Personalitatea lui Nicolae Steinhardt este deosebit de complexă şi variată. El este doctor în drept şi un desăvârşit critic literar A se vedea de exemplu Nicolae Steinhardt, Monologul Polifonic (Dacia: Cluj Napoca, 1993) pentru acest motiv, părintele nu este un om care “adoră” notele de subsol, bibliografiile extensive, trimiterile şi interconexiunile textuale, ci mai degrabă se dovedeşte a fi un om al sintezei ideilor şi prezentării. Trebuie spus că in cazul lui, memoria extraordinară – cel puţin din punctul nostru de vedere – se pare că nu avea limite. Când ne gândim la el trebuie să ne gândim în primul rând ca la un om de litere, un literat şi un om deosebit de cult . Trebuie spus că Steinhardt este cel care a pus la punct biblioteca mănăstirii de la Rohia. Biblioteca aceasta e una dintre cele mai impresionante colecţii văzute vreodată in mănăstirile româneşti. Biblioteca înglobează aproximativ 25,000 volume. Părintele este un estet al edificiului lingvistic şi al expresiei formulatoare. Îngemănarea de cultură şi spiritualitate este genuină şi are un rol fecund în formarea cititorului operelor cultural-teologice scrise de Steinardt. Sunt foarte multe experienţe care merită luate în considerare când vorbim despre Steinhardt dar se pare că cea care a marcat cel mai profund destinul său au fost anii de puşcărie. A se vedea spre exemplu Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, (Humanitas: Bucureşti, 1990) sau Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării (Bucureşti, 2001). Această experienţă se pare că a fost o “experienţă esenţială” care nu poate rămâne fără urme capitale în destinul unui om. Steinhardt însă este o prezenţă fascinantă la toate nivelele: literar, teologic, etic, critic, cultural. El părea, după mărturia celor care l-au cunoscut în viaţă, rătăcitor printre oameni, şi o apariţie insolită contrastantă. Convertit de la iudaism la ortodoxie, trăgându-se dintr-o familie de evrei, publicându-şi un volum de critică literară la 22 de ani [sub pseudonimul de Antistihus] Este vorba despre În genul lui Cioran, Noica şi Eliade retipărită recent la editura Humanitas , spre sfârşitul vieţii se călugăreşte la mănăstirea Rohia în Maramureş. Steinhardt a schimbat cu totul viata mănăstirii. Acesta a fost, de fapt, testamentul pe care el l-a lăsat Rohiei: i-a preschimbat pe călugări în nişte adevăraţi intelectuali, rafinaţi si deschişi la minte, canoniţi mai mult spre lectura si rugăciune. Se ştie ca, după convertirea la ortodoxie, petrecuta în închisoarea Jilava (15 martie 1960), Nicolae Steinhardt a început sa-si caute o mănăstire unde sa se retragă. În 1973, Constantin Noica l-a adus prima data la Rohia. Si, doar intrând in curtea mănăstirii, a spus ca se va întoarce, va îmbrăca haina monahala si va rămâne aici pana la sfârşitul zilelor sale. Imediat după ce a fost călugărit - in anul 1980 - l-a întrebat pe stareţ daca mai are voie sa scrie. Iar episcopul Iustinian Chira i-a răspuns: “Scrie, frate Nicolae, scrie fără frica. Îţi dau canon sa scrii de sute si mii de ori mai mult decât pana acum. Căci sunt sigur ca ceea ce vei scrie va folosi mult mai mult oamenilor, decât daca vei face una din ascultările obişnuite ale obştii...” Informaţie prelucrată din Revista As. Biografia lui Steinhardt este foarte complexă dar noi ne propunem să analizăm aici mai mult ideile şi opera lui în general.“Metoda biografică ne poate ajuta să înţelegem pe autor, nu opera. Ne poate lămuri cum a fost scrisă şi dezvălui unele amănunte interesante, însă opera ca fapt ca unicitate, ca miracol nu ne-o lămureşte deloc! Tot astfel ca şi pământul, cu lumea: geologia, paleontologia, biologia, antropologia ne pot fi de ajutor ca să aflăm cum a evoluat pământul şi ni-l pot descrie; ori astrofizica şi astronomia cum a evoluat şi se prezintă cosmosul. Dar ce este pământul ori ce este ce este cosmosul ori de ce există cosmosul (şi în general, vorba lui Einstein, de ce există ceva), ştiinţele menţionate şi altele înrudite lor nu ne pot spune. Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă, ea <> biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o.”  N. Steinhardt, Între lumi, (Târgu Mureş, 1994) p. 8 Departe de a fi un agent care urmăreşte realizarea unor “performanţe culturale” (genul lui Constantin Noica şi a şcolii sale optezeciste), personalitatea lui Nicu Steinhardt (cum îi plăcea lui Alexandru Paleologu sa-l numească) se va contura treptat în aceea unui "sihastru", un fel de avva, un mentor duhovnicesc, care punea "accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută, de etică artistică şi umană”. El este un reprezentant aparte al existenţialismului creştin la fel ca Berdiaev şi Gabriel Marcel. Este binecunoscut publicului românesc, refuzul lui Steinhardt de-a face o “sihăstrie culturală” împreună cu bunul său prieten Constantin Noica. În timp ce Noica îşi forma generaţia sa de intelectuali în duhul unui "Dumnezeu al culturii" Celălalt Noica (Bucureşti, 1994) p. 111 , Steinhardt se pare că a înţeles latura esenţială a spiritualităţii româneşti: mănăstirea, mortificarea trupului. Ştim despre părintele Steinhardt că stomacul lui nu funcţiona normal. Pentru acest motiv pe tot parcursul vieţii de după detenţie a avut restricţii alimentare. Mâncarea lui se compunea din elemente foarte simple în special din paste făinoase. Deşi avea această dietă la nivel de regim, mai toţi cei care îl asistau la masă rămâneau impresionaţi de eticheta şi rafinamentul cu care-şi consuma produsele. Rafinamentul şi suavitatea erau caracteristici de bază ale lui Steinardt care l-au urmat toată viaţa. De asemenea părintele obişnuia să facă multe duşuri zilnice, fiind deosebit de preocupat de igiena corporală. Despre această latură a personalităţii sale, vorbeşte cât se poate de atractiv:

Fascinaţia pe care ne-o creează Steinhardt este deosebit de vie. Între vârsta de 8-12 ani, el deja lecturase marea majoritate a capodoperelor literaturii universale: Tasso, Camoens, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ariosto, H. St. Chamberlain, Vergiliu, Homer, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, Saint-Simon, Chaucer. Jurnalul fericirii (Dacia: Cluj Napoca, 1998) Într-un astfel de ritm cultural, mintea îşi creează o cu totul altă dimensiune de a vedea realitatea. Această perspectivă intelectuală este numai coaja din afară, ceea ce va încununa aceste eforturi mentale, mai precis miezul, ale Părintelui Steinhardt va venii mult mai târziu. Experienţa pe care o relatează ulterior botezului este nu numai impresionantă dar are menirea să ne arate dimensiunea mistică de iluminare pe care a dobândit-o:

“Şi atunci în noaptea aceea chiar sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă – albă şi strălucitoare – şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmiterea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.” Jurnalul fericirii (Dacia: Cluj Napoca, 1998)

Acest gen de experienţe este comun celor care trec printr-o perioadă de extremă suferinţă psihică şi fizică. Cea mai comună analogie ar fi cu Sf. Simion Noul Teolog Imnele Iubirii Dumnezeieşti (Craiova, 1991)  care relatează în mod similar stările sale extatice. În anumite “unduiri verbale” Steinhardt devine similar lui Augustin de unde şi caracterul purgativ, curăţitor expresiei sale. Este foarte evident că se depăşeşte nivelul mai mult sau mai puţin jenant al unei expresii literare conformiste unui stil personal menit să se impună. “Sunt pierdut şi pentru că asta trebuia sa-mi fie soarta – asta, nu alta. Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbătrânit în concesii şi cedări, în ruşinate mânii, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerândă, de pofte mereu treze, satisfăcute dar niciodată măreţ şi pe deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc pentru murdării, printre căldicei, haznaua asta odihnitoare a renunţării şi supunerii, a confirmării adevărului adevărat nu-I ea capătul logic al unei lungi purulenţe? La ce bun să mă amăgesc pe drumurile depărtate ale mândriei şi demnităţii? Inaccesibile. Calea-I barată definitiv.” Jurnal, p.13  Este foarte evident că Steinhardt se opune prostiei  (la orice nivel ar fi ea luată în calcul). În limba latină etimologia cuvântului prostie e diferită de limba română unde cuvântul vine pe filieră slavonă. În latineşte cel mai apropiat cuvânt de termenul prostie ar fi “stupid” [din stupidus] care înseamnă blocaj, încremenire în a îndeplinii ceva. Termenul din Pateric deşi este mai dur în nuanţă, are un calificativ mai purificator: tâmpirea păcatelor, care înseamnă realizarea şi la nivel logic a zădărniciei lor, a lipsei lor de conţinut etic. Steinhardt preia un termen franţuzit pentru prostie: bondieuserie realizat prin mixiunea lui Bon = bun şi Dieu = Dumnezeu care în cele din urmă ar duce tot la o relativizare a “bunătăţii” gratuite a lui Dumnezeu, un fel de abuz moral, un detriment unui bun gratuit care nu este apreciat la adevărata valoare. Pe această linie de gândire, se aşează, cecitatea şi paraplegia. În acest context este citat Leon Daudet: “Iubesc naivitatea dar nu la bărboşi.” Naivitatea trebuie înţeleasă în acest context la nivel de şmecherie. Este foarte de actualitate remarca lui Steinhardt în ceea ce priveşte şmecheria, trucurile ieftine, simţul ironic şi schimbător al vorbirii şi acţiunii. A fi şmecher [englezescul to be cool] devine un păcat al derâderii, o schimonosire nesănătoasă a conţinutului activităţilor. Tot în această direcţie, Steinhardt este critic la înţelegerea pe care o acordă românii verbului a te descurca, a-ţi face drumul tău prin lume, care este văzută ca o semi-şmecherie. Prostia aduce cu sine o lipsă de inocenţă, o lipsă de integritate a persoanei.  Drogurile, halucinogenele, compuşii acidului lisergic [LSD-ul], marijiuana, mescalina, peyotl, olilouqui, teonnanacatl, stupefiantele, haşişul, heroina, opiaceele sunt o încercare chimică de reintegrare în nevinovăţia paradiziacă, o “furişare” în faţa sentimentului “vinei” primordiale. Orişicum această fugă este ineficientă, sterilă şi artificială. Jurnal p. 42 Dar există şi o nebunie, o prostie favorită, cea a crucii care în mod evident stă diametral opus cu prostia încăpăţânată a şmecherilor, a mucaliţilor şi oportuniştilor. În momente de părăsire totală, între răceala cumplită a pereţilor temniţei din Jilava, scena crucificării este un motiv de despătimire, de pătrunderea în esenţa reală a vieţii creştine. În momente de acest gen nu se mai poate pune problema unei privirii superficiale asupra vieţii motivată de lipsa de necazuri şi tragedii existenţiale şi comoditatea oferită de o viaţă căldicică la nivel apocaliptic. Încarnarea lui Hristos este o temă tratată foarte exigent de Steinhardt fiindcă prin ea se ajunge la seriozitatea şi nebunia crucii. Relaţia cu Hristos şi destinul Său de crucificat al istoriei este cât se poate de evidentă. 

Steinhardt este conştient de o anumită închistare, îngroşare în materie, de aceea “întunecare dogmatică a chipului lui Dumnezeu în om” care trebuia abolită la nivel virtual şi potenţial cumva. Această abolire vine prin întrupare. Iată ce zice Adrienne von Speyr referitor la această realitate: “Simţurile omului nu mai sunt bune sa-L cunoască pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu S-ar mai preumbla prin preajma lui, ca în rai, el nici n-ar băga de seamă: ar lua duhul lui Dumnezeu drept o adiere. Şi atât a ajuns să nu ai ştie decât de sine însuşi, încât Dumnezeu a trebuit în cele din urmă să trimită în lume pe fiul Său, spre a I se face cunoscut omului ca Om." Adrienne von Speyr, Misterul morţii (Anastasia: Bucureşti, 1996) p. 13

“1 Corinteni 2,2: “Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decât pe Iisus Hristos , şi pe Acesta răstignit.”De ce adaosul şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească, cea mai scandaloasă? Raţiunea înţeleaptă s-ar voi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit în mod simbolic şi concedând să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul) adică înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce – solemniter – ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii, fibrele şi sufletul bietului om, până la cele din urmă consecinţe. Dacă şi-ar fi păstrat – măcar în parte – impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime – prilej de poticnire şi sminteală, ci “scenariu” ori “ritual”, deci admisibil, "comestibil." Jurnal p. 56

Pentru motive de acest gen Steinhardt este împotriva unui Dumnezeu aritmetizat, un Dumnezeu contabil. Aceasta stă în legătură cu ceea ce zice Paul Claudel: “Am încheiat un pact cu iadul. Acolo unde nu mai e libertate nu mai încape decât Legea, o dreptate strictă, o dreptate totodată penală şi matematică.” Această atitudine aduce cu sine meschinărie, duh negustoresc, grijă pentru părăluţe şi zecimale. Creştinismul este o religie a incertitudinii “depinzi numai şi numai de har”, spre deosebire de iudaism care este o religie a certitudinii depline: îndeplineşti cele 613 comandamente şi nu mai este motiv să fi îngrijorat. Iar acest har devine “har peste har”, plin şi îndesat aducând cu sine plenitudinea, pleroma de fiinţă şi bunătate. Această aritmetizare înseamnă o degradare a lui Dumnezeu, înlocuirea imaginii Sale cu una demonică:

“Hristos ca gentlemen şi cavaler. La diavolul contabil nu încape nici ţesătura cea mai mică, Hristos, dintr-o dată şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten Domnului… şmecherii pentru nimic în lume nu o concep. În bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor magnetic nu pătrunde ce nu-i conform crezului lor.”  Jurnal, p. 128-129

Este foarte clar că Steinhardt asociază imagini plastice cu privire la aspectul demonic al anchetatorilor şi torţionarilor. Bătaia zilnică, foamea, lipsa de îmbrăcăminte şi frigul, injuriile şi dispreţul ilogic, toate i-au conturat lui Steinhardt imaginea demonului, a luptei ascetice. Toate aceste îl maturizează duhovniceşte, îi arată adevărata faţă şi toată hidoşenia demonicului. Iată remarcile lui Steinhardt pe această temă:

“Diavolul nu ne poate oferi decât ce posedă: adică iluzia, maya, imaginea sărită în caracter. Câtă vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se ţine de cuvânt": dă ceea ce a promis. În clipa morţii însă (ori a pocăinţei cutremurătoare ori a oricărei alt prilej de bilanţ), când suntem rechemaţi la realitate, desigur că acordul stabilit “se lichidează” (vezi Faust) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflecţie în oglindă.” 

Atitudinea “anti-contabilă” la Steinhardt răzbate pretutindeni. Deşi s-a “învârtit” prin cercuri intelectule mai toată viaţa sa, el nu s-a “contaminat” de spiritul academic de faţetă, de afişajul nonşalant de cultură mediocră în dorinţa dobândirii titulaturilor, banilor, poziţiilor privilegiate (este vorba de carierişti). Iată cum se explică Steinhardt referitor la această realitate:

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii."  N. Steinhardt, Primejdia Mărturisirii (Dacia: Cluj Napoca, 1998) p. 41

Un alte atribut al culturii asupra căruia trebuie insistat este relativitatea. Conform teoriei lui Einstein, spaţiul ca atare nu există, ci este creat de materia în expansiune, putem spune că relativitatea nu există în sine, ci este creată de cultura înseşi. Relativitatea culturii, trebuie văzută în strânsă legătură cu echilibrul culturii. Fără un echilibru cultural se poate ajunge la absolutizarea sau autonomia deplină a culturii faţă de mistică şi spiritualitate. “Echilibrul pare a fi expresia ultimă a modalităţii fenomenale, pentru că numai la anumite temperaturi, numai într-o anumită aşezare a părţilor componente, numai cu anumite drămuiri cantitative, se produc anumite rezultate. Iar numerele acestea de aur sunt foarte exigente şi fragile, ocupă pe scara valorilor cifrice locuri foarte reduse spaţial, cea mai infirmă deviere împiedicând realizarea respectivului fenomen." Cartea Împărtăşirii p. 29. Această bunătate aduce cu sine acest dorit echilibru, principiu fizic dar care se acceptă şi în cultură şi viaţa spirituală ortodoxă. Aceiaşi situaţie se întâlneşte pretutindeni: axiomele nu pot fi demonstrate, simultaneitatea nu există, principiul al II-lea al termodinamicii e ineluctabil, energia se degradează, relaţiile noastre cu particulele elementare stau sub semnul incompletitudinii.

Cei care sunt “bădărani”, “răi la suflet”, indiferent de stadiul de cunoştinţe pe care îl au, de stadiul academic sau nivelul intelectual cu care se desfăşoară sunt fără scuză dacă au răutate interioară. Bunătatea nu este numai o “simplă virtute desuetă şi sentimentală”. Fără bunătate sufletească, Steinhardt îi numeşte pe intelectuali “memorizatori de informaţii”. Simpla reproducere de cunoştinţe la nivel intelectual nu face mare lucru, reprezintă doar o atitudine de mândrie şi în final nu are nimic calitativ în ea.

Hristos nu poate fi păcălit, cu El nu se poate juca de-a v-aţi ascunselea. Există permanent o anumită seriozitate, sobrietate pe care o impune Steinhardt când vorbeşte de Hristos. Această seriozitate vine din interesul lui maxim pentru o viaţă hristică. Aici este o viziune teocentrică. Dincolo de aşteptările noastre umane, Hristos acţionează într-o modalitate cu totul paradoxală, indiferent cum am vedea-o noi, indiferent de observaţiile noastre siderale, externe.

“Hristos este întotdeauna paradoxal şi acţionează fără greş în mod neaşteptat. Pascal spune că dacă Dumnezeu există, El nu poate fi decât straniu. Fapt este că Hristos în viaţa pământească a acţionat întotdeauna altfel decât ne-am fi aşteptat. Unde nu credeam că nu are ce căuta, acolo se află. Cu cine credeam că n-are să stea de vorbă, cu acela stă. Parcă dinadins, spre a ne scandaliza, a ne trezi din orbire, din obişnuinţă, din tabieturi spirituale, pentru a ne şoca (aşa cum şi zenul concepe procedeul satori spre trezirea insului din somnolenţă la cunoaşterea adevărului).”  N. Steinhardt, Primejdia Mărturisirii (Dacia: Cluj Napoca, 1998) p. 86

Această “scandalizare” a noastră pe care Hristos ne-o face în mod permanent în evanghelii este foarte bine exprimată de Paul Claudel în Un poet priveşte crucea (Bucureşti, 1994): “Ceea ce pare să fi şocat cel mai mult sinagoga, adică pe reprezentanţii religiei constituente, în lucrarea lui Hristos, reproşul care vine pe fiecare pagină a Evangheliei, este că El face minuni, într-un cuvânt că Dumnezeu îşi face meseria în ziua de sabat, adică chiar în ziua pe care, printr-o declaraţie solemnă, Şi-a fixat-o El… Dacă acum Îşi permite să intervină personal şi să-Şi retuşeze opera, înseamnă că nu se ţine de cuvânt, e un scandal intolerabil, o călcare de lege! Şi sinceritatea acestei plângeri este aşa de mare încât, din ziua celei dintâi Parusii, nu conteneşte să umple toată Omenirea. Miracolul este scandalul prin excelenţă, p. 19

Steinhardt este iubitor de prezenţa harică, de manifestarea “clar-obscură” a lui Dumnezeu. El îl vede pe Hristos prezent în locuri “de taină cu armonii secrete". El pare intoxicat şi sătul de teorii şi abstracţiuni despre prezenţa harică. El doreşte şi realizează această nevoie divină de har. Este comun tradiţiei ortodoxe şi celei iudaice similaritatea în doctrină în ceea ce priveşte harul lui Dumnezeu. Steinhardt este foarte conştient însă de ariditatea mozaismului, de lipsa lui de continuitate istorică, de habotnicia şi fanatismul religios al unor evrei. Cu privire la acest adevăr religios el face o distincţie tranşantă.

“Credeam că sinagoga este o biserică. Nu, e un locaş de recitare a unor texte, de exegeză şi îndeplinire a unor rituri. Religia evreiască e o religie “în suspensie” şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decât "case memoriale". În esenţă, Templul fiind dărâmat şi jertfele de animale cu neputinţă, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor sau prescripţiilor. E o memorizare, şi un tip de structură absolută, unde virtualităţile nu se configurează… "Experienţa maurrasistă a preluării tradiţiei religioase pentru integrarea în comunitatea socială a durat cât a durat şi m-a învrednicit decât de o foarte relativă cunoaştere a elementelor ebraice (apucasem să citesc Vechiul Testament în original, cu dicţionarul românesc alături) şi convingerea că a stărui e inutil. La care se adăuga o respectuoasă senzaţie de rămas bun în raport cu sinagoga."  Jurnal, p. 123

În mod evident ne aflăm în faţa unui om care încearcă să surprindă esenţialul în creştinism. Dumnezeul contabil al religiei iudaice, hindusul Brahma, “Unicul” islamismului, Dumnezeul judecătorilor, al socotitorilor, al gravilor filosofi şi geometrilor neeuclidieni este departe de Dumnezeul ortodoxiei, de Dumnezeul lui Steinhardt şi al Sfinţilor Părinţi. Pentru Steinhardt, punctul central al creştinismului pare a fi un Dumnezeu al iertării, capabil să şteargă instantaneu “tone” de păcate, zeci de greşeli, sute de registre cu spurcăciuni, mii de nelegiuiri. Există ceva scandalos în toată această teologie ortodoxă, ceva care permanent încearcă să optimizeze fiinţa creştinului. De acest ceva, Steinhardt este permanent atras indiferent ce imagine primeşte, chiar cu riscul de a deveni parcă prea credulă. Steinhardt nu a fost un negativist, un pesimist, un nihilist şi un răzvrătit al generaţiei sale. Din contră, în pofida tuturor suferinţelor sale se poate vedea în el un elan creator “bergsonian”  incredibil, un fel de bucurie şi jovialitate la adresa vieţii, am putea spune devenirea lui spre nevinovăţia de copil. Henri Bergson este cel care a emis teoria filosofică a elanului creator, a elanului vital pe la începutul secolului XX.

“Sufletul urcă mereu mai sus, curăţindu-se, până la staţia terminus: locul de lumină şi verdeaţă de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeul adevărat, al pruncilor lăsaţi – în sfârşit – să vină, oricât de bătrâni de ani sau împovăraţi de grele amintiri, să vadă: pe tatăl cu barba albă, la mijloc pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stânga.”  Jurnal, p. 163

Aceste expresii stau în legătură cu G. K. Chesterson şi personajele lui Dickens din Pickwick Papers şi Colindul de crăciun. Prin această atitudine literară reflectată şi la nivel teologic printr-o expunere coerentă, Steinhardt urmăreşte să scoată din joc orice atitudine fanatică religioasă, orice fanatism. Fanatismele sunt cele pe care, după cum le vede Pascal, sunt dăunătoare religiei şi culturii, transformând din adevăr un idol mental sau ideologic. Prin acesta, adevărul care are atributul de-a fi liber, devine – în sensul lui Berdiaev – o deformare de conştiinţă. În acest caz, această deformare se manifestă prin degenerescenţa psihicului omenesc, devenind un soi de nebunie care până la urmă duce la respingerea şi neprimirea adevărului însuşi şi înlocuirea lui cu un surogat. Trebuie să se ţină cont în mod permanent de toleranţa răului pe care o arată Domnul [de pildă cazul lui Iuda]. “Toleranţa nu e o nepăsare faţă de bine şi de rău, e îndrăgire a libertăţii omului şi dragoste de omenire.” Fanaticul religios spune un nu definitiv în faţa complexităţii lumii divine pe care nu este capabil s-o aprecieze la adevărata valoare.

Steinhardt îl vede pe Hristos “mărinimos”, asemenea unui boier de viţă fină. Dăruind vei dobândi (Baia Mare, 1992) pp. 193-198. Pe parcursul timpului Său istoric Hristos ne-a arătat o faţă jovială, a ştiut să aprecieze belşugul alimentar, bunăstarea materială, a făcut minunea înmulţirii vinului la o nuntă în Cana, în parabola fiului risipitor dă dispoziţii să se junghie viţelul îngrăşat, participă la cântece şi jocuri, mănâncă şi se veseleşte cu vameşii. Este ştiută şi consacrată predilecţia literară a lui Steinhardt spre literatura franceză şi engleză. Saint-Beuve, Proust, Duhamel, Somerset Maugham, Stendhal, Gide, Eliot, Jules Verne, Henri Boissonande, Balzac, Baudelaire, G. B. Shaw, Arsene Lupin, Maurice Leblanc, Gaston Leroux, Conan Doyle, G. K. Chesterson, Dorothy Sayers, Van Dine, Andre Steeman, Aghata Christie, spaniolul Cervantes ca să enumerăm numai câţiva Trebuie să înţelegem că acesta a fost universul mental şi intern a lui Steinhardt pe care l-a adus cu sine la momentul convertirii sale în ortodoxie. Pentru acest motiv el vine cu o viziune mai plastică referitoare la imaginea lui Hristos. Acest lucru se realizează prin preluarea şi adaptarea unor atribute din limbi străine care aduc cu sine o notă de originalitate, genuinitate şi ingeniozitate tehnică sporită. Acest procedeu nu înseamnă o schimbare a viziunii tradiţionale a lui Hristos precum este El reflectat tradiţia Bisericii, ci o detaliere, o aducere a Lui mai pe înţeles, o actualizare menită să primească un impact evanghelic mai mare.

“Mărinimia Domnului [rezultă] cred, din nobleţea, boieria Lui, înfăţişarea de cavaler, gentleman (zic englezii), gentilom (zic francezii) şi mare aristocrat (în sens etimologic), de nobil (în sens sufletesc şi spiritual). Cum altfel decât a omului superior, mărinimos şi cavaler, ca ale boierului (cu inima şi mintea) pot fi considerate aceste însuşiri certe, izbitoare, ale lui Iisus Hristos?”  Dăruind…, p. 193-195

În această listă intră şi alte atribute ale lui Hristos: iubirea vrăjmaşilor [Matei 5, 14], iertarea, mila, discreţia, încrederea [care se exprimă printr-un termen bancar: a face credit], dărnicia [este caracteristica de bază a lui Hristos de-a da har peste har, clătinat şi îndesat, răsplătind înzecit, însutit, înmiit. În acest context se iau în seamă vorbele lui Lucian Blaga care spune că în rai a socoti e un păcat. Pe lângă aceste însuşiri se mai descoperă şi altele care ţin mai mult de caracterul psihologic a lui Hristos: este politicos [chiar şi când e vorba de Iuda I se adresează cu “prietene”]; Hristos este calm şi are o ţinută demnă. Un atribut pe care Steinhardt îl vede esenţial este curajul. Fricoşii sunt cei care la un moment dat, din pricina imposibilităţii lor de-a aprecia în mod real situaţia cu care se confruntă, devin meschini, şmecheri, trădători, lipsiţi de bun simţ, mai ales când sunt dublaţi de ambiţie, de dorinţa de-a avansa pe scara socială, politică, academică, instituţională. Cel curajos se cunoaşte mai cu seamă prin capacitatea lui de a jertfi, de-a se jertfi, de a se oferi pe sine altora. Teoria jertfei propusă de filosoful francez Georges Bataille: „omul se cunoaşte după capacitatea de jertfă, după cât e în stare să <>, să <> din avutul şi din bunurile sale în mod ne-utilitar, numai pentru plăcerea înălţătoare şi euforizantă de a dărui altuia, ori de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-şi acorda sloboda bucurie de a ieşi când şi când din monotonia şi sordidul vieţii cotidiene.” Dăruind…, p. 196

Predilecţia lui Steinhardt spre cultura spaniolă se face prin două nume celebre: pictorul supra-realist Salvator Dali şi scriitorul Cervantes cu al său faimos Don Quijote. Este cunoscută analiza pe care Steinhardt unui tablou religios deosebit: Ispitirea Sfântului Antonie în care în mod simbolic cele 7 păcate capitale evagriene cu care se luptă monahii sunt reprezentate ca himere pe nişte picioare lungi şi subţiri care primesc forma unor elefanţi ce umblă prin deşert. Se pare că supra-realismul este un curent artistic familiar lui Steinhardt. Cu toată capacitatea sintetică şi simbolică a acestui tablou analizat de Steinhardt, trebuie să scoatem în evidenţă umorul lui şi combinaţia de seriozitate cu dimensiune analitică profundă. Este destul de surprinzător că Steinhardt preferă să atingă un punct esenţial al doctrinei ortodoxe: îndumnezeirea, prin acest personaj. Se trage o paralelă între Hristos şi Don Quijote. Este vorba de momentul în care aflat într-o cârciumă, Quijote le spune celor de acolo că de fapt se află “într-un castel”. În acelaşi fel omului I se cere să fie Dumnezeu. Cei care îl ascultau pe Quijote îl consideră nebun sau năuc, dar în al său sens paradoxal Quijote poate avea dreptate dacă se ia în considerare că tot ceea ce există este dat omului de Dumnezeu, prin urmare omul poate opera numai cu capacitatea de a pune sau a schimba numele obiectelor deja existente. Este aceiaşi mare ispitire a credinţei la care sunt supuşi toţi creştini: a crede că Dumnezeu s-a întrupat în persoana lui Iisus Hristos şi că noi suntem chemaţi nu numai la mântuire subiectivă, ci la cu mult mai mult: îndumnezeire. Într-un anume sens, îndumnezeirea este o trans-poziţionare a umanului în Dumnezeu, o îngemănare dinamică a acestor două realităţi, această realitate este reprezentată de Steinhardt mai mult decât plastic prin "cârciuma" care devine "castel".

Radu Teodorescu