Slavă Tie, Dumnezeul nostru, care Te odihnesti întru sfintii Tăi. Cuviosul Părinte Benedict a fost si este un loc de odihnă, atât pentru Dumnezeu, cât si pentru oameni.

Întru sfintia sa, cuvintele încărcate de taină: “fericiti cei blînzi, că aceia vor mosteni pământul” capătă întelesuri mai limpezi si mai clare.

În lumea noastră întâlnim oameni buni din când în când, oameni întelepti din când în când, oameni blînzi din când în când. Care sunt oare tainele ascunse din care se hrăneste un om care nu este blînd din când în când, ci rămâne blând în mod firesc si statornic în orice împrejurări?

Să ne întrebăm fiecare din noi pe noi însine de câte ori ne revoltăm sau explodăm cu diverse grade de violentă când apare cineva sau ceva care ne deranjează. Să răspundem fiecare în taină la întrebare si în acelasi timp să încercăm să întelegem câte putin din generozitatea, bunătatea, delicatetea, răbdarea si jertfelnicia celui care este oricând disponibil, pe care nu simti că l-ai deranjat, care te primeste când vrei tu cu un chip linistit si senin, cu un suflet cald si atent gata să-ti asculte inima împovărată de atâtea furtuni si îngrijorări si care să te ajute la sfârsitul vizitei să pleci mai usurat, mai linistit, mai plin de încredere si de nădejde. Să ne mai întrebăm fiecare din noi cum reactionăm în fata durerii fizice, în fata situatiilor care ne fac greată, în fata nedreptătilor, în fata neputintelor fizice, sau sufletesti sau intelectuale. Răspunzând în mod sincer putem să întelegem câte putin câtă fortă si tărie de caracter, câtă bărbătie si curaj, ce adâncime a răbdării si a renuntării la sine se ascund în omul care rămâne în blândete si în aceste împrejurări se lasă în voia lui Dumnezeu.

În fine, să ne mai întrebăm fiecare care sunt cugetele inimii noastre fată de noi însine si fată de cei din jur, care este echilibrul nostru interior pe parcursul unei zile, a unei săptămâni, a unei luni, a unui an sau a mai multor ani.

Abia atunci, când ne punem aceste probleme, abia atunci putem întelege ce adâncimi nebănuite, ce fortă extraordinară, ce putere de stăpânire, ce măretie se ascund în omul egal cu sine , care veghează cu atentie statornică pe parcursul întregii vieti să rămână în acea nepretuită smerită cugetare a inimii si a mintii.

Cu chipul său luminos si senin, iradiind de puritate si nevinovătie ca un copil, Părintele Benedict rămâne purtătorul acelei sfintenii tainice, lucrătoare si cunoscute de Dumnezeu, iar pentru noi oamenii o candelă care arde linistit într-o lume întunecată de patimi, de violentă si nepăsare, o candelă care poartă cu lumina ei un mesaj: “eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”. Este cântecul-rugăciune a omului care a cunoscut măretia bunătătii lui Dumnezeu si pe care a mărturisit-o, plin de sfială, prin întreaga sa viată.

Monica Stimi,
o fiică duhovnicească