Am vorbit vinerea trecută despre "Ce înseamnă să iubesti" si am spus că a iubi înseamnă să-l cuprinzi în tine pe cel iubit, să-l faci al tău, să te raportezi la el asa cum te raportezi la tine însuti; înseamnă să te bucuri de el, să-i fii de ajutor, să împli-nesti ceea ce-i lipseste, să-i oferi toate posibilitătile de a se simti bine si totodată să te simti si tu bine lângă el, să poti să-i fii de folos, să te bucuri din bucuria de a iubi.

Mai spuneam că o astfel de iubire este (după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul) "născută de nepătimire", adică cine n-a ajuns la nepătimire nu poate avea o astfel de iubire si nu poate avea nici fericirea pe care o dă iubirea.

Am mai mentionat din învătăturile Sfântului Apostol Pavel, cuvântul despre dragoste din Capitolul al XIII-lea din Epistola I-a către Corinteni si am vorbit despre chipurile de arătare ale iubirii si despre chipurile prin care se câstigă iubirea. Sunt, dacă luăm aminte la ele, 15 chipuri ale iubirii, 15 trepte care duc spre iubire. Cine nu a ajuns la nepătimire, acela nu a ajuns la cele câte alcătuiesc iubirea; are capacitatea de a iubi, dar iubeste la întâmplare: pe unul îl iubeste si pe altul îl urăste, pe acelasi o dată îl iubeste, o dată îl urăste, pe unul îl iubeste mai mult, pe altul mai putin si se manifestă altfel decât cel nepătimi-tor, care are o revărsare a iubirii. Pentru a ajunge la iubirea din poezia "O, creste-mi iubirea", pe care v-am recitat-o vinerea tre-cută, trebuie să crească în noi nepătimirea.

Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire în viata noastră personală, este secetă de iubire în viata noastră de obste, pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărtuială, este multă zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărtuiesc si ne zdrobesc patimile.

Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe se spune asa: "Marea vietii văzând-o înăltându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: «Scoate din stricăciune viata mea, Multmilostive»". Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmitează, distantează, resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic si de aceea viforul patimilor aduce nemultumire, neliniste. Unde vezi nemultumire, unde vezi neliniste, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să stii că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneste, iubirea luminează, iubirea întăreste, iubirea fericeste. Unde este iubirea, acolo este liniste, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemultumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.

Ar trebui să ne fie rusine ori de câte ori intervine în viata noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtună, pa-timile sunt ca un vârtej, de aceea zicem: "Marea vietii văzând-o înăltându-se de viforul ispitelor". Iar iubirea este liman lin, liniste, este odihnă sufletească.

Ar trebui să ne fie rusine de câte ori în sufletul nostru se ivesc niste răutăti care ne depărtează de "omul de lângă noi". De fapt, omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni de peste mări si tări (care ne sunt apropiati si ei), ci trebuie să-l avem în vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim asa. Dumnezeu vrea să fim bucurosi unii de altii si să împlinim ceea ce lipseste. Asta face iubirea: împlineste, completează, adaugă.

Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea si defectele. Dacă iubesti pe cineva, îl iubesti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu răutăti cu tot. Dacă nu-l iubesti, nu-l iubesti nici cu calitătile lui, nu-l iubesti nici cu virtutile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem si virtuti, avem si scăderi, dar iubirea acoperă scăderile si completează acolo unde este de completat si pune în evidentă acolo unde este ceva de pus în evidentă. Numai că până acolo este departe! Este departe în întelesul că trebuie să rezol-văm odată patimile, răutătile, scăderile, insuficientele, să trecem peste toate si atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire si fată de vrăjmasi ("Iubiti pe vrăjmasii vostri" - Matei 5, 44) ca să avem încă o posibilitate de a fi fericiti, de a înmulti iubirea, si prin ea să se înmultească fericirea.

Domnul Hristos spune să-i iubim pe vrăjmasii nostri ca să fim fiii Tatălui nostru. Si ce spune despre Tatăl nostru? Că El trimite soarele peste cei buni si peste cei răi, că El trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti (cf. Matei 5, 45).

Dacă vrem să fim ca Tatăl din ceruri, trebuie să trimitem si noi puterea iubitoare, câtă o avem, peste tot, si să ne facem pro-bleme când nu putem cuprinde pe cineva în suflet, ci-l tinem la distantă, îl tinem afară si-l împingem încă si mai departe. Trebuie să ne facem probleme că dacă facem lucruri de felul acesta, nu semănăm cu Tatăl Cel din ceruri, Cel bun cu cei nemultumitori si răi, Cel gata să împlinească lipsurile, Cel gata să ne ridice peste noi însine.

Domnul Hristos, când ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmasii nostri, spune: "Iubiti pe vrăjmasii vostri, binecuvântati pe cei ce vă blestemă, faceti bine celor ce vă fac urăsc si rugati-vă pentru cei ce vă vatămă si vă prigonesc" (Matei 5, 44). Au fost oameni care au putut face lucrul acesta! Sfântul Apostol Pavel spune în încheierea Epistolei către Corinteni, Capitolul al IV-lea: "Prigoniti, noi răbdăm; huliti, noi mângâiem; blestemati, noi binecuvântăm". Cum au putut face lucrul acesta? Fiind în legătură cu Domnul Iisus Hristos.

Noi zicem: "Marea vietii văzând-o înăltându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alerg strigând către Tine: «Scoate din stricăciune viata mea, Multmilostive»" si mergem mai departe tot cu păcatele noastre, tot cu răutătile noastre, pentru că nu suntem hotărâti pentru bine, pentru că facem rugăciunea formal, pentru că legătura noastră cu Dumnezeu nu intră în existenta noastră. De fapt, nici nu avem o legătură, ci avem o angajare de sistem, adică o angajare formală, o angajare de tipic; cum zicea părintele Serafim Popescu: "Toate merg după tipic, numa-n suflet nu-i nimic".

Să ne cercetăm si mai departe în legătură cu cele pe care le-am spus vinerea trecută si pe care le-am spus astăzi, să vedem cum stăm cu iubirea, si atunci stim cum stăm cu fericirea, stim cum stăm si cu nepătimirea, stim cum stăm si cu silinta de mai bine.

Să ne cercetăm pe noi însine unde suntem, ca să stim ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim! Amin!

Mânăstirea Brâncoveanu
20 mai 1993