-a dat hrană ca să-şi îndestuleze lipsa. A binecuvântat pâinile şi le-a înmulţit şi a săturat mare mulţime de oameni. Iar ucenicilor Săi, înainte de a face Domnul Hristos această minune, când ei au zis: "Dă drumul mulţimilor ca să se ducă să-şi cumpere de mâncare", Domnul Hristos a zis: "N-au trebuinţă să se ducă, daţi-le voi lor să mănânce" (Matei 14, 15-16). Prin aceasta i-a obligat pe ucenici să se intereseze şi ei de ceea pot face spre binele altora. Cuvântul acesta: "Daţi-le voi lor să mănânce" spus de Domnul Hristos către ucenicii Săi este şi el un cuvânt veşnic, nu este un cuvânt de circumstanţă. Ne obligă pe unii faţă de ceilalţi ca să fim cu luare aminte şi să fim binevoitori şi ajutători când se poate şi unde se poate. Tot Domnul Hristos a prefăcut, la nunta din Cana Galileii, apa în vin. Ceea ce înseamnă că Domnul Hristos nu este nici împotriva vinului. Dar Domnul Hristos sigur este împotriva beţiei.

Ori de lăcomia pântecelui ţine şi nesăturarea, când este vorba de hrană, şi când cauţi hrană mai mult de plăcere decât de necesitate, atunci e lăcomie a pântecelui. Când bei mai mult decât poţi duce, adică când ţi se schimbă gândirea şi simţirea şi se întunecă de pe urma vinului sau a alcoolului mult, atunci e lăcomia pântecelui şi-i păcat şi-i patimă. Vorbesc oamenii de pildă, de patima beţiei. Pentru că de fapt cineva care bea mereu, care nu ştie unde să se oprească, acela nu mai este unul care face un păcat - că se îmbată o dată sau de două ori - ci are o patimă, că nu se poate stăpâni.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu vinul face beţia, ci beţia o face necumpătarea, bineînţeles necumpătarea la băutura de vin. În psalmul 103, unde psalmistul dă laudă lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui, spune că vinul înveseleşte inima omului: "Tu scoţi hrană din pământ, pâinea care întăreşte inima omului, untdelemnul care îi luminează faţa şi vinul care înveseleşte inima omului". Deci pâinea întăreşte inima omului, îi dă putere, untdelemnul îi dă dispoziţie, bună dispoziţie, îi luminează faţa, pentru că numai un om cu bună dispoziţie are faţa veselă - spune undeva în Scriptură că "întristarea usucă oasele, iar bucuria luminează faţa" - şi vinul veseleşte inima omului, bineînţeles băut cu măsură. Părinţii cei duhovniceşti spun că al treilea pahar ar trebui să fie ultimul pahar - ei însă nu spun cât de mare să fie paharul. În orice caz, lucrul de căpetenie este să ştii unde să te opreşti, să nu fi stăpânit de băutură. Gândiţi-vă de pildă că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că beţia îl degradează pe om, îl degradează şi îl aduce în rândul animalelor neraţionale, pentru că îl face să nu mai aibă raţiunea luminată, să nu mai gândească.

Şi acum să vă spun o glumă. Am învăţat-o pe aici, prin Banat. Când eram student la Teologie aveam un coleg în Măru. Şi m-am dus acolo - am stat câteva zile - şi zice cineva: "Mă, s-a îmbătat cutare aseară de i-o zis la cuţu cuscru". Mi-a plăcut foarte mult expresia, pentru că arată ceva, adică ajunge să facă confuzii de nici nu mai ştie ce să zică şi cum să se raporteze. Asta-i degradarea pe care o aduce beţia. Şi am spus la un om de pe la Bistriţa Năsăud, că mie îmi place vorba aceasta şi o mai spun aşa când se nimereşte şi mai ales când stăm la o masă. Şi zice: "Părinte, ştiţi cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice că <>". Adică, tot n-a mai ştiut care-i omul şi care-i animalul. Sunt nişte lucruri care spun mult. Să ştiţi că nu trebuie să învăţăm neapărat numai din Scriptură şi din Filocalie şi din Pateric, că uite, putem să învăţăm nişte lucruri şi de la oamenii care au o experienţă.

Sfânta noastră Biserică, pentru a ajuta pe om să-şi simplifice viaţa şi omul să se umanizeze, a rânduit nişte reţineri de la mâncare şi de la băutură, zile de post. Miercurea şi vinerea. Cel puţin miercurea şi vinerea, pentru că există şi posibilitatea ca să se postească lunea. Dar de fapt postul de luni, în concepţia noastră de acum, este un post facultativ. În rânduielile pentru Sfânta Spovedanie este şi aceasta: că dacă cineva e oprit de la Sfânta Împărtăşanie pentru păcate opritoare de Sfânta Împărtăşanie, şi trebuie să-l opreşti mai mulţi ani, în cazul când el se hotărăşte să postească şi lunea, nu numai miercurea şi vinerea, să-i scazi un an. Deci în concepţia noastră de astăzi, în concepţia Bisericii aşa cum o găsim noi în rânduielile noastre, în îndrumările care le avem, este şi postul de luni, ca facultativ. Însă toate rânduielile în legătură cu postul sunt în aşa fel făcute încât totdeauna când e vorba de post, e numită lunea, miercurea şi vinerea. De pildă: "Lunea, miercurea şi vinerea se posteşte fără untdelemn", să zicem. Eu mă mulţumesc să postească şi cu untdelemn, numai să postească. Dar toate rânduielile includ şi lunea. Totuşi, obligatorii ca zile de post sunt miercurea şi vinerea.

Rânduiala aceasta de post este făcută tocmai ca omul să se poată stăpâni, să ştie de o rânduială, să ştie de o reţinere. Că dacă te reţii de la una, te poţi reţine şi de la altceva. Ori dacă nu te reţii de la hrană - şi hrana este pe primul plan -, atunci nu te poţi reţine nici de la altceva. Postul are darul de a-l pune pe om într-o situaţie de a se împotrivi unor plăceri sau unor lucruri care ţin mai mult de plăcere. Noi avem nu numai posturile obişnuite de miercuri şi vineri, ci avem şi patru Posturi mari peste an: înainte de Naşterea Domnului 40 de zile de post, înainte de Sfintele Paşti avem 49 de zile de post plus o săptămână intermediară în care se folosesc totuşi lactate - săptămâna brânzei -, deci 56 de zile de post, apoi postul dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli, care ca durată variază, şi două săptămâni de post înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

În Biserica Ortodoxă postul este obligator, nu este facultativ. Sfânta noastră Biserică ne îndatorează se postim, pentru că vrea să ne ajute. Şi de fapt ne ajută. Sigur că sunt şi circumstanţe atenuante, sunt oameni care nu-şi pregătesc ei, sunt oameni care sunt dependenţi de altcineva şi nu pot. Şi apoi mai sunt şi oameni scutiţi de post, de exemplu bolnavii, bătrânii, copiii, sunt scutiţi de post, femeile gravide sunt scutite de post. Dacă vor totuşi să postească şi dacă pot să postească, pot s-o facă. Iar în ceea ce priveşte băutura de vin, când nu-i dezlegare la untdelemn, nu-i dezlegare nici la vin. Totdeauna dezlegarea pentru posturi este la untdelemn şi la vin. Asta în general în legătură cu disciplina în privinţa pravilei.

Vecină cu patima lăcomiei pântecelui este patima desfrânării, patima curviei, ceea ce ţine de sexualitate. Patima aceasta devine patimă prin abuz. Adică ea are un temei în existenţa umană - aşa cum are temei şi lăcomia pântecelui nu ca patimă, ci ca punct de plecare - şi anume în apetitul sexual, care are rostul de a-l angaja pe om la procreere. Dumnezeu binecuvintează legătura trupească între soţ şi soţie, mai ales în vederea aducerii în lumea aceasta a copiilor. Prin urmare, e un lucru extraordinar socotit, şi de aceea se face corect numai cu binecuvântarea lui Dumnezeu de la cununie, când se spune la cununie în ectenie şi aceea: "Pentru ca să li se dea lor cumpătare şi roadă pântecelui spre folos, Domnului să ne rugăm" şi implicit, de exemplu când se zice: "să se veselească ei la vederea fiilor şi-a fiicelor lor, Domnului să ne rugăm". "Pentru ca să li se dea lor bucuria naşterii de prunci buni şi purtare fără prihană în viaţă, Domnului să ne rugăm". În slujba cununiei se pomeneşte despre viaţă fără prihană, adică despre o viaţă ireproşabilă, care înseamnă credincioşie între soţ şi soţie şi în care se arată că numai în căsătorie poate fi întrebuinţată această funcţie care ţine de existenţa umană în mod implicit.

Se recomandă tinerilor - şi tuturor oamenilor - până la căsătorie să fie abstinenţi, să intre în căsătorie curaţi, să-şi trăiască viaţa de căsătorie neaxată pe sexualitate, să aibă o rânduială, să aibă o reţinere în general, aşa cum au reţinere pentru post în zilele de post, tot aşa să aibă reţinere şi în ceea ce priveşte sexualitatea, legăturile sexuale. De ce? Pentru ca omul să se spiritualizeze şi nu să se coboare. Bineînţeles că plăcerea aceasta care ţine de sexualitate poate fi împlinită şi în alte chipuri, şi mai ales acuma se vorbeşte mult de împliniri în alte chipuri decât în mod firesc. Toate acestea sunt osândite de învăţătura creştină şi de Sfânta Scriptură în general, pentru că între cele zece porunci ale lui Dumnezeu, date lui Moise pe Muntele Sinai, este şi porunca "Să nu desfrânezi". Aceasta înseamnă în nici un chip, ci numai după rânduială, cum ar zice Sfântul Apostol Pavel, omorând faptele trupului cu duhul: "Omorâţi cu duhul faptele trupului" (Galateni 5, 16). Şi cineva care se spiritualizează prin post, cineva care se spiritualizează prin înfrânare, cineva care încearcă să se spiritualizeze, să se înduhovnicească prin metodele care le pune la îndemână învăţătura Bisericii noastre, acela poate să biruiască toate relele în legătură cu osteneala de a birui cu duhul faptele trupului. În Filocalie, acolo unde Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre patima aceasta, aduce în faţă un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare, care a zis: "Nici femeie nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". Un cuvânt pe care ar fi bine să îl avem în vedere, pentru că sunt unii oameni care se laudă că nu fac păcate după fire, dar fac păcate împotriva firii.

Lupta împotriva acestei patimi o ducem în suflet şi în trup. În trup prin înfrânare, şi în suflet prin rânduiala din gând, făcându-ne rânduială în gând şi nevrând să lăsăm să se statornicească în mintea noastră imagini care ne-ar coborî şi care ne-ar favoriza la anumite păcate de felul acesta. Deci lupta trebuie dusă în gând şi trebuie dusă şi în organism pentru că este un păcat care ţine de trupul omului. "Orice păcat pe care îl face omul - zice Sfântul Apostol Pavel - este în afară de trup. Iar cel care se dedă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul lui". Citiţi aceasta în Epistola I către Corinteni la al 6-lea capitol.

Mergem mai departe la cea de-a treia patimă pe care o prezintă Sfântul Ioan Casian şi care este patima iubirii de argint, adică iubirea de avere. Spre deosebire de celelalte patimi, iubirea de argint nu are un temei în existenţa umană, în fiinţa umană, ci este ceva adăugat. Cel care mănâncă fără să ştie unde să se oprească, cel care nu are o rânduială, nu are o disciplină în privinţa sexualităţii, are un temei - într-un fel fizic - pentru patimile acestea, dar cel care umblă după avere, care caută să adune avere, acela de fapt nu are un temei în organismul lui, nu are o afecţiune faţă de avere pentru că are sădită în el o pornire spre aceasta, ci este ceva ce nu ţine de fiinţa omenească, ceva ce este adăugat.

Fac o paranteză aici şi o paranteză care zic eu că e bine venită. Se spune că aşa e şi cu patima fumatului. Pe aceasta nu o pomeneşte Sfântul Ioan Casian. N-o pomeneşte că pe atunci nu era obiceiul acesta al fumatului, dar e totuşi o patimă. Dacă cineva fumează şi se simte rău când nu poate să aibă la îndemână materia care-i trebuie pentru a-şi împlini pornirea, de fapt are o necesitate, dar o necesitate creată. Nu este o necesitate care ţine de fiinţa omenească în aşa fel încât dacă nu ţi-o împlineşti te sfârşeşti, adică nu mai trăieşti, cum ar fi în cazul în care nu ai mânca. În privinţa fumatului, e o necesitate numai pentru fumători, un nefumător nu are nimic, nu simte nevoia să fumeze. Şi atunci înseamnă că ea de fapt, patima aceasta, nu se întemeiază pe o pornire sădită în fiinţa omului.

Aşa este şi cu iubirea de argint. De altfel să ştiţi că unii dintre oamenii care-şi apără patima aceasta a fumatului îmi spun: "Părinte, dar nu găsiţi nicăieri în Scriptură şi în canoanele Bisericii ceva care să arate că patima aceasta e vinovată". De fapt nici n-am nevoie de nişte temeiuri de felul acesta, pentru că sunt sigur că şi aceia care caută temeiuri de felul acesta, dacă ar vrea să fumeze, cu temeiuri cu tot ar fuma. Aşa că nu se pune problema aceasta. Dar de ce nu se pune? Şi atunci eu de obicei zic: "Bine, dar nici despre droguri nu scrie nimic. Şi totuşi nu ai putea zice că nu se vede ca păcat urmarea întrebuinţării drogurilor". Aşa este cu iubirea de argint, nu are un temei în fiinţa omului, dar îl chinuieşte pe om. Sunt unii oameni lacomi de bani, lacomi de avere, nu ştiu unde să se oprească, nu se stăpânesc. Sfântul Apostol Pavel spune că "Iubirea de argint este rădăcina tuturor răutăţilor" (I Timotei 6, 10). Când ajunge să se înstăpânească în om, îl duce la foarte multe rele. Aţi auzit de ucideri care se fac pentru a jefui pe cineva, aţi auzit de spargeri care se fac ca să fure cineva. Toate lucrurile acestea vin din iubirea de avere. Un om la care nu-i trebuie bani nu se duce să fure de la cineva bani, un om care nu-i trebuie anumite lucruri nu se duce. Împotriva acestei patimi este porunca milosteniei şi este porunca cuprinsă în Decalog: "Să nu furi şi să nu pofteşti nimic din ceea ce este a aproapelui tău". Este o rânduială, noi dacă ne-am ţine numai de porunci sau dacă ne-am ţine numai de ceea ce ştim noi şi am căuta în îndemnurile şi învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale canoanelor Bisericii, până la urmă nu ar mai trebui să citim despre patimi din Filocalie sau din altă parte, pentru că de fapt am avea ceva împotriva patimilor respective. Sfântul Ioan Casian, vorbind despre patima aceasta a iubirii de argint, spune între altele că un senator roman care s-a făcut călugăr dar care nu s-a lepădat de tot ce avea, de toate averile sale, a auzit de la Sfântul Vasile cel Mare cuvântul: "Şi pe senator l-ai pierdut, şi nici pe monah nu l-ai făcut". Adică nici senator nici călugăr.

Să ştiţi, stimaţi ascultători, că noi nu suntem rigizi, adică noi nu socotim că omul nu are nevoie de anumite lucruri ca să existe, să poată duce o viaţă demnă, ca să poată să ducă o viaţă civilizată, frumoasă. Adică noi nu lăudăm sărăcia, ci lăudăm neagoniseala. A zis Domnul Hristos: "Fericiţi sunteţi voi săracilor, că a voastră este împărăţia cerurilor" către ucenicii Săi, pe care i-a îndemnat să fie săraci, după condiţia lor. Dar a zis Domnul Hristos către un om pe care l-a vindecat de asupreala vrăjmaşului - a fost demonizat şi Domnul Hristos l-a făcut sănătos -: "Du-te în casa ta, la casnicii tăi şi le spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu" (Marcu 5, 19). Deci "du-te în casa ta", ai casă, ai casnici, spune-le lor cât bine ţi-a făcut Dumnezeu, ţine-ţi casa. N-a zis: "Vinde-ţi casa". Este adevărat că a spus către unul în mod special: "Vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vino şi-mi urmează Mie" (Matei 19, 21). Dar Domnul Hristos a îngăduit ca oamenii să aibă cele de trebuinţă, să aibă casa lor, să aibă locul lor. Chiar dacă El a spus despre Sine că "Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul" (Matei 8, 2), a rânduit oamenilor să aibă condiţiile bune pentru o existenţă fără îngrijorare. Nu l-a condamnat pe cel căruia i-a rodit ţarina că avea nişte hambare, în care putea aduna o parte din averi şi putea să trăiască frumos cu cât avea el, cu cât putea cuprinde în hambare, l-a condamnat pentru că voia să adune şi mai mult decât îi era de trebuinţă şi apoi să nu mai facă nimic.

Deci fiecare dintre noi poate avea, şi nu se poate hotărî cât să aibă fiecare, pentru că omul nu este o fiinţă STAS, nu poţi să hotărăşti cu precizie cât poate să aibă cineva, care-i prisosul lui, el însuşi ştie care îi este prisosul. Să ne gândim la samarineanul milostiv, de pildă. Samarineanul milostiv a dat, tot ce a dat a dat din prisosul lui, n-a dat din necesarul lui. Şi Domnul Hristos nu l-a condamnat că nu a dat mai mult. A dat doi dinari şi a spus "Poartă grijă de el şi când mă voi întoarce ceea ce vei mai cheltui îţi voi da". Şi nu i-a zis Domnul Hristos că de ce nu i-a dat zece dinari, ci a arătat că acesta-i începutul binelui, să dai din prisosul tău, că dacă nu dai din prisos, nu o să ajungi niciodată să dai din necesar.

Cine vrea să scape de iubirea de argint trebuie să aibă neapărat credinţă în Dumnezeu, să fie doritor să facă bine, să se înveţe să fie milostiv, să dea din prisosul lui, să fie compătimitor şi să aibă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care aşa cum i-a dat cele de trebuinţă până acum, poate să-i dea şi în continuare. Dacă nu are credinţă în Dumnezeu, atunci îl asupreşte avuţia şi avuţia nu este ceva care-l ridică pe om, din cauză că este mai prejos de om. Şi atunci e rău ca cineva să se înrobească unor lucruri mai prejos de el însuşi.

A patra patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este patima mâniei. Mânia e sădită în existenţa umană. Şi Domnul Hristos S-a mâniat. El Care a luat firea omenească în afară de păcat. Firea omenească, aşa cum Şi-a împropriat-o Domnul Hristos - Fiul lui Dumnezeu Şi-a împropriat-o când S-a făcut om - este firea omenească fără păcat. Şi totuşi mânie a arătat Domnul Hristos, ştiţi de manifestarea mâniei când a scos din templu pe vânzătorii de acolo, Şi-a împletit un bici din funii şi i-a scos afară. E o manifestare de mânie, dar o manifestare de mânie în înţelesul ei bun, pentru că ea e sădită - mânia e sădită - în fiinţa omenească ca prin aceasta să ai un ajutor în a te împotrivi răului care vrea să te asuprească. Mânia, ca patimă, este atunci când cineva nu se poate stăpâni. Acum nu prea se mai vorbeşte de "mânioşi", ci se vorbeşte de "nervoşi", parcă e ceva mai superior să zici de unul - cum să zici că-i mânios, zici mai bine - că "îi cam nervos". În realitate să ştiţi că cei de demult nu ştiau de nervos, ştiau numai de mânios şi de rău. Pe la noi, prin satul meu, spunea despre unul sau despre altul din aceştia care erau mânioşi, că "e rău". De fapt mânia este o manifestare a răutăţii, un chip al răutăţii. Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti gâlcevitor, când eşti pornit nu te mai gândeşti la ce ar trebui să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta, că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine pentru că nu ai limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai ajungi. În antologia sanscrită se spune: "Mânia în oamenii cei buni se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas trăieşte". "Un semidoct trăieşte lung: cinci ani în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa toată".

Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări. Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită "Scara", zice aşa: "Să legăm mânia cu lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată, cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fii tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu totul?". Şi mânia răspunde: "Tatăl meu este îngâmfarea - adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria; Sfântul Marcu Ascetul în scrierea sa "Epistola către Nicolae Monahul" pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că "Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă a mândriei"; deci totdeauna între mândrie şi mânie este o legătură; bineînţeles că poate să aibă şi alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan Casian; zice - "şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima îmbuibării".

Acestea pot fi pricini de mânie în înţelesul că atunci când cineva te opreşte de la un lucru care îl doreşti, atunci tu i te împotriveşti şi te împotriveşti cu mânie, cu răutate, deşi fără gâlceavă se pot rezolva lucrurile mult mai bine decât cu gâlceava. Numai că omul dintr-o dată sare, să se împotrivească, să facă ceva care nu-i bine. Ştiţi că Domnul Hristos condamnă nu numai uciderea ci şi mânia şi manifestările mâniei. Şi anume în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul al 5-lea, spune: "Aţi auzit că s-a spus celor de demult: <>; cel ce ucide este vrednic de osândă. Iar Eu vă zic vouă că cel ce se mânie pe fratele său este vrednic de osândă; cine va zice fratelui său: netrebnicule, este vrednic de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice: nebunule, este vrednic de gheena focului". Vedeţi ce aspru este Domnul Hristos când e vorba despre mânie şi vrea să nimicească mânia.

Deci mânia, mai departe vorbind despre ea, spune: "Fii mei, fiicele mele sunt ţinerea de minte a răului, vrăjmăşia, ura", acestea sunt manifestări ale mâniei. Chiar are Sfântul Ioan Scărarul un cuvânt despre pomenirea răului şi acolo spune că "Pomenirea răului este viermele minţii, rugina sufletului, păcat neîncetat, fărădelege de fiecare clipă". Iar în Pateric se spune că "Cel care e pomenitor de rău, ori de mănâncă, ori de bea, ori de doarme, ca de rugină se mănâncă". Răutatea o ducem cu noi. În Sfânta Evanghelie se spune: "Duşmanii omului vor fi casnicii lui" (Matei 10, 36), iar părinţii din Filocalie interpretează, tălmăcesc acest cuvânt aşa, că gândurile cele rele sunt duşmanii noştri - "duşmanii omului sunt casnicii lui" -, gândurile cele rele sunt casnicii noştri de care nu ne putem despărţi, ca de duşmanii cei dinafară pe care îi putem ocoli de multe ori. Numai că îi ducem în noi. Noi de fapt avem o lume interioară în care intră şi buni şi răi, după relaţiile noastre cu oamenii. Intră în sufletul nostru buni, intră în sufletul nostru răi, cât îi putem cuprinde, şi ne întâlnim cu ei. Şi dacă avem patima mâniei, apoi ne chinuieşte, şi patima pomenirii de rău ne chinuieşte şi când nu sunt de faţă duşmanii noştri. Şi îi judecăm şi îi învârtim prin minte şi facem ce vrem noi cu ei, din răutatea pe care o purtăm în sufletul nostru.

Şi zice mai departe Sfântul Ioan, punând pe mânie să vorbească despre ea însăşi: "Împotrivitorii mei sunt nemânierea şi blândeţea", când ajungi la un calm, la o blândeţe care nu te mai lasă să te dezlănţui ca furios, ca mânios. Şi în sfârşit: "Mă nimiceşte deplin smerita cugetare", smerenia. Omul smerit e totdeauna înţelegător faţă de neputinţa omenească şi trece de mânie.

A cincea patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este întristarea. Întristarea este o patimă care poate duce la deznădejde, şi duce de fapt la deznădejde, pentru că întristarea usucă oasele iar bucuria veseleşte faţa. Când cineva ajunge într-o întristare de pe urma păcatelor făcute şi la o întristare care nu duce la pocăinţă, e într-un fel de asuprire, într-un fel de dizolvare sufletească, într-un fel de întunecare. Şi asta îl chinuie şi sunt oameni chinuiţi de o astfel de patimă, de întristare. Dar noi avem mijloace împotriva ei: credinţa în Dumnezeu, chemarea la bucurie, faptul că ştim că Dumnezeu e bun şi milostiv, faptul că ştim că Dumnezeu nu are pe nimenea de pierdut, faptul că ştim de pildă, că "cea mai mare iubire a unui sfânt faţă de Dumnezeu e mai mică decât iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos". Sunt nişte lucruri care pot dizolva întristarea, şi o dizolvă de fapt, în măsura în care suntem preocupaţi de lucrurile acestea. Adică sunt nişte lucruri care nu vin de la sine, ci nişte lucruri care se realizează în timp, aşa cum şi patimile s-au realizat în timp. Şi cu cât patimile sunt mai întărite în noi, cu atât avem mai mare luptă împotriva lor. Cuviosul Dorotei face o comparaţie între un copac bine înrădăcinat pe care nu-l mai poţi scoate smulgându-l prin puterea mâinilor şi între un copac mic, abia sădit de curând, pe care îl poţi scoate fără nici o greutate.

Mai vorbeşte Sfântul Ioan Casian şi despre trândăvie, despre lene ca păcat şi ca patimă. Pentru că lenea îl face pe om să nu-şi vadă de rosturile lui. În cartea Iov se spune că omul e creat pentru muncă cum e creată pasărea pentru zbor. În Pateric se spune de pildă - cu asta şi începe Patericul - că Sfântul Antonie cel Mare, fiind în pustie, a ajuns odată într-un fel de moleşeală, într-un fel de plictiseală şi a zis: "Doamne, ce să fac să mă mântuiesc, că nu mă lasă gândurile?" Şi atunci a venit un înger în înfăţişare de călugăr şi a stat lângă Sfântul Antonie cel Mare şi şi-a ridicat mâinile la rugăciune, apoi s-a aşezat şi a împletit o funie, după aceea iarăşi s-a ridicat la rugăciune, şi iarăşi s-a aşezat şi a împletit o funie şi a zis: "Fă aşa şi te vei mântui". Deci împleteşte rugăciunea cu munca şi atunci înaintezi în cele bune. Munca în concepţia creştină nu-i numai mijloc de producţie, mijloc de existenţă, ci este şi mijloc de mântuire. Tot Sfântul Ioan Casian spune că, de obicei, omul care munceşte e luptat de un singur drac, iar dacă nu munceşte e luptat de o mulţime nenumărată şi e mai bine să te lupţi cu unul decât cu mulţi.

Când eram eu copil, Dumnezeu să-i odihnească pe părinţii mei, aveau vorba aceasta: "Nu sta fără lucru că-i păcat". Suntem datori cu munca şi pentru întreţinerea noastră şi pentru întreţinerea altora, pentru a-i ajuta pe alţii. Munca este un dar de la Dumnezeu, nu este o pedeapsă pentru păcat. Osteneala din muncă este pedeapsă pentru păcat, dar munca în sine este o binecuvântare. Pe om l-a pus Dumnezeu, după mărturia Scripturii, în rai, să-l păzească şi să-l lucreze. Suntem chemaţi la muncă. Şi sfinţii Apostoli au muncit, Sfântul Apostol Pavel cel puţin spune că el a muncit pentru el şi pentru îndestularea celor împreună cu el lucrători pentru împărăţia lui Dumnezeu, a ucenicilor lui, a tovarăşilor lui de călătorie. A muncit. Şi îi îndeamnă pe credincioşi să muncească şi ei şi zice: "Cel ce nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce" (II Tesaloniceni 3, 10). Prin urmare munca este un ajutor, de fapt este un ajutor.

Acum oamenii îşi pierd foarte multă vreme în nelucrare şi într-o nelucrare fără nici un fel de rost. Privesc foarte mult la televizor, de pildă. Asta nu-i o muncă, nu e angajare, e o delăsare, este o neputinţă, este ceva care nu-l ţine pe om într-o activitate, nu-l angajează în ceva. E un fel de înşelare, un fel de lucru nelucru, ceva care îi dă omului impresia că de fapt el face ceva, ori în realitate nu face nimic. Şi din cauza aceasta oamenii de azi sunt foarte puţin dispuşi să facă ceva, să muncească şi să muncească de la rădăcină.

Am fost astăzi la Mănăstirea Timişeni şi am întâlnit nişte maici acolo, am dat mâna cu nişte maici şi tare mi-a plăcut că aveau mâini bătătorite. Îmi plac mult mâinile bătătorite, mâinile care au stat pe coada de la sapă şi pe toporâştea de la coasă, mâini care s-au ostenit. Când l-am cunoscut pe Părintele Arsenie, în 1942, avea nişte mâini bătătorite, că mâini de acelea nici nu ştiu dacă am mai întâlnit. Eu nu ştiu cu ce şi le-a putut bătători aşa, bineînţeles cu muncă. Din odihnă nu se bătătoreşte mâna. Există şi o muncă intelectuală, fără îndoială, dar o muncă din aceasta fizică cere nişte virtuţi, te angajează în nişte osteneli care te formează, că ce faci te şi face. Dacă stai în nelucrare, devii nelucrător, devii nepăsător, nu mai ai rezistenţă ca să faci ceva, nu ai răbdare, ori un om care munceşte, acela poate şi să postească, că-i învăţat cu osteneala, nu-i comod. Ceea ce ne lipseşte nouă astăzi este angajarea aceasta cu hotărâre în bine, cu efort. Comoditatea îl depărtează pe om de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, îl duce aşa, la un fel de "nu-s dispus", "nu mă interesează", "lasă că facem noi altă dată". În felul acesta, cu astfel de gânduri şi cu astfel de stări nu se poate birui trândăvia, nu se poate birui lenea.

Să ştiţi însă totuşi că lenea nu totdeauna e lene. Câteodată eşti obosit într-adevăr şi unii zic că eşti leneş că nu mai poţi face ceva şi când sunt obosiţi. Nu e adevărat. Oboseala este un semn de lucrare nu de nelucrare. Cine se oboseşte are dreptul la odihnă şi se odihneşte. Spune undeva, în Proloage, că un înger îi hrănea pe unii şi le ştergea faţa plină de sudoare, fiind aceia călugări, şi că unul a vrut şi lui să-i fie ştearsă faţa, şi nu a avut îngerul de ce să-i şteargă faţa, că nu avea nici o sudoare pe ea. Deci e o treabă care trebuie gândită în felul acesta: noi trebuie să facem ceva, să fim angajaţi în ceva şi să fim angajaţi şi cu efort, nu numai cu comoditate. Pentru că dacă suntem angajaţi cu efort în anumite lucruri, suntem dispuşi să facem efort şi în altele.

Şi în sfârşit cele două patimi de la urmă pe care le descrie Sfântul Ioan Casian sunt slava deşartă şi mândria, mândria fiind şi ea început de patimi pentru că îl face pe om cumva independent, îl face chiar să nu ştie de Dumnezeu, îl face să nu împlinească porunca lui Dumnezeu, îl face să se încreadă în el însuşi, îl face să caute laude de la oameni din împlinirea lucrurilor bune pe care le face, caută laudă de la oameni. Slava deşartă este mândria care-l face pe om să-şi închipuie lucruri pe care nu le are şi nu le poate avea. Îşi închipuie omul că este ceva ce el nu este şi caută de la oameni să-l laude pentru lucruri pe care nu le are. Pe când mândria de fapt are şi nişte lucruri bune realizate, cu care însă se laudă.

Mândria se surpă prin smerenie, prin smerita cugetare, prin plecarea minţii faţă de Dumnezeu, prin recunoaşterea faptului că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit este de la Dumnezeu, prin recunoaşterea faptului că binele pe care-l facem nu este numai al nostru ci este şi al lui Dumnezeu în noi, şi că binele pe care-l facem ne obligă la a face şi mai mult bine. Pentru că numai dacă ne ajută Dumnezeu putem face binele, faptele bune sunt fapte teandrice, adică fapte în care intră şi lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului, şi cineva care poate face un bine de fapt este dator lui Dumnezeu pentru cinstea pe care i-o dă Dumnezeu unindu-Se Dumnezeu cu el la binele pe care-l face omul.

Dacă gândeşte cineva aşa, nu se poate să rămână pe mai departe în mândrie. Şi dacă cineva a surpat mândria, a surpat şi mânia. Dacă cineva a surpat iubirea de argint, a surpat şi învârtoşarea sufletului. Patimile, toate acestea şi altele câte or mai putea să fie şi câte mai sunt de fapt, nedescrise la cineva dar totuşi ca realităţi în sufletul omului, patimile acestea, ca cel mai mare rău pe care îl aduc în suflet este nesimţirea sufletului, învârtoşarea. Când omul nu este sensibil pentru lucruri bune, când omul nu este sensibil pentru legătura cu Dumnezeu, când omul nu este sensibil la neputinţa oamenilor, la lipsa oamenilor, la greutăţile pe care le au unii şi alţii, când e nepăsător - patimile aduc un fel de nepăsare în suflet care îl face pe om nepăsător faţă de datoriile pe care le are faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, nesimţitor faţă de tot ce este frumos şi bun. Nesimţirea aceasta este urmare a patimilor, urmare a păcatelor, urmare a răutăţilor de tot felul şi totodată patimile scad şi credinţa în Dumnezeu. Cineva care cu cât e mai învârtoşat şi cu cât e mai păcătos, cu atâta este şi mai necredincios. Aceasta este urmarea patimilor, urmarea unei vieţi neîngrijite, urmarea unei vieţi în care nu este lucrătoare porunca lui Dumnezeu ci este lucrătoare una sau alta dintre patimile câte le poate avea omul.

Vin la mine la spovedit oameni şi zice câte unul: "Părinte, toate păcatele din lumea asta le-am făcut eu". Şi eu zic: nu se poate, nimeni nu poate face toate păcatele din lumea asta. Şi de obicei oamenii nu dau bani cu camătă, cel puţin cei care vin la mine, şi zic: bani cu camătă ai dat? Şi zice omul: "Nu am dat". Zic: vezi că nu le-ai făcut pe toate? Spune-le acelea care le-ai făcut.

Stimaţi ascultători, v-am vorbit despre patimi. Acum să vedem care sunt pricinile patimilor, căci dacă vrem să scăpăm de patimi, trebuie să scăpăm de pricinile lor. Şi dacă nu scăpăm de pricinile patimilor, nici de patimi nu scăpăm. Noi nu putem lupta împotriva patimilor ca patimi, ci luptăm împotriva patimilor ca manifestări de patimă şi luptăm împotriva patimilor înlăturând pricinile patimilor. Dacă nu ocolim pricinile patimilor nu scăpăm de patimi, chiar dacă vrem să scăpăm. De obicei oamenii sunt mulţumiţi în patimile lor. Antim Ivireanu într-o predică dă un exemplu şi zice că "Viermele care mănâncă hrean se simte bine şi în hrean". Dar cine vrea totuşi să scape de patimi, are gândul acesta şi are preocuparea aceasta, trebuie să ocolească pricinile patimilor. Ca să ocoleşti pricinile patimilor trebuie să ştii care sunt pricinile patimilor.

În Filocalie în volumul I, în scrierea Sfântului Marcu Ascetul numită "Epistola către Nicolae Monahul" - vă recomand lucrurile acestea când vi le pun în faţă; dacă aveţi posibilitatea să citiţi Filocalia volumul I, vă recomand în mod special scrierea aceasta: "Epistola către Nicolae Monahul" - se spune că înaintea a tot păcatul merg trei uriaşi - băgaţi de seamă, trei uriaşi şi anume: neştiinţa, uitarea și nepăsarea. Unii oameni fac rele din neştiinţă. Vin şi la mine unii care spun că nu au ştiut că cutare lucru e păcat. Uitarea: ce uită omul? Ce nu-l interesează. Şi atunci uită şi de lucrurile bune pentru că nu-l interesează, nu-i angajat în ele şi dacă le neglijezi te neglijează şi ele pe tine. Şi nepăsarea, şi nepăsarea e cea mai rea pentru că nepăsarea te duce şi la neştiinţă şi te duce şi la uitare. Deci în primul rând cele trei pricini de căpetenie ale patimilor sunt: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea.

Apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că pricina cea mai de căpetenie a păcatelor este fuga de durere şi iubirea de plăcere. Multe patimi au ca temei plăcerea. Scapi de ele când te obişnuieşti să nu cauţi plăcerea ci să cauţi ceea ce este bun şi folositor, ceea ce depăşeşte plăcerea. Nu zice nimeni de pildă, să nu mănânci o mâncare care îţi place, sau să-i faci ceva să nu-ţi mai placă. Nu. Ţineţi minte lucrul acesta. Aşa-i rânduiala, adică Dumnezeu ne dă lucrurile şi pentru hrana noastră dar şi pentru desfătarea noastră. Gândiţi-vă de exemplu - nu ştiu dacă ştiţi, dar urmăriţi vă rog - la rugăciunea colivei, când binecuvintează preotul o colivă - care-i bună, de obicei; fac pe la noi pe la mănăstire o colivă ca o prăjitură de bună - zice: "Cel ce ne-ai dat acestea spre hrana şi desfătarea noastră". Zice câte cineva aşa, către mine, în glumă, pe la noi pe la mănăstire, că cutare lucru e foarte bun şi nu ar trebui să-l mănânc de pildă, şi eu zic: doar nu mi-a luat gustul Dumnezeu când m-am făcut călugăr. Noi trebuie să fim nişte oameni reali în a vedea lucrurile, şi dacă ne-a dat Dumnezeu gust ne-a dat şi hrană gustoasă. De ce sunt bune fructele de pildă? Că le-a făcut Dumnezeu. De ce nu le-a făcut ca pădureţele? Sau Sfântul Maxim Mărturisitorul zice de iubirea de plăcere. Totuşi există o plăcere îngăduită, o plăcere binecuvântată de Dumnezeu. Eu nu-mi pot închipui că în împărăţia lui Dumnezeu de pildă, unde vom sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, nu vom avea ceva bun de mâncat, dacă o fi de mâncat. Însă există o iubire de plăcere care te axează pe plăcere, şi aceea nu-i bună, că te înrobeşte. De exemplu omul la care îi place băutura şi nu se poate opri, din plăcere bea mai departe. Şi apoi păţeşte cum era o vorbă mai demult pe la noi, că a zis unul vorbind cu vinul: "Eu te-am băut de bun şi tu mă-mpingi".

Sfântul Maxim Mărturisitorul mai socoteşte ca pricină a patimilor iubirea neraţională faţă de trup. Aceasta este o iubire neîngăduită, că există o iubire de sine îngăduită, nu numai îngăduită dar chiar cerută. Domnul Hristos a spus să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Deci eşti dator să te iubeşti pe tine însuţi şi măsura aceasta este şi măsura iubirii faţă de aproapele. Dar să-ţi urmăreşti mântuirea, să-ţi urmăreşti binele prin iubirea aceasta, să te fereşti de frig, de cele care îţi aduc boală, de tot ceea ce ţi se împotriveşte trebuie să te fereşti. Gândiţi-vă de pildă că Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola către Efeseni: "Nimenea nu şi-a urât vreodată trupul său, ci îl încălzeşte şi îl hrăneşte" (Efeseni 5, 29). E un lucru care trebuie făcut pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Noi nu suntem urâtori de trup, trupul este templul Duhului Sfânt, el va învia din morţi, va lua parte la fericirea veşnică, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a luat un trup. Dacă trupul ar fi rău nu l-ar fi luat. Aşadar e vorba de iubirea neraţională de sine, când cauţi lucruri care nu sunt necesare, care sunt peste trebuinţă, peste necesarul existenţei umane.

Apoi însăşi patimile sunt pricini de alte patimi. Am văzut legătura între mânie şi iubirea de argint, între mânie şi mândrie, între mânie şi lăcomie. Când ai desfiinţat pricinile patimilor mâniei atunci ai nimicit şi mânia. Bineînţeles că pentru toate acestea trebuie să fi raţional. Dar raţional cu adevărat nu poate fi decât omul care a ajuns la nepătimire.

Acum ştim pricinile patimilor, dar să nu uităm că şi necredinţa în Dumnezeu este pricină a patimilor. Un om care nu crede în Dumnezeu trăieşte oricum, cum îi vine la socoteală, cum îi vine la îndemână. Spontan, şi de-o spontaneitate care nu-l duce la bine. Ce-i vine aia face. Noi însă trebuie să fim conştienţi că creştinismul e cu cruce, Domnul Hristos a spus "Cel ce vrea să vină după Mine să se lapede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24). Ce înseamnă asta, să-ţi iei crucea? Înseamnă mai multe lucruri, dar între altele şi aceasta: să-ţi iei partea de osteneală care ţine de depăşirea de tine însuţi, care ţine de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să ştiţi însă că omul care ajunge să-i devină normale virtuţile nu patimile, acela nu mai are probleme, nu mai are luptă cu el însuşi, are odihnă. Domnul Hristos a spus: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Putem avea odihnă sufletelor noastre în măsura în care avem smerenie, în măsura în care lichidăm patimile, pentru că Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", vorbind despre nepătimire, spune că "smerenia este dezrădăcinătoarea patimilor". Dezrădăcinăm patimile prin smerenie. Dacă suntem smeriţi, dacă căutăm să împlinim cuvântul lui Dumnezeu, dacă ne plecăm cu mintea, atunci devenim smeriţi.

Smerenia are de fapt două aspecte: smerita cugetare - aceasta ţine de gândire şi aşa ceva a avut Sfântul Apostol Petru când l-a chemat Domnul Hristos la ucenicie. Şi când Domnul Hristos a zis "Mână la larg şi aruncă mreaja ca să pescuiţi" el a zis "Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic. Dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în mare" (Luca 5, 4-5), deci mă plec cu mintea, fac ce zici Tu, nu fac ce gândesc eu. Eu de fapt nu aş mai fi pescuit, n-aş mai fi încercat să pescuiesc, dar pentru că zici Tu, arunc mreaja în mare. Şi a scos mulţime mare de peşti. De ce? Pentru că s-a plecat cu mintea. A fost şi o împrejurare în care nu s-a plecat cu mintea dintr-o dată, şi Domnul Hristos i-a reproşat lucrul acesta, la spălarea picioarelor. Când Domnul Hristos a vrut să-i spele picioarele Sfântul Apostol Petru, el s-a împotrivit şi a zis: "Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele? Niciodată nu-mi vei spăla picioarele". Domnul Hristos a spus: "Ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege". Şi când a stăruit în aceasta şi a zis "Niciodată n-o să-mi speli picioarele" a zis Domnul Hristos "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine" (Ioan 13, 6-8). Deci dacă nu te smereşti, dacă te ţii ţapăn, atunci nu poţi să fii modelat şi nu am ce face cu tine, nu te poţi mântui. Smerenia este un mijloc de despătimire şi de neîmpătimire. Cine ştie de Dumnezeu are smerenia nu numai ca smerită cugetare, ci are smerenia şi ca simţire lăuntrică. Adică smerenia trebuie să aibă înrădăcinare în fiinţa noastră şi prin sentiment. Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă ce ai de făcut, şi cum să ocoleşti patimile, şi nu eşti ca acela mândru, care citeşte o carte, că doar eu sunt stăpân peste carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl citeşti cu încrederea că pe tine nu te clinteşte. Şi după aceea nu-l mai poţi scoate din tine. Asta-i plata celui mândru, păcatele se plătesc, mândria îţi aduce neodihnă, nelinişte.

Am vorbit atât de patimi, acum să vorbim şi despre nepătimire. Ce înseamnă nepătimire? Înseamnă să nu mai fi asuprit de patimi, înseamnă să te raportezi la oameni şi la Dumnezeu şi la tot ce există altfel decât omul pătimaş, să depăşeşti patimile, să ajungi la o linişte sufletească, la pace. Pacea e născută de nepătimire. "Pacea sufletului e lipsa patimilor" zice Sfântul Marcu Ascetul. Liniştea sufletului este dovada nepătimirii. Altfel se raportează un om cu patimi în suflet la lumea aceasta şi altfel se raportează cineva care se preocupă de nepătimire. Să ştiţi că şi în realizarea nepătimirii există anumite stadii, anumite situaţii intermediare, nu ajunge omul dintr-o dată la măsura aceea de a fi nepătimitor, nepătimaş în orice chestiune.

Vreau să vă citez tot din Pateric un pasaj în care se arată tocmai lucrul acesta, că există o scară, există un progres treptat în ceea ce priveşte despătimirea.

"Se spunea despre un bătrân că a făcut cincizeci de ani nici pâine mâncând, nici vin bând degrabă. Şi zicea că a omorât curvia, iubirea de argint şi slava deşartă. Şi a venit la el Avva Avraam, auzind că a spus el acest cuvânt. Şi a zis lui: tu ai spus cuvântul acesta? A răspuns bătrânul: da. Şi a zis lui Avva Avraam: iată, intri în chilia ta şi găseşti pe rogojina ta o femeie. Poţi să socoteşti că nu este femeie? Răspuns-a bătrânul: nu, dar mă lupt cu gândul să nu mă ating de ea. Atunci a zis Avraam: iată, nu ai omorât patima, ci este vie; dar este legată. Iarăşi când umbli pe drum, vezi piatră şi hârburi, iar în mijlocul acestora, aur; poate mintea ta să socotească pe acesta - adică aurul - ca pe acelea? Zis-a bătrânul: nu, dar mă lupt cu gândul să nu-l iau pe el. Şi a zis Avraam: iată este vie patima, dar este legată. Mai departe zice iarăşi Avva Avraam: iată, auzi despre doi fraţi că unul te iubeşte şi că altul te urăşte şi te vorbeşte de rău. Dacă vor veni la tine, îi ai deopotrivă pe amândoi? Zis-a bătrânul: nu, dar mă lupt cu gândul să fac bine celui ce mă urăşte ca şi celui ce mă iubeşte. Zis-a Avva Avraam lui: apoi iată că sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinţi".

Prin urmare pot fi şi situaţii de oscilare între bine şi rău. Un părinte de la noi de la mănăstire zicea: "Dragă, pe om dacă-l iei de bun, bun îl găseşti şi dacă-l iei de rău, tot pe acela, şi rău îl găseşti". Din păcate avem de multe ori viaţa amestecată, nu suntem foarte nepătimaşi şi nu suntem nici foarte pătimaşi, suntem într-o situaţie din aceasta oscilantă. Putem să devenim nepătimaşi din pătimaşi, şi afirmaţia aceasta are un temei în "Scara" Sfântul Ioan Scărarul, în care zice: "Să-ndrăznească pătimaşii, că şi cei nepătimaşi din pătimaşi au ajuns nepătimaşi". E un cuvânt care ne dă încredere, numai că trebuie să folosim mijloacele, toate mijloacele care ne ajută să devenim nepătimaşi din pătimaşi.

Am să vă mai spun un semn al nepătimirii. Tot în Pateric se spune că o fecioară, o călugăriţă, s-a dus la un părinte şi i-a spus aşa: "Eu postesc şase zile - se înţelege, nemâncând - şi în a şaptea mănânc. Şi am învăţat Vechiul şi Noul Testament pe de rost. Ce trebuie să mai fac?". Şi atunci a zis cuviosul către ea: "Ţi s-a făcut ocara ca cinstea?", adică ai ajuns în situaţia ca să primeşti şi ocara aşa cum primeşti cinstea, fără împotrivire şi fără neliniştire, cu liniştea trebuitoare. Şi ea a zis: "Nu". Şi atunci a zis părintele: "Ţi s-a făcut lipsa ca îndestularea?". Ea a zis: "Nu". "Ţi s-a făcut paguba ca şi câştigul?" Ea a zis: "Nu". "Ţi s-au făcut străinii ca rudele după trup?" Ea a zis: "Nu". Şi atunci părintele i-a zis: "Du-te şi pune început bun, căci cu cele care le-ai făcut până acuma încă nu ai realizat nimic". Adică, dacă nu ai linişte în faţa celor care vor să te îndrepte, chiar şi cu mustrare - chiar dacă mustrarea învinge dar nu convinge -, dacă nu ai liniştea sufletească trebuitoare într-o astfel de situaţie, înseamnă că nu eşti smerit şi eşti mândru. Dacă eşti preocupat cu nemulţumire de faptul că cineva te-a păgubit cu ceva şi nu mai poţi intra în linişte, înseamnă că eşti iubitor de argint. Dacă faci deosebire între cei apropiaţi şi cei care nu-ţi sunt apropiaţi, şi ai atitudini diferite în mod voit, înseamnă că nu ai ajuns încă la ceea ce trebuie să ajungă cineva, nu ai desfiinţat în tine patimile care fărâmiţează firea omenească.

Şi acum, stimaţi ascultători, încă o afirmaţie şi cu asta termin. Şi anume aceea că Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" are şi cuvântul că "nepătimirea este cerul cel de pe pământ". Când ajunge cineva să fie nepătimaş, când ajunge cineva să nu mai fie hărţuit de patimi, atunci ajunge să aibă locuitor în mod simţit pe Dumnezeu în sufletul său, se face locaş al Preasfintei Treimi - după cuvântul care-l găsim ca un cuvânt de laudă la cinstirea unor sfinţi şi spunem că a primit sălăşluirea Treimii în el. Ajungem şi noi să fim locaşuri ale lui Dumnezeu şi avem în suflet cerul cel de pe pământ, adică nepătimirea. Să nu aşteptăm ca cerul acesta de pe pământ să vină aşa, fără să îl căutăm, fără să ne străduim pentru el. Iar dacă vine în sufletul nostru, să avem din aceasta bucuria cuvenită.

Voi încheia şi de data aceasta tot cu o poezie, o poezie de aceeaşi poetă, Zorica Laţcu, intitulată Cer nou:

Intervievator: Consideraţi politica în rândul patimilor?

Părintele Teofil: Poate să fie şi patimă.

Intervievator: Dar naţionalismul?

Părintele Teofil: Există şi un naţionalism moderat, care poate să nu fie patimă, există şi un naţionalism şovin care în orice caz e patimă. Toate ale omului, în mâinile omului, pot să primească valori sau pot să fie devalorizate. Eu cred că cel mai bine se poate afirma un membru al unei naţiuni nu căutând să stinghereşti pe cineva ci afirmându-ţi calităţile tale de apartenent al naţiunii respective. Mie îmi pare tare bine că sunt român.

Intervievator: Domnul Hristos a zis: "Daţi Cezarului ce este al Cezarului". Prin aceasta înseamnă că a acceptat orice tiranie sau orice formă de guvernământ, fără drept de revoltă?

Părintele Teofil: Nu se pune problema revoltei. În general Domnul Hristos a avut în vedere o rânduială în societate. Şi atunci când a spus Domnul Hristos să dai Cezarului ce este al Cezarului, a spus de fapt referindu-se la o stăpânire care nu era o stăpânire cu credinţă în Dumnezeu, era o stăpânire romană. Cum au rezolvat lucrul acesta martirii, ştim. Şi anume ei nu s-au revoltat, nu au făcut o revoluţie ca să nimicească stăpânirea, ci s-au afirmat cu credinţa lor, preferând să moară decât să facă ceea ce cerea totuşi Cezarul, şi n-au considerat că dacă nu aduc jertfă Cezarului ca unui zeu, nu i-au dat Cezarului ceea ce e al Cezarului. Era Mitropolitul Mladin, Dumnezeu să-l odihnească, profesor la Teologie şi era vorba că va ajunge Mitropolit. Şi era un inspector de culte, un împuternicit din partea statului şi zicea: "Acuma dacă ajungeţi Mitropolit, să spuneţi: <Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu>". Şi zice Mitropolitul: "Am să spun, dar să nu ceară nici Cezarul ce nu i se cuvine".

Intervievator: În ultimii doi ani, celelalte popoare nu ştiu despre noi că suntem creştini şi vin să ne înveţe, să ne încreştineze. Nu credeţi că aceste întâlniri ar trebui să fie mai dese?

Părintele Teofil: Cei care vin la noi să ne încreştineze, sau cred că nu suntem creştini, sau ştiu că nu suntem creştini în felul lor. Mie mi-a plăcut foarte mult o afirmaţie pe care a făcut-o Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de la Sibiu când a venit la Sibiu un misionar, un evanghelist - aşa se numesc ei - din America, şi prezentându-i biserica catedrală din Sibiu a spus: "Această biserică este făcută pe temelia unei alte biserici şi sute şi sute de ani au venit la biserică aici oameni care s-au mântuit în credinţa noastră". Fiecare crede că mântuirea e în credinţa lui şi aceia care vin aici să ne încreştineze caută să ne facă cum sunt ei. Noi, dacă suntem oameni hotărâţi pentru Ortodoxie, nu mai avem nevoie de altceva. În Ortodoxie de fapt noi avem tot ce ne trebuie pentru mântuire. Tot ceea ce propovăduiesc ei că este necesar pentru mântuire noi de fapt avem la noi acasă, nu trebuie să ne ducem în altă parte. Ceea ce ne lipseşte nouă este metoda aceasta de a vehicula ideile, de a le împărtăşi altora. Se predică prea puţin şi se predică prea oficial cumva, nu se are în vedere nişte lucruri esenţiale. Ei insistă mult pe bază de Scriptură, numai Biblia este în vedere pentru ei, dar noi avem şi cărţile Sfinţilor Părinţi şi avem slujbele. Dacă noi suntem mulţumiţi cu ale noastre, nu avem motive să căutăm în altă parte sau să-i primim pe cei care vor să ne înveţe altceva. "Chiar un înger din cer de va veni - zice Sfântul Apostol Pavel - şi va propovădui altă Evanghelie decât cea pe care v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1, 8). Aşa că e bine să ne întărim în credinţa noastră, să ştim ceea ce facem şi de ce facem aşa, şi atunci nu mai poate nimenea să ne "încreştineze" în altă formă de creştinism. Dumnezeu să le ajute, şi noi să ne vedem de calea noastră şi nu trebuie să ne ducem să-i ascultăm pe ei, că avem noi ce asculta.

Cât priveşte chestiunea aceasta a organizării unor dialoguri şi a unor cuvântări de felul acesta, asta depinde de ce posibilităţi sunt ca să se organizeze. Eu cred că v-am spus nişte lucruri esenţiale, nişte lucruri care nu se aud des şi nu se aud în multe locuri. Am avut posibilitatea aceasta să spun mai multe lucruri deodată. Să ştiţi că eu nu am făcut pedagogie la Teologie. Aşa a fost împrejurarea, când am fost în anul I pedagogia se făcea în anul III şi când am ajuns în anul III s-a mutat în anul I. Le spuneam la mănăstire că nu am făcut pedagogie şi zicea un părinte: "Se cunoaşte". Cred că se cunoaşte că nu am făcut pedagogie, că am îngrămădit cam multe lucruri deodată. Dar să ştiţi că nu se putea altfel, adică dacă nu fac aşa, atunci nu-s eu.

Intervievator: Vă rog să-mi spuneţi ce este un Aghiasmatar şi dacă este bine ca un mirean, dacă are un Ceaslov sau un Aghiasmatar, să citească din ele?

Părintele Teofil: Aghiasmatarul este o carte de slujbă a preotului. Poate să citească un mirean din Aghiasmatar cu titlu informativ, cu titlu de studiu, să ştie ce se cuprinde într-o slujbă, cum se face o slujbă, ce cuvinte sunt în slujba respectivă. Dar nu poate s-o citească ca lectură de rugăciune, pentru că este rugăciune pentru preoţi. Bineînţeles că ar putea să citească troparele care le cântă cântăreţul, dar numai cu titlu informativ, adică nu poţi să faci o sfinţire a apei, nu poţi să faci un Maslu, care e cuprins în Aghiasmatar. Dar poţi să citeşti o rugăciune de la Maslu, să vezi ce frumoasă e. "Tu eşti Cela Ce ai zis: <De câte ori vei cădea, scoală-te şi te vei mântui>", "Tu eşti Cela ce ai zis: <Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte>", sunt anumite rugăciuni care sunt foarte frumoase. "Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucuria inimii, veselie veşnică". Sunt cuvinte care dacă le auzi aşa numai, spuse undeva la o slujbă, nu-ţi rămân, pentru că sunt idei foarte multe. Şi atunci ca să aprofundezi, poţi să studiezi, dar altfel un mirean nu are de ce să aibă un Aghiasmatar.

Cât priveşte Ceaslovul, aceasta este cartea tuturor credincioşilor, nu există nici o restricţie când e vorba de Ceaslov.

Iar aghiasmatar se înţelege şi o încăpere în care se face sfinţirea apei - sunt pe la mănăstiri, de exemplu la mănăstirea Neamţ. Şi "aghiasmatar" vine de la "aghiazmă" de la sfinţirea apei, pentru că una din slujbele care e cuprinsă în Aghiasmatar este şi sfinţirea apei, aghiasmă. Şi noi la mănăstire avem un paraclis unde mai ales spovedim şi acela ar putea fi numit şi aghiasmatar dacă am face aghiasma acolo.

Intervievator: Cum vedeţi dumneavoastră următorul aspect: oameni politici care în trecut au fost atei convinşi şi declaraţi, dovedesc brusc, în special după '89, o reorientare către Biserică şi Dumnezeu?

Părintele Teofil: Dragă, Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt în Epistola către Tit: "Toate sunt curate pentru cei curaţi" (Tit 1, 15). Zice Avva Dorotei că pe lângă unul care stătea pe marginea drumului au trecut trei. Şi unul a zis: "Ăsta-i un desfrânat, aşteaptă o ocazie". Altul a zis: "Ăsta-i un hoţ, aşteaptă să fure". Şi cel de-al treilea a zis: "Uite, şi aici la marginea drumului se poate ruga omul". Apoi, din antologia sanscrită, iarăşi un cuvânt: "Câinele a văzut o fată: <carne> a zis, bătându-şi dinţii. Şi-şi priveau părinţii fata: <floare> au zis, plângând părinţii. Şi-a văzut-o un călugăr: <bestie> a strigat ascetul. Şi-un poet văzut-a fata: <înger> a şoptit poetul". Să ştiţi că de multe ori noi proiectăm din noi asupra oamenilor. Poate ştiţi pilda aceea cu lucrătorii tocmiţi la vie, când a zis stăpânul: "Sau ochiul tău e rău pentru că eu sunt bun?" (Matei 20, 15).

Eu nu zic să fim artificiali. Sigur că se poate şi aşa şi aşa. Adică se poate ca oameni care au fost în trecut atei sau liber-cugetători, acum să se arate credincioşi, pentru că acum e la modă. Şi poate că au făcut şi înainte ceea ce era atunci la modă. Pot să fie oameni fără consistenţă sufletească, pot să fie făţarnici, dar pot să fie şi oameni reorientaţi, noi nu avem de unde să ştim viaţa lor intimă. Ştim ce fac şi gândim despre ceea ce fac ei ceea ce putem gândi.

Intervievator: Vom ajunge noi odată să avem sărbătorile, Naşterea Domnului, Paştele, împreună cu catolicii?

Părintele Teofil: Crăciunul îl avem odată cu ei, cei care suntem cu calendarul îndreptat. Paştele nu le putem avea cu ei pentru că nu toţi ortodocşii au primit calendarul îndreptat, şi atunci ne-am despărţit noi între noi. Şi atunci s-a găsit modalitatea aceasta: primim calendarul îndreptat. De ce? Pentru că nu este al Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul îndreptat, şi zic "sfântul calendar". Nu au dreptate, pentru că nu Biserica a creat calendarul, aşa cum nu Biserica a creat scrisul, aşa cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei care le aveau atunci când a apărut Biserica. Şi dacă calendarul atunci a fost neîndreptat şi între timp s-a reformat calendarul, Biserica nu poate să zică: eu rămân la calendarul vechi, că acela e sfânt şi acesta e pângărit. Nu e aşa. Sunt unii care nu judecă aşa şi atunci s-a ajuns la o neunire între noi ortodocşii, pentru că numai ortodocşii nu au primit calendarul îndreptat. Şi atunci Crăciunul îl ţinem la 25 decembrie, după calendarul îndreptat. Şi cei care nu au primit calendarul îndreptat tot la 25 decembrie, numai că 25 decembrie corespunde cu 6 ianuarie. Ce să facem? Să ne vedem de cale şi să facem ce putem să facem în condiţiile noastre. Nu are rost să ne certăm pentru lucruri care nu sunt ale noastre.

Intervievator: Cum apreciaţi temeiurile mişcării ecumenice contemporane?

Părintele Teofil: Mişcarea ecumenică contemporană are drept scop să-i unească pe toţi creştinii, să-i cointereseze, să-i facă cunoscuţi unii altora, e o mişcare cu dorinţa de a se realiza unirea. Unirea între oameni nu se realizează plănuind-o sau insistând pentru ea din afară. Unirea trebuie să se realizeze din înăuntru. Noi avem ca mijloace de unire - cu cei care putem să ne unim - următoarele: rugăciunea, iubirea şi smerenia.

Rugăciunea în primul rând: "pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm". "Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Asta este rugăciunea pentru unire, şi într-un fel şi metoda, căci spune "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Iubirea: "Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim". Deci încă nu mărturisim poate într-un gând, dar ca să mărturisim într-un gând, întâi să ne iubim, să nu ne mai excludem, să nu ne mai împotrivim unii altora. Şi smerenia: dacă vom ajunge să considerăm valorile fiecăruia dintre noi, atunci ne smerim şi le şi primim într-un fel. În orice caz, spălarea picioarelor de care pomeneam mai înainte este un mijloc în care se arată datoria de a fi respectuos şi de a curăţi acolo unde e nevoie, de a interveni să curăţi. Să speli picioarele cuiva înseamnă să-l faci curat. Spiritual lucrul acesta trebuie să-l facem mereu, pentru că Domnul Hristos ne-a dat porunca aceasta când a zis: "Precum Eu v-am spălat picioarele voastre, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora", deci suntem datori cu respect.

Dacă folosim mijloacele acestea, de rugăciune pentru unire, de iubire în vederea unirii, de smerenie în vederea respectării, e nădejde cândva să ne unim. Dar să ştiţi că nu e în puterea omului să realizeze această unire. La turnul Babel Dumnezeu a împărţit limbile, i-a împărţit pe oameni, şi la pogorârea Duhului Sfânt, Duhul Sfânt i-a unit pe oameni prin vorbirea în aşa fel încât să o înţeleagă toţi. Noi aşteptăm de la Dumnezeu unirea tuturor, nu de la mişcarea ecumenică.

Intervievator: Aş dori să vă pun o întrebare, că dacă vorbim de ecumenism, adică de unirea mare a Bisericilor, într-un fel parcă s-au structurat chiar în cadrul Bisericii noastre, trei categorii: pe de o parte credincioşii, pe de altă parte clerul, pe de altă parte ierarhia. Dacă putem vorbi în acest înţeles de o anumită disfuncţionalitate în cadrul trupului eclezial, v-aş ruga să ne spuneţi cum s-ar putea reface împreună-lucrarea dintre cele trei categorii din trupul lui Hristos?

Părintele Teofil: Cred că în Biserică nu există categorii disparate, toţi formăm un singur trup, trupul Domnului Hristos, fiecare angajându-ne la lucrarea mântuirii şi a sfinţirii în măsura în care ne putem angaja noi. Se spune că totuşi teologii au fost aceia care au despărţit pe oameni în concepţii diferite. Deşi Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că ceea ce ne uneşte e mai mult decât ceea ce ne desparte. Iar cineva m-a întrebat pe mine - unul din Polonia - dacă sunt mari diferenţele dintre ortodocşi şi catolici. Şi am zis că nu sunt mari, dar pe ele se bazează organizaţiile diferite şi atunci din mici devin mari. Eu cred că fiecare dintre noi trebuie să contribuim cumva la unire. Cu cei ce vin la noi suntem totdeauna apropiaţi până când vine vorba de chestiuni speciale. În chestiuni generale găsim totdeauna posibilitatea să ne unim. Iar credincioşii câţi sunt, cler de mijloc, episcopi, toţi trebuie să urmărim acelaşi lucru, adică preamărirea lui Dumnezeu. Unde-i preamărirea lui Dumnezeu e şi nădejde de unire. Ştie Dumnezeu când va fi unirea, pentru că sunt şi lumi diferite, sunt atâtea lucruri care nu poţi trece peste ele. Deocamdată să ne gândim numai aici la noi: sunt deja diferenţe şi se pune accentul pe nişte diferenţe care de fapt pentru noi sunt foarte mici şi pentru alţii sunt foarte mari.

Intervievator: Ne puteţi vorbi şi despre rolul Sfintei Taine a Spovedaniei în contextul social şi bisericesc pe care îl trăim astăzi?

Părintele Teofil: Da, Sfânta Taină a Spovedaniei este un mijloc de îmbunătăţire sufletească. Cu acest gând trebuie să ne apropiem şi s-o folosim. Ar trebui reînviorată cumva dorinţa oamenilor de a se apropia de Dumnezeu prin Sfintele Taine. La Sfânta Spovedanie sunt două lucruri esenţiale: să-ţi recunoşti păcatele şi să vrei să nu le repeţi. Şi apoi să-ţi supui mintea duhovnicului, să te verifici cu o conştiinţă străină, superioară ţie. În felul acesta e nădejde să fie bine. Dacă cineva însă ştie mai bine decât preotul la care se spovedeşte - şi mie mi se întâmplă de multe ori lucruri de felul acesta, că vine omul şi ştie într-un fel mai bine decât mine, şi zic: de ce ai mai venit la mine? -, atunci nu are starea sufletească necesară pentru spovedanie. Nu numai ca să primească cuvânt, dar e vorba şi de a-ţi recunoaşte păcatele şi de a dori nu numai iertarea ci şi îndreptarea.

Intervievator: Aici e o sală plină mai mult de tineri.

Părintele Teofil: Mă bucur foarte mult de lucrul acesta, pentru că să ştiţi că în Postul Paştilor la mine cam tot bătrâni vin la spovedanie.

Intervievator: Aceşti tineri au venit aici cu o idee pentru viitor. Vă rugăm, dacă ştiţi sau dacă se poate, să ne spuneţi ceva despre viitor, pentru că toţi suntem îngrijoraţi în legătură cu viitorul. Vă rugăm câteva cuvinte despre acest viitor.

Părintele Teofil: Eu în legătură cu viitorul nu ştiu nici ce se va întâmpla peste cinci minute. Eventual peste vreo zece, că voi pleca de aici. Dar pot să vă spun că viitorul ni-l pregătim. Nu există posibilitatea să ai un viitor altul decât acela pe care ţi-l pregăteşti. Din toate punctele de vedere: şi ca pregătite intelectuală - cineva care nu se pregăteşte, dintre tinerii aceştia, atunci la examen vede el viitorul -, ne pregătim şi ca pregătire morală - în înţelesul că dacă suntem capabili de bine în prezent, vom fi şi în viitor capabili de bine, de mai mult bine, tot în prezent, nu în viitor, numai că prezentul de atunci va fi viitorul faţă de prezentul de astăzi. Pentru că viitorul de fapt noi îl vom trăi totdeauna ca prezent, chiar şi veşnicia, nu există posibilitatea să trăieşti din prezent în viitor. Şi în felul acesta ne formăm şi un trecut mai luminos, în măsura în care suntem atenţi în prezent. Prezentul devine trecut şi trecutul se luminează şi astupăm trecutul negativ cu un trecut pozitiv.

Dar viitorul ni-l mai pregătim şi altfel, şi anume printr-o viaţă care ne întăreşte în credinţă şi ne scoate din îngrijorare şi în sensul că nu avem de plătit nişte păcate. Şi aşa cum Dumnezeu l-a scos pe Lot din Sodoma, pe care a ars-o cu foc, tot aşa ne va scoate şi pe noi, pe fiecare, în măsura în care vom fi vrednici ca Dumnezeu să ne cruţe, indiferent de ce va veni peste lumea aceasta.

Intervievator: Îl rog pe Avva Teofil să ne spună părerea dânsului despre râs şi despre aplauze.

Părintele Teofil: Râsul este o manifestare de bucurie şi nu se poate să fie un om - un om aşa cum trebuie să fie omul, firesc -, să nu aibă o bucurie care să se manifeste şi în râs. Însă lucrurile sunt bune sau rele după felul în care se angajează omul la ele. Şi eu râd, şi râd tare bucuros, şi nu mi-e frică că mă va pedepsi Dumnezeu că râd.

Şi acum să vă spun - bine că aţi pus problema aceasta, că îmi pare tare bine s-o spun -şi anume: poate ştiţi Psalmul 20 într-o traducere a Patriarhului Nicodim. Se spune acolo: "Şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie", adresându-se lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu zâmbeşte, nu se poate să nu zâmbească. "Şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie" zice psalmul şi îmi place foarte mult. Nu în toate traducerile e aşa, dar mie traducerea aceasta îmi place extraordinar de mult. Adică Dumnezeu ne zâmbeşte. Ce înseamnă asta? Că Dumnezeu Se revarsă cu bucurie spre noi. Oamenii zâmbesc, că ei pot să zâmbească, dar e o idee în sensul acesta că Dumnezeu ne zâmbeşte.

Iar Sfânta Tereza de Lisieux, Sfânta Tereza de Pruncul Iisus a scris o carte intitulată "Istoria unui suflet". Sfânta Tereza a murit la sfârşitul secolului trecut, a trăit doar 24 sau 25 de ani, a fost călugăriţă şi a scris istoria vieţii ei. Şi acolo în istoria vieţii ei sunt lucruri foarte gingaşe, lucruri scrise de o femeie care are gingăşia ei, totdeauna. Mai ales fiind o persoană distinsă şi din punct de vedere moral, a avut o receptivitate pentru nişte lucruri pe care noi nu le gândim dintr-o dată. Şi ea este caracterizată - am citit eu o carte, "Sfinţi mari", scrisă de Walter Nig, de un profesor protestant din Elveţia - ca "zâmbetul lui Dumnezeu". Dacă ştim asta înseamnă că putem şi să zâmbim şi chiar să râdem, aşa, de moment. Nu se pune problema, dacă nu ştim unde să ne oprim, atunci să nu mai zâmbim, dar nu se poate, pentru că aceasta este o manifestare nu de durată ci o manifestare de moment. Şi să ştiţi că nu trebuie să fim cu foarte multă atenţie la lucruri de felul acesta, pentru că nici Dumnezeu nu ia aminte. Şi mai ales dacă Dumnezeu are un zâmbet, putem să avem şi noi un zâmbet când avem inima capabilă de a se manifesta într-un zâmbet.

Cât priveşte aplauzele, e tot o manifestare din înăuntru în afară. S-ar putea să fie şi o improvizaţie. Dacă e o improvizaţie atunci renunţ la ele.