Faptele pe care le amintesc s-au consumat în anul 1936, adică acum 62 ani. Eram atunci un simplu student al Facultătii de Teologie din Cernăuti. Facultate constituită din renumiti dascăli. Nu mai retin la ce adresă am cantonat în acea sesiune de examene: Romanilor, Aron Pumnul, retin numai faptul că la aceeasi gazdă s-a stabilit un student ardelean cu numele Dumitru Popescu. Era atunci cu un an mai în vârstă decât mine, având 24 de ani. De statură joasă, saten, transparent, natural si mult inocent. Tânărul spunea că a venit la Cernăuti pentru echivalarea studiilor de la Institutul Teologic Sibiu. Tânărul era retras si tăcut. Vorbea numai provocat. Tin minte când l-am incitat într-o discutie referitoare la Jean Jack Rousseau. Caracterizarea lui Rousseau, judecătile de valoare enuntate erau dovada că tânărul poseda temeinice cunostinte beletristico-filosofice. Ceea ce îl deosebea de ceilalti era ceva inefabil ce emana din fiinta lui spirituală. Se simteau în jurul lui efluviile unor unde mistice, ceea ce forma un halou spiritual în jurul persoanei sale. Ca si Vasile cel Mare, nu cunostea decât drumul bisericii si al facultătii. Stătea ore întregi la rugăciune cu cărticica de rugăciuni.
Întâlneam prima dată în viată un tânăr care renunta la lume spre a-I sluji lui Dumnezeu. Un tânăr care făcea parte din neamul celor ce-L căutau pe Dumnezeu. La indiscreta mea întrebare: ce are de gând să facă în viată?, mi-a răspuns că are de gând să intre în cinul monahal.
Numai Atotputernicul Dumnezeu m-a întâlnit cu acest om ce a avut o imensă influentă asupra vietii mele. Spuneam unora si altora că am cunoscut un om cu nimbul sfinteniei.
Au urmat anii războiului cu marile schimbări si răsturnări în viata societătii. În anii următori l-am mai întâlnit de câteva ori pe Părintele Serafim. În discutiile purtate am încercat să-i amintesc de Cernăuti, si de impresiile mele, de viata sfântă si curată si realizarea dorintei lui de a deveni călugăr. M-a oprit spunându-mi că pentru el lauda e una cu hula. Aceasta a fost ultima mea întâlnire cu cel care a fost monahul Serafim Popescu.
Pot mărturisi acuma, la anii unei adânci bătrâneti, că oameni de felul lui Serafim Popescu nu mi-a fost dat să mai întâlnesc.
N-au fost cuvinte de convingere, ci pur si simplu ceva sfânt, ceva curat emana din fiinta lui, fiind imbold, îndemn pentru viata mea.
Amintindu-l, gândindu-mă la cel trecut în lumea dreptilor, nu pot să nu amintesc cuvintele Mântuitorului Hristos: “Asa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune si să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Pr. Vasile Miteu