Mi s­a repartizat o temă la care nu m­am gândit niciodată până acum. Tema este "Muntele si rugăciunea".

Nu m­am gândit la aceasta pentru că, fiind la munte cu rosturile pe care le am si având în principal gândul la rugăciune, am simtit că lucrurile se desfăsoară de la sine si n­am gândit să le spun altora să vină la munte ca să se roage; poate si pentru faptul că oriunde ne putem ruga. Nu s­ar putea zice că dacă vii la munte ai conditii speciale de rugăciune. Nu ni se recomandă pe nicăieri, cel putin din ce am citit eu, nici în cărtile de învătătură ale Sfintilor Părinti, să ne retragem la munte ca să ne rugăm. Stim, totusi, că multe dintre evenimentele care au rezonantă în întreaga omenire s­au petrecut la munte. Jertfa lui Avraam a fost adusă pe un munte (sau era intentionată să se realizeze pe un munte, pentru că, în cele din urmă, jertfa lui Avraam nu a avut loc). Legea dată lui Moise (cele 10 porunci) a fost dată pe un munte, pe Muntele Sinai. "Predica de pe Munte" este cunoscută tuturor si chiar numai titlul acesta, de "Predica de pe Munte", ne aduce în fată muntele. Schimbarea la Fată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la fel, a avut loc pe un munte, pe Muntele Taborului. Apoi, rugăciunea din Grădina Ghetsimani a fost la poalele unui munte. Înăltarea Domnului nostru Iisus Hristos, la fel, a avut loc de pe acel munte la poalele căruia a fost rugăciunea din Grădina Ghetsimani, parcă anume să ni se sugereze gândul că este o legătură între munte si Înăltare - ceea ce Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: "Cel ce se smereste pe sine, se va înălta" (Luca XIV, 11).

Chiar si numai aceste lucruri avându­le în vedere, constatăm că muntele îsi are locul lui în desfăsurarea unor evenimente cu însemnătate pentru foarte multi, cu destinatie pentru toti oamenii.

Muntele are darul lui. Si anume, parcă te simti altfel la munte ca în altă parte, de aceea si excursiile le fac multi la munte. Preferă multi muntele ca loc de linistire, ca loc de destindere. Multe dintre mânăstiri sunt la munte si parcă­i stă bine unei mânăstiri să fie la munte.

Muntele te predispune pentru gândul la Dumnezeu. Măretia unui munte îti sugerează ideea măretiei lui Dumnezeu. Muntele este ceva ce te copleseste. Parcă nu reusesti să cuprinzi un munte si, în orice caz, nu reusesti să­l cuprinzi în toate laturile lui, nici de pe vârful muntelui. Asa încât, un munte îti poate da sugestia că Dumnezeu este necuprins. Asa cum muntele fiind un lucru din lumea aceasta si putând fi cercetat si explorat, totusi nu se poate spune că l­ai cuprins vreodată, tot asa si Dumnezeu rămâne Cel de necuprins.

În fata muntelui esti parcă vesnic predispus să te gândesti la măretia lui Dumnezeu, precum si la Dumnezeul Cel necuprins, Cel nepătruns, Cel neajuns, Cel inaccesibil si totusi accesibil, Cel ce se descoperă si Cel ce rămâne dincolo de ceea ce cunoastem.

Cineva care are legătură cu Dumnezeu, numai atunci cunoaste pe Dumnezeu, când se simte coplesit de Dumnezeu. Dacă cineva vrea să­L cunoască pe Dumnezeu în amănuntime, nu­L poate cunoaste, n­are cum! Un Dumnezeu care ar putea fi cunoscut, n­ar mai fi Dumnezeu! Omul poate cuprinde lucruri mai prejos de el, dar nu poate cuprinde lucruri mai presus de el. Lucrurile care sunt mai presus de om îl coplesesc. Asa ceva face într­un fel si muntele. Si atunci, dacă ai sensibilitate sufletească în fata măretiei unui munte, poti să­ti reversi sufletul într­o rugăciune particulară, într­o rugăciune personală, într­o rugăciune poate fără gânduri, dar o rugăciune simtită, în care inima este pe primul loc, mai ales la munte.

Nu s­ar putea zice că toti oamenii care merg la munte se roagă si nici măcar că majoritatea oamenilor care merg la munte se roagă. Poate că nici dintre credinciosi nu se simt toti cu o dispozitie sufletească pentru rugăciune si constatăm că nici noi nu reusim să ne revărsăm într­o rugăciune consistentă si sustinută, chiar si în conditii de munte, în conditii de apropiere de munte, în conditii de impresii de munte. Pentru că muntele nu­i numai muntele de piatră, muntele înteles ca un colos, ci este si muntele cu pădure, muntele cel cu plăceri de munte, muntele cu manifestări pe care le găsesti numai acolo.

Asa încât, este necesar să ni se sugereze gândul acesta, că ne putem ruga la munte în conditii proprii muntelui, parcă mai bine decât în altă parte.

Stim că rugăciunea este definită ca "vorbirea mintii cu Dumnezeu". Asa o defineste Evagrie Ponticul. Ce poti spune lui Dumnezeu în apropierea unui munte, doar ceea ce seamănă cu "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Ce poti spune lângă un munte care se face cunoscut si prin vuietul lui, doar: "Ridică­si râurile, Doamne, ridică­si râurile glasul lor, ridică­si valurile vuietul lor" (Psalmul 92; 4­5). Ce poti spune în fata unei stânci decât ceva asemenea cuvintelor din Psalm - "Muntii cei înalti sunt sălasul căprioarelor si stâncile scorburoase - adăpost fiintelor fricoase" (Psalmul 103; 19). Ce poti spune în fata unei păduri de munte decât cuvintele: "Fiarele pădurii îsi au ascunzisurile în munti". Ce poti spune în fata unor daruri ale muntelui, cum sunt fructele de munte, decât ceva ce ne aduce aminte de rugăciunea colivei, în care se spune, vorbind cu Dumnezeu: "Cel ce ne dai roadele pământului spre desfătarea si hrana noastră".

Dar ca toate aceste lucruri să le avem în vedere, să le putem gândi, să le putem simti, este necesar să avem o sensibilitate, o deschidere spre întelegerea unor astfel de lucruri, pentru că, altfel, gândurile noastre rămân la ceea ce vedem, la ceea ce simtim, nu ne ridicăm de la contemplarea naturii la contemplarea ratiunilor din Dumnezeu ale lucrurilor si nici de la contemplarea ratiunilor nu ajungem mai departe - la contemplarea lui Dumnezeu Însusi, mai presus de ratiunile Sale.

În fata măretiilor care se revarsă prin Dumnezeu prin munti, prin ceea ce ne vorbesc muntii, ar trebui să ne revărsăm sufletul în rugăciune, considerând rugăciunea nu numai ca "vorbire a mintii cu Dumnezeu", ci considerând rugăciunea si ca o "bucurie care înaltă multumire" (asa defineste rugăciunea Sfântul Isaac Sirul).

Când avem o bucurie în suflet, bucuria din măretia naturii, în locurile unde se înaltă mutii sau pe munte, putem să­I multumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri ale naturii, pentru toate aceste daruri ale muntelui, care sunt deosebite de darurile pe care le au celelalte forme de relief.

În Psalmi sunt amintiti adeseori muntii: Muntele Sionului, Muntele Măslinilor si alti munti, cedrii Libanului si alti copaci din preajma autorilor de psalmi, ceea ce înseamnă că si noi, la rândul nostru, gândindu­ne la acelea, purtând în minte versete din psalmi, purtând în minte gânduri de la slujbele noastre, putem să facem o legătură între înăltimile fizice si cele spirituale.

De pildă, în Canonul Schimbării la Fată, în Canonul din ziua de înainteprăznuire, se spune: "Munte înalt având noi, inima curătită de patimi, să vedem Schimbarea la Fată a lui Hristos care întăreste mintea noastră".

Un munte aduce aminte de virtutile cele înalte, un munte înalt cu adevărat îl purtăm în noi însine, ca loc al prezentei Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Schimbarea Lui la Fată, dacă avem inima curătită de patimi, pentru că numai în inima curătită de patimi se poate arăta Schimbarea la Fată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si elementele naturii ca îmbrăcăminte a Domnului nostru Iisus Hristos, luminată asa cum a fost ea la Schimbarea la Fată.

Dacă avem o legătură reală cu Domnul nostru Iisus Hristos si prin El cu Dumnezeu Tatăl si cu Dumnezeu Duhul Sfânt si împreună cu gândul la Prea Sfânta Treime avem în vedere măretia Maicii Domnului si măretiile sfintilor, care toti au fost ca niste munti înalti în lumea aceasta, avem prilejul si posibilitatea să ne bucurăm duhovniceste de muntii cei înalti care pentru multi rămân numai locuri în care e mai multă liniste si aer mai bun, care pentru multi sunt doar locuri printre care curg ape si care­i desfată la vedere. Dar noi, cei credinciosi, avem mult mai mult de învătat! Noi ar trebui să­i învătăm si pe altii să gândească si să creadă cum credem noi, ca să­si lumineze mintea prin darurile muntelui si să se depărteze de toate întinăciunile pe care le face omul cel căzut, să se bucure de măretia lui Dumnezeu si de ceea ce a făcut Dumnezeu spre îndreptarea vietii.

Intervievator: Legea lui Moise a fost ea exagerată? De exemplu: "ochi pentru ochi".

Parintele Teofil: A fost o lege care era atunci, în special, pentru a se înlătura relele. Omul nu trebuia neapărat să piardă un ochi, decât în măsura în care a scos un ochi. Si în cazul acesta legea era prohibitivă, nu era pedepsitoare. Adică, dacă voiam să nu mi se scoată un ochi, nu scoteam nici eu un ochi. Asa a fost dată legea pentru vremea aceea.

Acum e mai multă îngăduintă, dar oamenii fac rele. Câteodată poate ar fi bine să li se aplice o lege mai drastică.

Intervievator: Ne puteti spune ce este Adevărul?

Parintele Teofil: Păi, L­a întrebat si pe Domnul Hristos - Pilat - ce este Adevărul.

Da! Adevărul este Hristos: "Eu sunt Calea, Adevărul si Viata" (Ioan XIV, 6). si Evanghelia Lui: "Cuvântul Meu - adevărul", a zis Domnul Hristos în rugăciunea dinainte de Pătimire, iar noi spunem aceasta în rugăciunea pentru cei răposati.

Intervievator: Toate virtutile, precum răbdarea, smerenia, iubirea, sunt daruri ale lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că dacă Dumnezeu nu i le­a dat cuiva, acela se poate strădui oricât, că tot nu le are?

Parintele Teofil:  Nu se pune problema în felul acesta! Adică Dumnezeu nu poate să nu dea ceea ce vrea El să aibă omul. Dumnezeu ne dă aceste daruri, aceste virtuti, dar si cu osteneala omului! Omul are în fiinta lui niste capacităti (de exemplu, capacitatea de a iubi), însă ele trebuie organizate, ordonate. Asta­i porunca! Porunca ne face să salvăm iubirea. Iubirea pe care noi o avem, însă dacă­i împătimită, nu slujeste, nu­i organizată după porunca lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul - în Capete despre dragoste - vorbeste despre trei feluri de dragoste: dragoste după poruncă, dragoste firească si dragoste împotriva firii. Dragostea după poruncă o au cei nepătimitori. Silinta de a fi nepătimitor pune în valoare virtutile si reglementează capacitătile noastre, capacitatea de a iubi. "Cel ce iubeste pe unii si pe altii­i urăste, cel ce pe acelasi uneori îl iubeste si alteori îl urăste, cel ce pe unii­i iubeste mai mult iar pe altii mai putin" - zice Sfântul Maxim Mărturisitorul - "încă nu împlineste porunca lui Dumnezeu", care spune "să iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti".