Interviu cu parintele Ioan Iovan de la Manastirea din Recea 

"Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dummnezeu,
căci Dumnezeu este iubire." (I Ioan 4, 8)

Parintele Ioan de la Manastirea Nasterea Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă. În cercurile ortodoxiei române este un adevărat mit. De-o cuviosie si de-o modestie uneori stânjenitoare si o sinceritate vecină cu inocenta, părintele Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani [la momentul luării interviului, n.n.], respinge aura de martir ce i se face, preferând să rămână monahul care urmează calea mîntuirii lui Iisus Hristos, si duhovnicul totdeauna bucuros să asculte si să aline suferintele celor care-l caută si-l cercetează.

Constient că istoria neamului trebuie rescrisă asa cum a fost pentru cunoasterea adevărului, părintele Ioan a acceptat, nu fără retinere, să conversăm despre anii grei de dictatură comunistă si suferintă, uneori confesându-se în starea de emotie a celui care retrăieste drama unei existente curemurătoare, a calvarului din temnitele si lagărele de exterminare a fruntasilor natiunii române care se împotriveau instaurării în România a structurilor comunismului de import si care mai apoi s-a manifestat cu o perfidie si o violentă ce au întrecut si cele mai sumbre previziuni.

Pentru că memoria ne înseală de prea multe ori, cu timpul faptele estompâdu-se până la disparitia lor din mintea noastră, am solicitat părintelui Ioan câteva mărturisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu sine, cu detinutii politici în puscăriile comuniste pe unde l-a purtat destinul, dar si cu natiunea română răvăsită si bulversată de evenimentele surprinzătoare care scăpau rationalului, dacă după Revolutia din decembrie 1989 perdelele beciurilor Securitătii si-ale puscăriilor au căpătat o oarecare transparentă.

Cornel Nistea: Părinte Ioan, în anul 1955, când ati fost arestat si condamnat la muncă silnică pe viată, erati monah la Mănăstirea Vladimiresti. Nu vreau să par de tot naiv, dar oricât as încerca, nu pot întelege cum un călugăr, chiar preot fiind, putea fi acuzat de uneltirre împotriva statului si a poporului, când misiunea lui era una singură: de a-i călăuzi pe crestinii ortodocsi spre credintă si mântuire.

Părintele IOAN: După ce mi-am luat licenta în teologie si-am fost admis la doctorat, în 1947 am plecat la Vladimiresti, lângă Tecuci, iar un an mai târziu am fost hirotonit diacon, apoi ierodiacon de către episcopul martir Nicolare Popovici, al cărui model de credintă si moralitate crestină m-am străduit să-l urmez. Odată cu instaurarea la putere prin fortă a Guvernului marionetă Groza în 1946, apoi după abdicarea silită a regelui în decembrie 1947, dictatura comunistă a prins rădăcini si-n România si a început teroarea împotriva valorilor nationale, unul dintre pilonii de sustinere ai societătii românesti fiind Biserica. În 1955, la recomandările Moscovei, regimul comunist-ateu a hotărât desfiintarea mănăstirilor, între care printre cele dintâi era vizată si Mănăstirea din Vladimiresti. Am elaborat un memoriu în care protestam în termeni foarte duri împotriva acestei decizii aberante, memoriu pe care l-am înaintat Guvernului si Conducerii Bisericii, pe care o acuzam de obedintă si colaborare cu comunismul-ateu.

Cornel Nistea: Dar, părinte, putea sta o mănăstire în calea planurilor dictaturii comuniste, când aceasta dispunea de forta uriasă a armatei sovietice? Cum adică, niste călugări si niste călugărite care în majoritatrea timpului se roagă pot influienta în vreun fel cursul unor evenimente în fata cărora n-au rezistat armate bine organizate si echipate?

Părintele IOAN: Păi, după cum se poate constata, călugării ăstia în aparentă inofensivi, care reprezentau expresia credintei în Dummezeu, stăteau cu adevărat în calea planurilor ateiste ale comunismului. Căci un stat întemeiat pe teroare, pe minciună si crimă nu se putea întemeia decât prin compromiterea si distrugerea Bisericii si o dată cu aceasta a credintei în Dumnezeu; numai asa oamenii puteau fi manipulati, unii dintre ei puteau fi transformati cu timpul în brute, în tortionari odiosi, care urmau orbeste "învătăura marxist-leninistă". Trebuiau demolate toate sructurile de rezistentă ale statului national român: Biserica, cultura, structurile politice, traditiile în care omul se recunostea pe sine ca apartinând unei etnii. Cât de mult au reusit, rămâne să constate în viitor istoricii, sociologii si altii îndrituiti s-o facă.

Cornel Nistea: Ce efect, ce urmări a avut memoriul Sfintiei Voastre? După câte stiu, Mănăstirea Vladimiresti a fost desfiitată.

Părintele IOAN: Mai întâi doresc să precizez că, cu toată prigoana comunistă, la slujba închinată hramului Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Vladimiresti din vara anului 1954 participaseră peste 30 000 de credinciosi. Care activist de partid nu si-ar fi dori o asemenea adunare în care să le vorbeasccă despre "binefacerile comunismului", ale muncii în colectiv. Culpabili de această prezentă masivă la rugăciune erau călugării si călugăritele din Vladimiresti, în fruntea tuturor vinovatilor fiind eu, singurul semnatar al memoriului.

Cornel Nistea: Ei bine, si pentru un memoriu în care cereati să nu se facă atingere mănăstirii puteau să vă condamne la muncă silnică pe viată?

Părintele IOAN: Domnule, acolo acuzam Guvernul de uneltire împotriva Bisericii si a credintei, că este unealta Anticristului sovietic, că a schimbat ierhia Bisericii cu oameni obedienti care se lasă manevrati. Pe acesia i-am acuzat că au pactizat cu regimul-ateu pentru niste decoratii, în loc să poarte cu credintă Crucea lui Cristos. I-am întrebat de ce au arestat si condamnat călugării care au venit la mine să se spovedească si să se împărtăsească, de ce fac presiuni asupra preotilor să dea liste cu credinciosii care se spovedesc. Era prea mult. Îi ofensasem pe guvernantii comunisti, dar si pe mai-marii Bisericii care n-au întârziat să mă caterisească; am fost imediat arestat si a început calvarul.

A trebuit să fac fată unei anchete extrem de dure, iar pentru că erai preot trebuia să te chinuie si să te umilească mai mult decât pe altii. Dictatura comunistă îsi exersase până în 1955 mijloacele de represiune si tortură; aveau, din punctul ăsta de vedere, buni meseriasi. Te acuzau de fapte absolut imaginare pe care, dacă nu le recunosteai, te torturau amarnic. Eram tânăr si robust, dar în curând constatam că aceste însusiri nu-mi erau suficiente pentru a rezista supliciului. Desigur, ceea ce m-a făcut puternic a fost credinta mea în Dumnezeu, rugăciunea si euharistia zilnică.

Fusesem initial încarcerat în beciurile Tribunalului din Galati, în prag de iarnă, într-o încăpere fără geam si fără calorifer, fără instalatii sanitare. Când le solicitam să ies pentru nevoile fiziologice, primeam acelasi invariabil răspuns: Asteapztă. Zile si nopti în sir îmi spuneau: Asteaptă. În câteva săptămâni, datorită conditiilor insalubre, am făcut un TBC ganglionar. Datorită lipsei oricărei igiene, îmi crăpaseră mâinile până la os. Simteam că cu fiecare clipă mi se scurtează firul vietii. Cu toate accestea reuseam să mă rog în genunchi si să fac în fiecare zi Sfânta Liturghie, iar la sfârsit mă împărtăseam, singurul meu gând fiind să mă mântuiesc. Într-o noapte, la începutul lunii februarie, am visat-o pe mama: murise si din rai o implora pe Maica Domnului să-i ajute fiul. A doua zi am fost mutat într-o celulă la etajul întâi, de unde, la interventia doctorului Schoferman, am fost transferat la Penetenciarul Văcăresti, unde am benficiat de îngrijirea atentă a doctorului Blidaru, si el fiu de preot ca si mine.

Cornel Nistea: În acele momente de suferintă ati fost marcat de vreo trăire sufletească dureroasă legată de cei care vă osândeau?

Părintele IOAN: Erau cu adevărat manifestări irationale ale celor care ne torturau si ne umileau. De ce ne loveau cu ranga dacă nu mărturiseam ce doreau ei, de ce ardeau cu mucul tigării sfârcul sânilor femeilor, de ce te sileau să-si mănânci la o adică excrementele în ziua de Pasti? Eu, ca monah, găsesc un singur răspuns: era lucrarea diavolului prin care Dumnezeu a vrut să ne încerce atât pe noi detinutii, cât si pe tortionari.

Cornel Nistea: Ati avut vreo deceptie fată de comportamentul celor rămasi afară?

Părintele IOAN: Asta s-a întâmplat mult mai târziu, cînd am aflat de la avocatul meu că unii dintre credinciosii pe care îi spovedisem si îi împărtăsisem dăduseră Securitătii informatii total neconforme cu realitatea, probabil cu dorinta de a se delimita de mine, pentru a nu fi implicati.

Cornel Nistea: S-au lepădat de duhovnicul lor precum Petru de Iisus.

Părintele IOAN: Petru s-a lepădat de Iisus mai înainte de a fi răstignit si de a fi înviat. N-a pătimit si-a murit mai apoi în numele Domnului? Păi, dăcă avem învătătura aceasta... de ce nu suntem vrednici s-o urmăm. Căci oricât am da vina pe labilitatea fiintei umane în fata marilor încercări, multe din gesturile reprobabile ale ommului nu mai au nici un fel de acoperire. De data aceasta, nuantele capătă o importantă covârsitoare. Căci, de pildă, cum să-ti explici o ticălosie a unui român cotat în colectivitate ca om de omenie, iar la o adică dă o declaratie falsă Securitătii care pune în pericol viata semenului.

Cornel Nistea:Ce-a mai urmat? Rămăseserăti la momenul Văcăresti.

Părintele IOAN: Aici,la Văcăresti, am trăit, în conditii grele de detentie, un moment de mare înăltare sufletească. Am reusit să-i conving, nu fără dificultate, pe părintele vicar romano-catolic Xaveriu, de la Iasi (el a murit în închisoare) si pe părintele greco-catolic Nicolae Opris, fost paroh la Bontila de lângă Cluj, să oficiem împreună slujba de Înviere. Cu un singur moment de ezitare al părintelui vicar, acela al consacrării, când s-a invocat coborârea Sfântului Duh pentru prefacerea darurilor, totul a decurs într-o comuniune în care ne regăseam toti, indiferent de confesiune, fii ai lui Dumnezeu, uniti întru Hristos. A urmat împărtăsirea tuturor detinutilor într-o atmosferă de extaz sufletesc. Realizam acest moment de fericire sublimă ca pe o răscruce a vietii mele. La încheierea Sfintei Liurghii, animati de o bucurie divină unică, am cântat toti detinutii, din tot sufletul, "Hristos a înviat", cu voce tare, ceea ce atras atentia supraveghetorilor. Noi, preotii, eram pasibili de pedepse aspre. La aparitia ofiterului, instantaneu toti detinutii au fost preocupati să ne apere făcând un scut de trupuri. În fată se afla căpitanul de aviatie Cucu, un om inteligent si foarte bun organizator. Când ofiterul a pretins că am făcut slujbă religioasă, ceea ce era strict interzis, căpitanul Cucu i-a replicat ofiterului ce ne inspecta, pe un ton linistit, dar hotărât: "Vă rog, domnule ofiter, să nu ne jigniti în ziua de Pasti. E ziua mea de nastere,iar colegii mi-au cântat Hrisos a înviat."

Curând am fost transferat la Jilava, o altă închisoare de tranzit spre puscăriile din Transilvania. Aici am fost instalat într-o celulă sinistră situată lângă camera mortuară, fără gură de aerisire, aceasta fiind într-o a treia încăpere. Ideea mortii îmi era sugerată de celula asemenea unui cavou, de întuneric, de umezeală, de cei care decedau zi de zi în alte celule, de executiile nocturne. Îmi aduc aminte de o scenă tristă si în acelasi timp înduiosătoare: un condamnat la moarte dintr-o celulă vecină îsi propusese să evadeze profitând de faptul că avea o latrină în celulă si a încercat să sape un tunel prin aceasta. A săpat zile si nopti de-a rândul fără să-si dea seama că era descoperit, iar paznicii se amuzau de el. Cineva dintre detinuti l-a anuntat prin morse să nu se mai epuizeze fizic că fusese depistat. La scurt timp l-au executat prin împuscare în Valea Piersicilor.

Aici, la Jilava, în vederea transferării la Gherla, ne-au dus în grupuri mici la fierărie pentru a ne fereca în lanturi de mâini si de picioare. Ne-au arătat movila de lanturi asemeni unor serpi de metal si ne-au spus să alegem. Ni se făcea această favoare, să alegem lanturile. Deodată am fost cuprins de o bucurie uimitoare, căci îmi amintisem relatările Sfântului Pavel despre priopria sa înlăntuire si suferintele ce le-a îndurat când era bătut cu vergele de metal penru credinta în Hristos. Am luat lantul, l-am închinat si l-am sărutat socotind ferecarea mea ca pe o încercare a credintei în Dumnezeu. Am fost trânt la pământ, mai rău decât un animal, pentru a mi se prinde lanturile cu nituri de picioare. Treaba asta o făceau detinutii de drept comun, si au făcut-o cu o plăcere diabolică. Mi-au strâns cătusa lantului atât de tare încât mi-au provocat răni adânci. Abia m-am ridicat când am primit o lovitură puternică de cizmă în spate. Am fost lovit din nou cu si mai multă sete. În cele din urmă m-am întors spre gardian si l-am binecuvântat: "Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume si să-ti steargă tie păcatele, inclusiv pe acesta de acum, iar eu nevrednicul preot te dezleg de toate păcatele în numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh". Făcusem dezlegarea din toată inima, iar cel care mă izbise bestial a amutit si s-a dat la o parte. Eram din nou fericit să fiu preot, fie si în aceste conditii. Regulamentul interzicea lovirea rănitilor, iar colegii m-au sfătuit să ies la raport. N-am făcut-o, nu m-am interesat cine era sau cum îl chema pe acest nenorocit de om, căci îl iertasem cu adevărat.

Cornel Nistea: În puscăriile din Transilvania, construite de Imperiul Austriac, trebuie să fi întâlnit o lume civilizată, cu mai putini tortionari.

Părintele IOAN: La Gherla ne asepta o închisoare construită de Maria Tereza cu 365 de încăperi. Se pregătise întâmpinarea noastră, încă din gară, cu huiduieli, înjurături si insulte de tot felul: "De ce nu te-ai tinut de slujbă, măi bandiule, ca să nu ajungi aici?!"

Era abia în 1956, când tocmai se declansaseră evenimentele din Ungaria, si mi se părea că fusesem închis de-o vesnicie. A doua zi de la sosire ne-au scos în curtea închisorii, ne-au obligat să ne asezăm pe burtă, cu gura lipită de ciment, iar la ordinul comandantului au început să ne calce în picioare, să izbească cu cizmele în noi unde apucau cu o violentă si o cruzime bestiale. Comandantul, ofiterii, gardienii, tot personalul din puscărie păreau niste nebuni dezlăntuiti. În timp ce ne călcau în picioare si ne loveau, ne strigau scrâsnind: "Hei, banditilor, încercati să faceti si voi ce-au făcut ăia din Ungaria, că trecem cu tancurile peste voi, nu cu cizmele!"

Pentru a preveni o eventuală actiune protestatară, ne-au luat pe fiecare al cincelea detinut si ne-au supus unor bătăi cumplite. Ne băteau cu cearceaful ud până la epuizare, apoi aplicau fiecărui detinut câte cincizeci de loviuri de rangă, în prezenta medicului.

Cornel Nistea: Părinte, să înteleg că între "cei alesi" să pătimească, să se jertfească într-un mod absurd se aflau în primul rând oameni de valoare, fruntasi ai României? Valorile reprezintă prin ele însele elemente de rezistentă împotriva unor imixtiuni distructive?

Părintele IOAN: Nu doar un politician de valoare, un universiatar, un poet ci si un tăran sau un muncitor vrednic erau tot atâtea obstacole în calea instaurării si consolidării puterii comuniste. Toti acestia trebuiau eliminati, suprimati în numele asa-numitei dictaturi a proletariatului.

Cornel Nistea: De acord cu Dumneavoastră, dar cum se justifică tortura, umilintele, uciderea lentă în chinuri groaznice a mii de oameni? Doar n-a fost o agresiune oarecare, ci una elaborată, de disrugere a fondului genetic al neammului românesc.

Părintele IOAN: Aveti dreptate, dar eu zic că a fost si o încercare venită de la Dummnezeu. Asta si pentru cei care pătimeau si pentru tortionari.

Cornel Nistea: Cum a fost mai departe? Timpul trecea si în puscării.

Părintele IOAN: Regimul greu de detentie făcea numeroase victtime. De pildă, în puscăria din Aiud difteria făcea ravagii. Medicii treceau pe lângă noi fără să ne ia în seamă, uneori aruncându-ne bajocoritori: "Ãstia-s criminali, nu merită să trăiască.". Apoi era si cinismul fără de margini al unor gardieni, care, desi erau proveniti din sate, când veneau să-i scoată pe cei decedati exclamau rânjind: "Aici numai doi au crăpat!..."

Trecuse timmpul, iar în urma detensionării relatiilor politice dintre Est si Vest, în virtutea unor conventii internationale, sporise încrederea că multi dintre noi vom supravietui si vom iesi din puscărie. Regimul comunist a înteles că nu ne va putea suprima pe toti, că multi dintre detinutii politici vor reveni în colectivitătile din care făcuseră parrte, si-au inventat un perfid plan de REEDUCARE a detinutilor politici.

În schimbul promisiunii că vei fi eliberat mai repede, trebuia să-ti rernegi toate principiile si credintele, să accepti că esti vinovat si mai ales să te lepezi de credinta în Dumnezeu. Te puneau să lauzi toate "binefacerile" comunismului si ale ateismului. Bietii oameni, înfometeti, schigiuiti, umiliti în fel si chip, în speranta eliberării au acceptat "reeducarea". Ce nu făcea omul pentru o farfurie de ciorbă ! Surpriza cea mai mare au constituit-o unii intelectuali reputati, care n-au rezistat presiunilor fizice si psihice si s-au prostituat. Grupul celor care se împotriveau acestor manevre era tot mai restrâns. Eram toti schilavi si slabi, tinuti mai mult la izolator, hrăniundu-ne cu resturile de mâncare de la reeducati, care declarau solemn că niciodată nu vor uneli împotriva regimului comunist.

Pentru a nu rămâne neatinsi de programul lor de reeducare, celor de la izolator ne-au băgat în celule microfoane pentru a-i auzi pe cei de la reeducare cum se autoflagelează. Se întreceau într-un spectacol macabru, renegându-i si pe propriii părinti. Căci comunistii îsi propuseseră să distrugă în oameni până ce si cele mai slabe pâlpâiri de demmnitate, să-i compromită grav si să-i dezonoreze încât să iasă din puscărie cu un acut sentiment de culpabilitate.

Cornel Nistea: Asa se poate explica tăcerea multora dintre ei după ce au iesit din puscărie?

Părintele IOAN: E si aceasta una dintre explicatii.

Cornel Nistea:Am înteles că s-au făcut presiuni asupra Dumneavoastră să acceptati reeducarea până cu putin timp înainte de a fi eliberat.

Părintele IOAN: Dumnezeu m-a ajutat să nu accept asemenea fapte de umilintă si am supravietuit, măcar că în urma unei altercatii verbale cu comandantul închisorii de la Aiud, colonelul Crăciun, care a sperat până în ultima clipă să mă determine să fac o concesie cât de mică propunerilor lor, m-a bruscat exclamând că constructia socialismului nu stă într-un popă reactionar si am fost dus la zarcă, unde cei mai multi detinuti politici si-au pierdut viata.

Cornel Nistea: Ati iesi din închisore în 1964. De atunci ati trăit în liniste si pace?

Părintele IOAN: Securitatea m-a urmărit permanent. Am fost arestat si condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 si-n 1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp delict patrafirul...

După treisprezece ani de puscărie, de hărtuire de către securitate, uneori mergând pe străzile Bucurestiului si aminindu-mi de actiunile lor bestiale, mă întrebam dacă Securitea nu-mi poate cunoaste si gândurile.

Ura lor era fără margini. Eu mi-am propus să-i iert si să-i iubesc, să mă rog pentru toti tortionarii din puscării si nefericitii lor informatori. Si cred că am reusit.

Interviu realizat de Cornel NISTEA