Mi­-am propus să vă vorbesc astăzi despre viitor si despre pregătirea pentru viitor si am formulat tema "În fata viitorului". Deci, cum stăm noi în fata viitorului, cum ne putem pregăti viitorul. Cred că e o temă care merge pentru tineri în special, pentru că ei au în fată viitorul, spre deosebire de bătrâni, care au în spate trecutul. O deosebire există, în sensul că oamenii în vârstă si­au realizat într­un fel viitorul, iar viitorul în această lume începe să se scurteze pentru ei, deci, în general oamenii în vârstă, bătrânii, nu mai au preocupări de viitor, asa cum au copiii si în special tinerii.

Orice om vine pe lumea aceasta cu fata spre viitor. În limba greacă cuvântul om se exprimă prin cuvântul antropos care înseamnă "privitor în sus", de la ano atrin, adică o fiintă care priveste în sus, spre deosebire de animale, care privesc în jos. Ceea ce­l caracterizează pe om este faptul că are în vedere altceva decât pământul sau nu numai pământul. Deci, omul este fiinta care priveste în sus. Poate să privească si în jos, dar pozitia lui firească este de privitor în sus.

Poate că s­ar potrivi foarte bine ca definitie a omului si "privitor spre viitor". De ce? Pentru că după ce trecem de viata neconstientă, după ce intrăm în viata constientă, după ce începem să ne angajăm la ceva pentru existenta noastră, pentru noi, suntem preocupati cu vremea, si în mod deosebit - de viitor. Căutăm să ne formăm un viitor. Ne gândim la viitor, ne pregătim pentru viitor. Important este de stiut cum anume ne putem pregăti pentru viitor, cum trebuie să gândim viitorul, ce trebuie să facem ca să avem un viitor asa cum ni­l dorim. Toate lucrurile acestea ni le prezintă în primul rând Evanghelia si apoi învătătura Bisericii noastre, rânduielile de slujbe ale Bisericii noastre. Aceasta din punct de vedere religios­moral; iar din punct de vedere al cunostintei, ne pregăteste scoala. Cei mai multi oameni au în vedere viitorul aici, pe pământ, se angajează în fata viitorului sau se angajează pentru viitorul lor - prin scoală, prin cultură. Bineînteles că si cei care se angajează din punct de vedere moral nu pot să facă abstractie de cultură, nu pot să nu facă scoală sau pot si să nu facă scoală dar, în cazul acesta, pregătirea lor nu este o pregătire pentru un viitor cu tentă intelectuală.

Ne­am pomenit în lumea aceasta trăind. Nimeni nu stie de ce a venit în lumea aceasta. S­au făcut anumite afirmatii, se pot face afirmatii diferite, dar pe viată nu este scris nimic. Asa că am putea zice pur si simplu: trăim pentru că ne­am pomenit trăind si nu stim cum ar fi dacă n­am trăi. Fiecare dintre noi, cei care am venit în lumea aceasta, am venit din nefiintă la fiintă, din neexistentă la existentă. Suntem o existentă, o existentă umană. O existentă în care am adus împreună cu existenta fizică, biologică, si o existentă de altă natură, si anume, zicem noi, o existentă spirituală.

Cei care credem în Dumnezeu, cei care tinem seama de Dumnezeu, cei care am fost educati în lumina cunostintei de Dumnezeu, stim si auzim la sfintele slujbe că am fost adusi din nefiintă la fiintă de Dumnezeu. "Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintă m­ai zidit si cu Chipul Tău cel dumnezeiesc m­ai cinstit", spunem noi, vorbind cu Dumnezeu. "Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintă m­ai zidit". N­am fost si sunt; sunt, pentru că din ceea ce n­am fost m­ai adus Tu, Doamne, să fiu. Mi­ai dat fiintă, mi­ai dat existentă. Nu numai existentă mi­ai dat, ci mi­ai dat si Chipul Tău cel dumnezeiesc. "Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintă la fiintă m­ai zidit si cu Chipul Tău cel dumnezeiesc m­ai cinstit. Dar pentru călcarea poruncii iarăsi m­ai întors în pământ, din care am fost luat. La cer după asemănare mă ridică, cu frumusetea cea dintâi iarăsi împodobindu­mă". Această alcătuire ne pune deodată în fata trecutului, a prezentului si a viitorului.

Am învătat cu totii la scoală că verbul are trei timpuri principale: prezentul, trecutul si viitorul. Prezentul este timpul nostru real, timpul în care ne pregătim pentru viitor, timpul în care ne­am trăit cele dinaintea prezentului de fată, timpul în care, ca prezent, ne­am alcătuit trecutul. "Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintă m­ai zidit". Exist, pentru că m­ai creat Tu, Doamne. Mi­ai dăruit Chipul Tău, m­ai cinstit pe mine, care exist cu Chipul Tău cel dumnezeiesc. Numai că s­a­ntâmplat ceva neprevăzut de mine si stiut de Tine - am călcat porunca; si pentru că am călcat porunca "iarăsi m­ai întors în pământul din care am fost luat". Destinatia pentru partea fizică, pentru partea biologică a omului - întoarcerea în pământ.

"La cer după asemănare mă ridică" - adică, Doamne, mi­ai dat fiintă, mi­ai dat Chipul Tău, vreau să ajung la asemănarea cu Tine prin Chipul pe care mi l­ai dat - "cu frumusetea cea dintâi iarăsi împodobindu­mă". "Cu frumusetea cea dintâi!" Am avut o frumusete neîntinată, o frumusete nepătată dar, prin călcarea poruncii, am ajuns să întunec Chipul cu care m­ai cinstit, Chipul Tău din mine. Dacă Tu, Doamne, privesti la ceea ce sunt eu, vezi că nu sunt ceea ce ai vrut Tu să fiu, ci ceea ce am vrut eu să fiu; sau poate nu ceea ce am vrut eu să fiu, ci am ajuns să fiu ceea ce pot să fiu după ce n­am ascultat de Tine, după ce am călcat porunca. Am însă o nădejde - pentru prezent si pentru viitor. Nădejdea că mă poti duce la frumusetea cea dintâi.

Mai este o alcătuire prin care vorbim cu Dumnezeu, când pomenim de Chipul lui Dumnezeu în om: "Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor". Mărturisind aceasta, Îi spunem lui Dumnezeu că purtăm în noi Chipul Lui, si anume Chipul măririi lui Dumnezeu. Dumnezeu are o mărire, Dumnezeu fără mărire nu poate fi, omul fără mărire poate să fie. Poate fi întunecat, poate fi depărtat de Dumnezeu, poate să nu mai reprezinte pe Dumnezeu, si­atunci nu mai este Chipul măririi, dar totusi zicem noi: "Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor". Am păcate pe suflet, am întinări pe chip, am pete pe Chipul pe care mi l­ai dăruit, cu care m­ai cinstit, sunt Chipul măririi Tale celei negrăite, dar nu reprezint mărirea Ta cea neexprimată si inexprimabilă. Deci, "Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor. Miluieste zidirea Ta, Stăpâne, si o curăteste cu îndurarea Ta si mostenirea cea dorită dăruieste­i, făcându­mă pe mine iarăsi cetătean raiului". Prin aceste cuvinte mărturisim că nu suntem ceea ce am fost destinati să fim si că, în fata viitorului stând, ar trebui să fim preocupati de revenirea la chipul cel dintâi, la Chipul măririi celei negrăite a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate realiza decât dacă ajungem să fim curati, dacă devenim curati. "Miluieste zidirea Ta, Stăpâne, si o curăteste cu îndurarea Ta si mostenirea cea dorită (de mine si de Tine) dăruieste­mi, făcându­mă pe mine iarăsi cetătean raiului". E o privire mai departe decât spre viitor, e o privire spre vesnicie.

Stimati ascultători, cu asa ceva putem porni la drum în fata viitorului. Cu constiinta că suntem creati de Dumnezeu si că din situatia în care ne găsim, preocuparea noastră ar trebui să fie îmbunătătirea sufletească realizată prin înlăturarea a ceea ce este negativ în viata noastră si prin realizarea a ceea ce poate fi pozitiv în fata viitorului si în vesnicie. Am zis că timpul nostru real, timpul în care actionăm, timpul în care ne informăm, timpul în care ne realizăm, este timpul prezent.

Niciodată si nici un om nu se poate detasa din prezent ca să trăiască în viitor sau să trăiască în trecut. Trecutul ni l­am realizat prin prezentul de altădată, la prezent am ajuns prin prezentul de odinioară care pentru noi acum este trecutul nostru si, în fiecare clipă din viata noastră, suntem rezumatul întregii noastre vieti. Iar la bătrânete suntem ultima formă a rezumatului întregii noastre vieti.

Am spus că deosebirea dintre tânăr si omul în vârstă este că omul în vârstă s­a realizat, sau a putut ajunge să se realizeze, sau este cum este, după o viată întreagă; pe când tânărul - având în spate doar copilăria, care, în general, este considerată vârsta la care din punct de vedere moral ar trebui să rămânem în toate fazele existentei noastre, pentru că în Împărătia lui Dumnezeu intră cei ce sunt ca si copiii: "De nu veti fi cum sunt copiii, nu veti intra în Împărătia lui Dumnezeu" (Matei XVIII, 3) - e preocupat realmente de viitor.

Copilul, în general, nu duce o viată dirijată, ci duce o viată spontană. În copilărie, fiecare dintre noi i­am reprezentat mai mult pe părintii nostri decât pe noi însine. La tinerete începe să urmeze un fel de detasare de antecesorii nostri, de părintii nostri, de bunicii nostri. Începem să ne conturăm ca existente, ca entităti individuale, cu specific personal, la aceasta, bineînteles, ajutând si educatia pe care o primim si pe care o folosim, educatie dirijată prin scoală sau prin familie. Educatie formatoare sau deformatoare, dată de societatea din jurul nostru, cu ideile care circulă, cu manifestările care sunt, cu atitudinile pe care le au cei din jurul nostru si pe care de multe ori ni le imprimă si nouă. Asa încât omul, până la urmă, este un produs, un produs al înaintasilor săi, un produs al propriei sale existente si un produs al societătii în care trăieste.

Să luăm numai un caz: limba, de pildă. Vorbim limba pe care au vorbit­o părintii nostri. Am învătat de la ei să vorbim. Iată, deci, că suntem un produs al societătii din jurul nostru si nu cunoastem altceva decât ceea ce ni se comunică, decât ceea ce ni se dă din punct de vedere al influentei pe care o are societatea prin limba pe care o vorbim.

Mai departe, suntem produsul biologic si psihic al celor care ne­au adus la existentă sau al celor prin care Dumnezeu ne­a adus la existentă ("Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintă m­ai zidit"). Deci, Dumnezeu ne­a adus la existentă prin părintii nostri, pe care noi îi reprezentăm. Biologic, ca figură, semănăm cu părintii nostri, semănăm cu unul din bunicii nostri, de obicei se si spune - seamănă cu tată­său, seamănă cu mamă­sa - acesta este un punct de vedere fizic; dar si din punct de vedere sufletesc e acelasi lucru. Noi aducem din străfundurile existentei (Dumnezeu stie de unde până unde se întind rădăcinile existentei noaste), însumăm din înaintasii nostri ceva si devenim o fiintă cum alta n­a mai existat, o fiintă umană care nu ne­a precedat, dar care, precedându­ne totusi, dintr­un anumit punct de vedere si­a pus pecetea pe existenta noastră.

Din punct de vedere spiritual avem înclinările celor prin care am venit la fiintă. De obicei se crede si de fapt asa si este, că începutul omului este conceperea lui; însă conceperea are niste antecedente. Cum anume? Noi nu începem de undeva, dintr­o situatie pe care n­a anticipat­o nimeni, ci, în existenta noastră au venit cei dinaintea noastră. Cineva mi­a spus mie odată (o femeie care era cam guralivă si care sărea mereu la hartă): "Părinte, să stiti că eu am inimă bună - ca tata si gură rea - ca mama!". Vedea în ea, fără să­i fi spus cineva, prezenta părintilor. Asa cum era alcătuit fiecare dintre ei, cu mutatiile respective. Inimă bună ca tata, un om blajin, linistit, si o gură rea ca mama; si ea se prezenta în această sinteză, adică era foarte bună, miloasă, binevoitoare, se implica atunci când era cazul, dar se si certa...de toată lumea stia că­i certăreată. De unde i­a venit asta? Din antecedentele existentei ei.

Există un spectru vital, asa cum există un spectru al luminii; asa cum ati învătat la scoală, stiti că spectrul luminii se compune din anumite culori: rosu, portocaliu, albastru, galben, verde, indigo si violet... sunt culorile care formează lumina soarelui. Trecând printr­o prismă triunghiulară lumina soarelui vezi culorile curcubeului sau cum zic francezii arc en ciel, arc pe cer. Asa este si omul, are un spectru vital din care se compune existenta lui si cu existenta lui biopsihică stă în fata viitorului.

Să stiti că foarte, foarte mult contează în existenta omului ereditatea lui. Si­apoi se fac niste mutatii. Eu, de exemplu, spun despre mine că sunt o editie masculină a mamei mele. Asta­i realitatea, adică mama mea, dacă ar fi fost bărbat, era cam cum sunt eu, si cu calităti feminine, nu numai cu calităti bărbătesti. Cu o sensibilitate eventual, cu o impresionabilitate, cu niste lucruri pe care eu le am de la mama, bărbat fiind, iar de la tata am robustetea fizică si mai ales faptul că nu mă îmbolnăvesc, faptul că sunt imun la boli, am o tărie, am trecut prin viată asa, cu multă crutare din partea influentelor acestora care pe multi îi doboară. Cu asta stăm în fata viitorului. Si asta­i copilăria, de fapt. Si, mai ales în copilărie, când omul nu este definitivat, când copilul este si bărbat si femeie într­un fel, în întelesul că are voce de femeie, în întelesul că nu există diferentierea aceasta care există mai târziu, este un fel de prezentă conturată a ambilor părinti.

Merge mai departe apoi, conturându­se altfel decât în copilărie, în tinerete, si după aceea merge cu tineretea (tineretea, de fapt, e definitivarea fiintei umane), trece cu tineretea prin viata de om matur si ajunge la bătrânete. Acum, când oricum tânăr nu mai este, chiar dacă ar vrea el să fie tânăr, nu numai în întelesul că nu mai are energia tânărului, dar nu mai are nici vederile tânărului, nu mai are nici entuziasmul tânărului, nu mai are nici dorinta de a realiza ceva cum realizează un tânăr, nu mai are puterea de angajare, e mai calculat, nu­i spontan; un tânăr e mai spontan - de exemplu, se căsătoreste, de multe ori la întâmplare. Zice odată către mine un fost coleg de liceu: "Mă, să stii că parc­am fost nebun când m­am căsătorit!". Si­a făcut­o si­i făcută, până tine! Dar realitatea asta este.

Tineretea are ceva al ei, ceva ce­ti place, ceva ce te odihneste. Mie dintotdeauna mi­au plăcut tinerii, si la tinerete si la bătrânete, si­mi plac si­acuma. Da, să stiti, eu spun asa cu toată inima! De ce? Pentru că tânărul e modelabil, bătrânu­i tapăn, nu mai ai ce face cu el, a ajuns ce­a ajuns, este ce este si, Doamne­ajută! Stai de vorbă cu el, că tot aia ti­o spune si prima oară si a zecea oară! Pe când un tânăr zice: "Domnule, dacă o avea dreptate, ia să văd eu, mă mai gândesc eu". Îi spui: "Măi frate, uite, n­are nici un rost să te duci la discotecă, numai te­ntuneci acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiti si te exciti... Ce rost are să te duci acolo si să aduci în biserică ce­ai văzut acolo", pentru că realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Asa­i omul produsul societătii în care trăieste. Si mai ales dacă­si alege el niste lucruri negative si trăieste negativ.

Zice unul către mine: "Părinte, dumneavoastră ziceti să mă duc la biserică, dar dumneavoastră nu vă puteti închipui ce duc eu în biserică în mintea mea". Si eu am zis să se ducă; cu alea cu tot să se ducă în biserică. De ce? Pentru că prin biserică e rezolvare. Fără biserică nu există rezolvare. Fără Domnul Hristos nu există mântuirea, mântuirea nu ne­o realizăm noi, că zicem: "no, lasă, că mă silesc eu" sau "mă silesc eu mai târziu, si­oi face­o". Mântuirea este un lucru pe care îl realizează omul împreună cu Domnul Hristos; fără Domnul Hristos nu există mântuirea! Asa că e de foarte mare importantă ca omul să se lase modelat. Omul la tinerete e în asa fel făcut încât să se lase modelat. Nu opune atâta rezistentă ca un om care e format pe niste idei, pe niste convingeri, pentru că ideile îl structurează pe om. Adică nu­i numai asa, că, lasă că mi­a trecut o idee prin minte si lasă, că vine alta - nu! Ci o idee care se statorniceste primeste în constiintă aprobare, se creează sentimente pentru ideea respectivă si se ajunge la niste structuri.

De multe ori nu avem de­a face, când e vorba să stăm în fata unui om, cu niste idei pe care le putem schimba noi cu alte idei. Câtă vreme omul s­a format prin ele, s­a structurat prin ele, a devenit ceva prin ele - nu mai poti să­l schimbi cu o idee. La tinerete, însă, lucrurile acestea nu se realizează foarte profund, pentru că tineretea e de curând, adică adolescenta si ce tine de tinerete este ceva ce nu datează de mult. A început odată cu copilăria, s­a conturat cum s­a conturat, a mers înainte, cu încărcătura negativă, cu partea pozitivă, cu toate câte sunt în constiinta omului prin care s­a structurat.

Tineretea omului începe cu un fel de tendintă de independentă, iar când începe să se contureze cumva altfel, se fac niste schimbări în existenta omului; numai că schimbările acestea sunt de putin timp, nu s­au statornicit în timp îndelungat ca în cazul bătrânetii. De ce? Un om în vârstă nu mai poate fi schimbat si nu se mai poate schimba nici el însusi. De ce? Pentru că el a devenit si devenirea aceasta s­a făcut timp îndelungat si omul a ajuns să fie format asa si nu mai poti să scoti din el unul nou.

Părintele Arsenie Boca, un părinte cu viată deosebită, cu înzestrare exceptională, cu cultură bine pusă la punct, le spunea oamenilor despre copil că este oglinda părintilor. Eu am stiut de asta de multă vreme si, stiind lucrul acesta, m­am raportat la părintii mei. M­am raportat la părintii mei asa cum i­am cunoscut eu si mi­am dat seama că în mine merg mai departe niste calităti si niste defecte ale părintilor mei. Norocul meu de la Dumnezeu (unii zic că norocu­i de la dracul, dar să stiti că nu e asa) a fost că am stiut lucrurile acestea si că m­am putut raporta si am stiut si metode de schimbare, de îmbunătătire sufletească, pe care, bineînteles, vi le voi prezenta si vouă, pentru că e vorba cum ne pregătim viitorul, cum stăm în fata viitorului.

Ideea principală este aceasta: în fata viitorului si în fata vesniciei noi stăm cu ceea ce suntem noi ca natură umană, cu ceea ce avem noi în noi comun cu ceilalti oameni, pentru că suntem oameni, si cu ceea ce avem noi în noi special ca persoana cutare. Cu asta stăm în fata viitorului, cu asta stăm în fata vietii, cu asta trăim, cu asta ne sfârsim viata pământească, cu asta intrăm în vesnicie.

Să stiti că eu m­am convins că pe om nu­l poti schimba din ceea ce este el ca înzestrare nativă. Poti să­l ajuti, poti să intervii, dar e prea putin ceea ce se adaugă, ceea ce poti schimba intervenind fată de ceea ce este fondul biologic si fondul psihic pe care îl are omul.

În fata viitorului stăm cu noi însine. Cu noi însine cum ne­a lăsat Dumnezeu si cu noi însine cum ne­am format noi. Pentru că, în timp, omul adaugă câte ceva la ceea ce este el ca entitate biopsihică lăsată de Dumnezeu, pusă de Dumnezeu în om, pentru că Dumnezeu când l­a creat pe fiecare dintre noi, l­a creat dintr­un material creat tot de Dumnezeu si devenit ceea ce au fost părintii nostri; eventual cu talente, în orice caz si cu negative, si acestea le ducem fiecare dintre noi mai departe si pe acest fond se realizează apoi ceea ce acumulăm. Ceea ce acumulăm din ce ni se oferă în jurul nostru, de exemplu, din scoala pe care am făcut­o - am învătat să scriem, să citim. Sunt oameni care nu ajung să­nvete să scrie si să citească; eu am avut pe bunicii din partea tatălui meu, analfabeti. Nu stiau nici să­si scrie numele, dar au avut o tinută morală care îmi impune mie si astăzi, după atâta vreme. E un cuvânt în Pateric: Avva Arsenie l­a întrebat pe un tăran ceva privitor la mântuire, la viata morală. Cineva, fiind mirat de faptul că el, cu carte latinească si grecească, cu cultura pe care o avea, îl întreabă pe un tăran, Cuviosul Arsenie a răspuns: "Da, carte elinească si latinească am, dar n­am ajuns la alfabetul acestui tăran".

Să stiti că mie mi­au impus, de când am început să pricep în lume, acei doi bătrâni care se rugau seara, care stiau de Legea lui Dumnezeu, care stiau de o rânduială, care stiau să postească, care stiau să se supună disciplinei postului, desi nu stiau nimic despre rostul postului din punct de vedere moral, rostul postului din punct de vedere religios. Noi stim despre acestea si totusi de multe ori nu postim, pentru că nu stim de o lege, nu stim de o supunere, nu stim de o disciplină si în cazul acesta n­am ajuns la alfabetul analfabetului, n­am ajuns la alfabetul acelui tăran.

Vedeti, stimati ascultători, niste gânduri pe care e bine să le avem în vedere pentru viata noastră si mai ales voi, ca tineri, pentru viata voastră de tineri, să le aveti ca jaloane pentru toată existenta voastră. Eu m­as fi bucurat foarte mult dacă la tinerete as fi avut pe cineva să­mi spună ceea ce pot eu spune tinerilor si ceea ce, de fapt, spun eu tinerilor. Sunt niste experiente, niste idei pe care nu le­am învătat din cărti sau, dacă le­am învătat din cărti, le­am trecut si prin experienta mea si am ajuns la niste concluzii la care altii nu au ajuns, sau la care altii nu ajung, sau la care nu se gândesc multi, pentru că nu sunt orientati să se gândească.

În fata viitorului stăm cu toate acumulările noastre, deci nu numai cu ceea ce suntem prin existenta noastră conturată de Dumnezeu din materialul pe care l­a folosit pentru existenta noastră. E un fel de a zice "materialul lui Dumnezeu", pentru că, gânditi­vă, începuturile omului sunt în niste celule care nu se văd cu ochiul liber. De aceea se poate zice că si omul e creat din nimic, cum a creat Dumnezeu lumea, desi nimicul acela nu­i chiar nimic, pentru că e totusi un punct de plecare. Gânditi­vă că în celula din care porneste omul, în celulele acelea din care porneste omul, două - una feminină si una masculină - din acele celule care sunt invizibile si care nu stiu cât le văd cei care au instrumente de mărire, e cuprins tot omul, cu tot ce are el. E o minune, e extraordinar să te gândesti ce poate fi în lucrarea lui Dumnezeu un început uman care, de fapt, cuprinde si alte începuturi, din altii pornite!

Cu cât înaintează omul în viata duhovnicească, cu atât îsi dă seama mai mult de măretiile lui Dumnezeu. Nu ne gândim la măretia lui Dumnezeu asa, în abstract; da, da, e mare Dumnezeu, a făcut Dumnezeu lumea aceasta... Dar când te gândesti cum a făcut Dumnezeu lumea aceasta, cât e lumea aceasta de complicată! Gânditi­vă la un grăunte de polen, despre care înveti la scoală că are o structură! Un grăunte de polen are o structură! Ce înseamnă asta? Înseamnă că lumea e complicată, că nu­i ca un fir de nisip; si chiar si un fir de nisip are o structură a lui, din punct de vedere fizic. Sunt niste lucruri extraordinare, suntem înconjurati de taine! Dacă nu trăim cu gândurile acestea în fata viitorului, nu putem avea un viitor care să ne dea mai multă lumină.

De obicei, oamenii când se pregătesc pentru viitor, se pregătesc profesional - si­i bine! Cineva care face o facultate se pregăteste profesional. Poate să aibă cunostinte pe care noi, ceilalti, nu le avem, suntem fără cultură din punctul acesta de vedere, suntem profani pur si simplu, nu stim! Nu stim si poate nici nu trebuie să stim, că dacă am sti, tot degeaba am sti, că nu ne­am gândi la lucrurile acestea. Dar pregătirea intelectuală în general e ceva mai mult decât pregătirea profesională (mă gândesc la pregătirea profesională în facultate, nu la o pregătire din asta, în meserie, că esti tâmplar sau esti fierar, ci mă gândesc la o pregătire din asta, în care intră gândirea). Dacă din punct de vedere profesional există o pecete a profesiunii pusă pe existenta umană, pe existenta sufletului, până la urmă, ceea ce este mai important si mai important este preocuparea de a fi mai om! De a ajunge la o frumusete, la frumusetea aceea pe care am pomenit­o la început, când am zis: "La Cel după asemănare mă ridică, cu frumusetea cea dintâi împodobindu­mă".

Stimati ascultători, având în vedere lucrurile acestea, putem să ne gândim putin si la mijloacele prin care ne putem pregăti pentru viitor. Deci, pornim de la ceea ce suntem, de la capacitatea noastră psihofizică, pornim de la ceea ce a pus Dumnezeu în existenta noastră. Purtăm în noi niste lucruri pe care nu le stim, dar pe care le putem descoperi. De ce? Pentru că viata omului nu e numai în constient, e si în subconstient si e si în inconstient! Or, noi putem să cunoastem lucrurile din noi numai dacă scormonim în noi, dacă facem o investigatie în noi însine. Se duceau oamenii din antichitate la Oracolul de la Delfi, ca să le spună acesta ce urmează în viata lor, cum va fi viitorul, dacă se vor întoarce din război si, mă rog, alte si alte lucruri de felul acesta. Si acolo se întâlneau cu o îndrumare scrisă: "Cunoaste­te pe tine însuti!".

Cum ajungem să ne cunoastem pe noi însine? Poate că altii ar vrea si ei să scormonească cumva în existenta noastră si să cunoască si lucruri pe care noi n­am vrea să fie cunoscute.

Când am venit eu pentru prima dată aici, la mânăstire, în 1942, am vorbit cu părintele Arsenie Boca. Părintele avea atunci 32 de ani. Avea terminată Teologia, avea terminată Facultatea de Bele-arte (făcuse pictură si sculptură) si avea cunostinte de medicină (în special, cunostinte de genetică) si cu astea a venit la mânăstire. Am vorbit cu părintele si mi s­a părut ceva curios atunci si ceva de înteles după aceea. Anume, la spovedanie, părintele m­a întrebat: "Ti­a venit vreodată în gând să omori un om?". Unui copil de 13 ani si jumătate să­i pui o astfel de întrebare, bineînteles că îl surprinde si te reprezintă pe tine, cel care pui întrebarea. Mi s­a părut curios că a întrebat, mi­a părut bine că am putut răspunde fără să improvizez un răspuns - că nu mi­a venit niciodată în gând să omor un om!

De ce a pus părintele această întrebare? Pentru că voia să treacă dincolo de mine, să ajungă până la ai mei, la părintii mei, la bunicii mei eventual, să stie din ce tâlhari am venit în lumea aceasta, pentru că dacă as fi avut astfel de porniri si dacă as fi avut astfel de gânduri, fără îndoială ar fi trebuit să le aduc de undeva si le­as fi adus de la părintii mei, de la bunicii mei. Eu nu pot zice ca Sfânta Tereza de Lisieux: "Să stiti că am avut părinti sfinti!". Părintii mei au fost ca toti oamenii. Stiau de Dumnezeu, stiau de biserică, stiau de rugăciune cât stiau, nu făceau rugăciuni multe, nu citeau; mama, săraca, când punea mâna pe carte îi si venea somnul! Si chiar zicea: "Bată­l somn, că nu poci pune mâna pe carte; cum pui mâna pe carte, cum îmi vine somnul!" si bineînteles că si pe carte de rugăciuni dacă punea mâna, îi venea somn. De ce? Pentru că era ostenită!

A venit pe aici o femeie din Moldova si mi­a spus câte acatiste citeste ea pe zi, si altele, si i­am zis: "Să stii că acatistele părintilor mei au fost eu si fratii mei!". Că ne­au crescut pe noi... Torcea mama. n­avea vreme de acatiste! N­avea vreme să stea în picioare sau în genunchi la acatist, că trebuia să stea jos si să toarcă. Asta în vremea de iarnă. Apoi în vremea de vară la sapă si la fân si la toate câte sunt în agricultură. n­a avut ea vreme să citească acatiste si paraclise. Si s­a petrecut asa. Si eu cred că Dumnezeu i­a primit ostenelile si gândurile, c­a avut gândul la Dumnezeu, atât cât se stia pe vremea aceea, că nici nu se stia, eu abia la Teologie am aflat ce rugăciuni sunt pe care trebuie să le citească omul, sapte laude sau nu­stiu­ce. Asa a fost viata si asa este viata. Nu pot zice că nu s­a pregătit pentru viitor. S­a pregătit pentru viitorul pe care l­a avut si, la sfârsitul vietii, a murit cu cinste, cu sfârsit crestinesc si Dumnezeu s­o odihnească!

Acum, cum putem noi să ne cunoastem pe noi însine? Putem face niste teste ca să stim cum suntem? Putem, dar nu le întelegem sau le întelege numai cel care ni le face. Nu asa! Dacă vrem să stim cine suntem trebuie să stim ce facem. Trebuie să stim ce gândim. Trebuie să stim ce­am făcut. Trebuie să stim de ce suntem capabili. Si lucrurile acestea le putem sti si poate că de multe ori nu le putem sti, le mai uităm, le mai trecem cu vederea, nu au în constiinta noastră ponderea pe care ar avea­o în alte constiinte si în fata viitorului în cazul acesta. trebuie să stăm cu altceva, si anume: cu străfundurile sufletului nostru.

Dar cum ajungem acolo? Când am venit eu aici la mânăstire, voiam să mă fac călugăr. Era în 1942, iar eu călugăr m­am făcut în 1953, deci după 11 ani! Acum, dacă vin unii la mânăstire, le spun să mai stea un an de zile să se cerceteze, că eu am stat 11. La nici unul nu i­am spus să stea 11 ani! Da' la mine asa a fost cazul si­I multumesc lui Dumnezeu c­a fost asa! Si părintele Arsenie Boca, stiind că eu vreau să mă fac călugăr, pentru că era un om de sinteză, de intuitie, de investigatie si pentru că­si dădea seama ce este esential în orice chestiune, din călugărie mi­a pus la îndemână lucrul esential, lucrul pe care­l poate face si cel care nu­i călugăr. Un lucru cu care sunt datori călugării si cu care­s sfătuiti necălugării. Era vorba, zicea părintele, de "rugăciunea cu care se mântuiesc călugării".

Ce este rugăciunea cu care se mântuiesc călugării? Este rugăciunea pe care unii o numesc Rugăciunea lui Iisus, altii Rugăciunea mintii, altii Rugăciunea inimii, altii Rugăciunea de toată vremea. E vorba de rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mă pe mine, păcătosul". Când se face cineva călugăr, primeste un obiect care poartă numele de mătănii. Si când i se dau candidatului la călugărie mătăniile, se spune (în cadrul slujbei solemne de călugărie): "Fratele nostru - i se spune numele - primeste sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos". Si apoi, vorbind cu candidatul la călugărie, i se spune: "Că esti dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget si în gura ta numele Domnului Iisus, si a zice «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mă pe mine, păcătosul»". Asta­i rugăciunea cu care se mântuiesc călugării.

Părintele Arsenie mi­a zis: "Uite, să zici «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mă pe mine, păcătosul», s­o zici cu gândul, s­o zici lipită de respiratie; între respiratii zici «Doamne», trăgând aer în piept, odată cu aceasta zici «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu» si dând aerul afară, odată cu aceasta zici «miluieste­mă pe mine, păcătosul»". Si­atât!

Cu gândul acesta am plecat de la Sâmbăta si m­am dus si mi­am văzut de treabă. Am făcut scoala mai departe, am făcut liceul, am făcut Teologia. Părintele nu mi­a spus: "Fii atent, să nu cumva să faci asa, de capul tău, măi, să nu cumva să nu întrebi pe cei competenti, fii atent, caută, găseste un duhovnic bun.". Nu mi­a spus nimic! Si eu am constiinta acum, după 45 de ani de viată mânăstirească si după 56 de ani, aproape, de când m­am întâlnit cu părintele Arsenie, în '42, am constiinta că n­as fi putut întâlni pe nimeni care să mă îndrume, că nu era de circulatie rugăciunea (o stiau călugării si poate cei care făceau Teologia), deci nu am avut pe cine să întreb. Dar părintele nu mi­a spus nici asta: măcar după un an de zile să te întâlnesti cu mine să­ti spun ce mai ai de făcut. Nu m­am mai întâlnit cu părintele Arsenie din '42 până în '65; 23 de ani nu m­am mai întâlnit cu părintele. De altfel, părintele zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune si a doua oară la moarte, să­i spună dacă a făcut ce i­a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă cum merg unii că să­i spună unul, că să­i spună altul, că un cuvânt de folos, că nu stiu ce. si­apoi adună la cuvinte de folos si nu împlineste nimic!

Deci, părintele mi­a spus ce am de făcut, eu am plecat, mi­am văzut de treabă, mi­am văzut de scoală si eu, să stiti, de câte ori am posibilitatea le spun oamenilor, mai ales celor care au preocupări intelectuale: "Faceti­vă datoria, nu vă gânditi că trebuie să faceti altceva decât datoria". Întâi e datoria si înteleg prin datorie - datoria profesională, la care te angajează situatia ta. Esti student - apoi fii student! Uite, sunteti de la ASCOR. Să stiti că eu doresc ca tinerii de la ASCOR să fie cei mai buni studenti! Multi îsi pierd vremea pe la ASCOR prin sedinte, prin întâlniri. E pierdere de vreme, nu­i voie! Întâi trebuie să fii un student bun, cel mai bun dintre studenti sau, în orice caz, printre cei mai buni, si­apoi poti să reprezinti studentia în ASCOR. Dacă nu esti student cum trebuie, n­ai cum să reprezinti nici crestinismul, nici ortodoxia!

Când eram elev de liceu în Timisoara, ziceam rugăciunea când îmi aduceam aminte - n­am avut niciodată un program anume de rugăciune în sensul acesta că, "no, acum zic «Doamne Iisuse.» timp de cinci ceasuri". Niciodată nu m­am gândit că "uite, zic un sfert de oră, o jumătate de oră". Dar mi­am făcut, totusi, un fel de program, în sensul că pe drumul de la internatul unde locuiam si până la scoală - o jumătate de oră tinea drumul - ziceam într­una "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mă pe mine, păcătosul" cum m­a­nvătat părintele Arsenie. Dar mai ziceam asa si spontan, când mă trezeam noaptea din somn sau când mergeam undeva departe, când asteptam... N­am numărat niciodată, să fie o sută, să fie trei mii, să fie 12 mii, ca pelerinul rus, nici nu mi­a dat cineva în cap treburi din astea (bine a făcut că nu mi­a dat, că nici eu nu le bag în cap la altii asa ceva).

Când m­am dus la Teologie, au început să­mi spună colegii, când am vorbit despre asta: "Măi frate, poate fi cu primejdie treaba asta, păi trebuie să te îndrume cineva, trebuie să cunosti, trebuie să citesti.". Eu am rămas asa, uimit: cum poate să fie cu primejdie o rugăciune?. Bineînteles că poate să fie cu primejdie când aduce dereglări, si dereglări poate să facă omul, dar mie nu mi­a venit niciodată în cap să exagerez. Totdeauna mi­a venit în cap să fac lucrurile cum se fac.

Dacă respiratia e cum e respiratia, apoi n­am făcut altfel de respiratie decât cum a lăsat­o Dumnezeu. N­am umblat niciodată după încordări. Lucrurile să meargă natural. Dacă respiratia a lăsat­o Dumnezeu să meargă natural, asa să o ai si tu! Deci, nu trebuie să faci din respiratie un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Dumnezeu nu se descoperă unei tehnici. Dumnezeu se descoperă inimii curate: "Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8). Ce mult uităm noi lucrul acesta! Vrem să­L găsim pe Dumnezeu în cărti, vrem să­l găsim pe Dumnezeu la oameni duhovnicesti, vrem să­L găsim pe Dumnezeu undeva si, când colo, uităm că Dumnezeu ni s­ar descoperi în inima curată!

Iată, stimati ascultători, niste lucruri pe care e bine să le avem în vedere. Să stiti că eu totdeauna am fost pentru echilibru, pentru o viată asa cum se desfăsoară viata în natură, fără zgomot, chiar dacă există si un zgomot pe care nu­l auzim, dar noi nu stim de zgomotul acela decât în împrejurări unice. De pildă, se spune undeva că Sfânta Ecaterina de Sienna odată, într­o vedenie, si­a pus urechea la picioarele Domnului Hristos, unde au fost rănile de la cuie, si a întrebat­o Domnul Hristos ce aude. Si ea a zis: "Aud o căldare, o căldare care fierbe" si a tras Sfânta Ecaterina concluzia că ar fi iubirea care pulsează înăuntru. Zică cineva ce va vrea să zică, în realitate, circulatia sanguină se desfăsoară cu un fel de zgomot. Eu am auzit în două cazuri, la oameni care fac dializă, un zgomot, ca si cum ar curge un râu. Acum, viata e fără zgomot, pentru că noi nu auzim aceste lucruri decât în cazuri speciale. Deci cum nu­i viata cu zgomot, asa nu trebuie să fie nici rugăciunea cu zgomot, ci trebuie să fie naturală, asa cum e si respiratia, naturală. Deci fără crispări si fără altceva de felul acesta...

Dacă duci lucrul asa si trăiesti asa, trebuie să te miluiască Dumnezeu. Se zice că unii au ajuns nebuni, că nu s­au orientat, nu s­au lăsat ajutati. Să stiti că ăia care au ajuns nebuni, ajungeau nebuni si fără asta! Dacă e porneală din asta, o structură care favorizează nebunia, nebun ajungi! N­am putea zice că­i în planul lui Dumnezeu lucrul acesta, noi nu stim, dar realitătile astea sunt. Noi cunoastem realitătile cum sunt în jurul nostru, cum se desfăsoară în lumea în care trăim.

Rezultatul de căpetenie pe care îl urmărim prin rugăciunea isihastă e isihia. Ce e isihia? Isihia este linistea sufletului. Să ajungem la liniste. La linistire. Să nu fii asuprit de patimi, să nu fii chinuit de dorinte rele neîmplinite, să fii limpezit în toate. Or, până să ajungi la limpezire, întâi te­ntâlnesti cu mizeria din sufletul tău. Nu se poate să te ocupi de tine însuti si să scormonesti cu rugăciunea în constiinta ta fără să ajungi să te­ntâlnesti cu mizeria din tine! Acesta­i primul lucru, de aceea unii se si sperie, si să stiti că si eu m­am speriat. Dacă era părintele Arsenie de fată îl întrebam: "Părinte, ce se întâmplă, că zic rugăciunea si, când colo, se răscolesc relele". Ar fi zis părintele: "Se răscoleste ce ai acolo, în tine, alea se scot la iveală". Si asta e realitatea!

Când eram copil, eram foarte rău. Si aveam un vecin care zicea: "nănasă (îi zicea nănasă mamii, dar nu­i era mama nănasă), ăsta nu e botezat bine. Ãsta să­l duci la popa să­i mai citească ceva, că la ăsta nu i le­a zis toate!". Nu m­a mai dus la nici un părinte să mi le citească toate, mi­am mai citit eu ce­am mai putut!

Lucrurile astea s­au răscolit întâi. Si asta se întâmplă cu orice credincios care se ocupă de el însusi. Esentialul este să te ocupi de tine însuti, să scormonesti în tine, să­ti vezi negativele ca să le poti limpezi, să înlături gândurile cele rele cu gânduri bune sau măcar cu gândul acesta "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mă pe mine, păcătosul" spus cu statornicie. Să stiti că gresesc aceia care­si propun ca totdeauna, neapărat totdeauna, să aibă rugăciunea aceasta. Pentru că sunt multe lucruri pe care le faci cu mintea si nu poti să faci două lucruri bine deodată.

S­au scris foarte multe lucruri despre rugăciunea aceasta, nici nu trebuie să le stii. Eu, să stiti, n­am citit nici Zbornicul, nici alte cărti ca să mă orientez, am făcut ce­a mi­a spus părintele si am mers înainte cu asta; si timp de 11 ani, cât am întrebat eu oameni socotiti că stiu de rugăciunea asta, mi­au spus ce scrie în cărti. Ce scrie în cărti pot să citesc si eu! Pe mine mă interesează lucruri din experientă. Din experienta mea eu vă pot spune atât: am zis cât am zis si rugăciunea aceasta pe mine m­a ajutat în întelesul că m­am întâlnit cu mine însumi, că m­am întâlnit cu mizeria din mine, că am căutat să rezolv această mizerie, s­o înlătur, că mi­a trebuit vreme îndelungată.

Au fost si alternante, si anume, alternante cu bucurie. De multe ori când mă duceam la scoală spunând această rugăciune, parcă mă ridica cineva pe sus, asa eram de bucuros, de plin de bucurie! Bineînteles că nu m­a ridicat nimeni, si nu zicea nimeni că "uite, acum trece unu care nu le are pe toate", ci eram ca toti oamenii.

Eu, să stiti, recomand rugăciunea aceasta din toate puterile mele si, de­as avea mai multe puteri, mai mult as recomanda­o, pentru efectele acestea de îmbunătătire, de limpezire sufletească. Pentru că până la urmă, ultimul rezultat, ultimul scop al rugăciunii, dacă se numeste rugăciunea isihastă, este acesta: să ajungi la isihie, să ajungi la liniste. Ai ajuns la liniste, nu mai trebuie să te mai gândesti la altceva, pentru că lucrurile merg de la sine.

Zic unii că trebuie să bagi mintea în inimă. Ca si când mintea n­a pus­o Dumnezeu unde trebuie, trebuie s­o iei tu din cap si s­o bagi în inimă! Nu e asa. Ce vrea să spună asta: "să bagi mintea în inimă"? Vrea să spună că trebuie să unesti gândurile cu simtămintele, rugăciunea să fie o rugăciune deplină. Important este să spui rugăciunea, că mintea se asează ea la locul ei. Noi o simtim uneori în cap, uneori în piept, uneori si în cap si în piept. Nu asta este important, important este să simti prezenta lui Dumnezeu în tine, să simti că înviază Dumnezeu si se risipesc vrăsmasii Lui, să simti că a venit la tine Lumina Mântuitorului, nu în înteles de lumină fizică, ci de o luminare, de o constiintă luminată, de o limpezire sufletească si asta­i tot, până la urmă. Asta­i isihia, ăsta­i viitorul, pentru că viitorul nu începe peste ani si ani, viitorul începe în fiecare clipă!. Numai că viitorul noi nu­l trăim ca viitor si n­o să­l trăim niciodată ca viitor, ci totdeauna o să­l trăim ca prezent.

Si acum as vrea să mai adaug două lucruri. Din Evanghelia de la Matei - gândurile despre Judecata de Apoi, unde se spune că va despărti Fiul Omului pe cei buni de cei răi, cum desparte păstorul oile de capre, si le va zice celor de­a dreapta: "Veniti, binecuvântatii Tatălui Meu, că flămând am fost si Mi­ati dat să mănânc, însetat am fost si Mi­ati dat să beau, gol am fost si M­ati adăpat, străin am fost si M­ati primit, bolnav am fost si M­ati cercetat, în temnită am fost si ati venit la Mine" (Matei XXV, 34-36). Stiti cuvintele acestea si răspunsul oamenilor care au aflat că ei au făcut asa ceva fără să stie si Domnul Hristos le­a spus că "Oricât ati făcut unuia dintre acestia mai mici ai Mei, Mie Mi­ati făcut" (Matei XXV, 40). Si apoi, către cei de­a stânga, către cei necredinciosi, care n­au făcut astfel de lucruri, le spune Domnul Hristos: "Duceti­vă de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic, că flămând am fost si nu Mi­ati dat să mănânc" si celelalte (Matei XXV, 41-42). Si ei vor întreba: "Doamne, când ai fost asa cum zici, si nu Ti­am slujit Tie?", iar Domnul Hristos le zice: "Oricât n­ati făcut unele din acestea acestora mai mici ai Mei, Mie nu Mi­ati făcut!". Ce vreau să spun cu asta? Că, dacă în viitor vom fi întrebati despre astfel de lucruri, trebuie să ne implicăm spre binele oamenilor din jurul nostru, ca să ne lucrăm viitorul fericit. Si vesnicia fericită, bineînteles! Asta este una.

În al doilea rând, as vrea să vă atrag atentia asupra unei rugăciuni de la Cununie. De ce de la Cununie? Pentru că, în general, Cununia se face pentru tineri. Se mai face câte o Cununie si pentru câte un bătrân, dar nu­i firesc. Doar nu­i normal să mai zicem "ca să se veselească ei la vederea fiilor si a fiicelor lor" si ei sunt de 70 de ani! Nu mai merge! Oamenii fac ei niste lucruri, trăiesc o viată întreagă necununati, si­apoi s­au socotit că le­au spus preotii că trebuie să se cunune, si­apoi se duc să audă: "Dă­le lor bucuria nasterii de prunci buni" si asa mai departe! Nu mai merge, nu se mai potriveste! Asta este pentru tinerii care au capacitatea de a se angaja în maternitate, în paternitate.

La Cununie este ceva în legătură cu viitorul; toată Cununia, de fapt, este cu deschidere spre viitor, dar în cuprinsul ei este o rugăciune care spune: "Binevoieste (se vorbeste cu Domnul Hristos despre cei doi care se căsătoresc) să­si trăiască viata lor fără prihană si să ajungă bătrâneti fericite cu inimă curată, împlinind poruncile Tale!".

Fratilor, eu vă spun, cu cât sunt mai bătrân, cu atâta mă bucur mai tare de lucrurile acestea! De ce? Simt mai mult valoarea lor, m­am sensibilizat pentru ele. Deci: "Binevoieste să­si trăiască viata lor fără prihană". Ce înseamnă "fără prihană"? - fără pată - în chip ireprosabil, să ducă o viată de care să nu le fie rusine nici înaintea oamenilor, nici înaintea lui Dumnezeu, deci fără prihană. Si "să ajungă bătrâneti fericite". Cine ajunge bătrâneti fericite? - cine are tinereti cinstite, cine stă sub oblăduirea lui Dumnezeu, cine trăieste într­o viată paralelă cu viata lui Dumnezeu sau într­o viată în care intră viata lui Dumnezeu. Deci, să "ajungă bătrâneti fericite" si spune cum: "Cu inimă curată, împlinind poruncile Tale".

Fără împlinirea poruncilor lui Dumnezeu să stiti că nimeni nu se pregăteste real si în chip fericit pentru un viitor bun. Cine tine seama de Dumnezeu, cine stie Legea lui Dumnezeu, cine stie poruncile lui Dumnezeu, cine se angajează la poruncile lui Dumnezeu, cine desfiintează în el toate negativele câte le stie si câte le află, acela, cu ajutorul lui Dumnezeu, ajunge la isihie, la limpezime, la limpezimea din lumea aceasta. Si cu limpezimea aceasta, pe care a realizat­o în prezent, respectiv în trecut pentru prezentul de fată si în prezent pentru prezentul de mâine, care astăzi e viitor si mâine va fi prezent, cine se angajează în felul acesta, acela trăieste în prezentul de fată viitorul de ieri si de alaltăieri, si îsi pregăteste tot mai mult linistea si bucuria în viitor.

Sunt niste sugestii; poate că voi stiti mai multe sau vă vin în minte alte gânduri în legătură cu aceasta. Dumnezeu să vă ajute să înmultiti gândurile bune si să aveti folos si din ce v­am spus eu si din ce veti mai descoperi voi si veti împlini în viata voastră.

Să stiti că sunt foarte bucuros să­mi desfăsor gândurile cu prilejul întâlnirii cu voi, că dacă nu erati voi, nu mă asezam eu undeva în picioare să zic o cuvântare din asta! Dar asa, a fost un prilej prin care am scormonit în străfundurile existentei mele, în străfundurile agoniselilor mele, în străfundurile cunostintelor mele, în străfundurile atitudinilor mele si am tras niste concluzii si pentru mine si pentru voi.

Se spune că cel dintâi beneficiar al faptului de a unge pe altii cu miresme este chiar cel care­i unge. Deci eu v­am oferit aceste gânduri si, chiar dacă voi le uitati, mie­mi rămân. De ce­mi rămân? (Să nu fac ca ăla care nu se mai putea opri!). Stiti de ce? Nu pentru că le uitati voi, ci pentru că ele intră în componenta mea! Nu există nimic din ce facem, nimic din ce spunem, nimic din ce gândim, ca să nu se scrie în constiinta noastră. Si constiinta noastră, fiinta noastră, este cartea vietii noastre.

Se spune că se scrie în cartea vesniciei, se scrie în cartea vietii ceea ce am făcut noi. Fiecare dintre noi suntem si cartea vietii noastre, pe care o putem citi noi însine, dacă luăm aminte la noi însine, si, cu ajutorul lui Dumnezeu lucrurile se înscriu în noi. Si dacă în noi se înscriu numai lucruri bune - si de asta trebuie să avem grijă - atunci cartea vietii noastre va fi plăcută si pentru noi, si pentru altii, si pentru Dumnezeu. Iar dacă băgăm în sufletul nostru lucruri necuviincioase, nefiresti, neconforme cu voia lui Dumnezeu, atunci sigur vom avea plata păcatelor noastre!

Unii se uită la televizor si văd spurcăciuni si apoi, când se roagă, în loc să se gândească la Dumnezeu, se gândesc la spurcăciunile pe care si le­au băgat în suflet. De aceea să stiti că sunt foarte mult pornit împotriva celor care se uită la televizor la lucruri necuviincioase. De ce? Pentru că îsi bagă în suflet gunoaie; astea se înscriu în cartea vietii lor si le duc mai departe; filmul s­a terminat, dar gândurile în legătură cu imaginile necuviincioase nu se termină, ci atunci ar mai putea face ăla care le poartă în suflet un film asemănător.

Vă doresc în continuare folos din postul care urmează si după aceea să ajungem cu totii la bucuria Sfintei Învieri.

Mânăstirea Brâncoveanu
28 martie1998